ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1630/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19.11.2020, reclamanta S.C A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 290.159,15 RON, din care 235.862,25 RON reprezintă debit principal și 54.296,90 RON dobândă legală, calculată de la 21.08.2018 până la data redactării acțiunii, precum și a dobânzii legale calculate în continuare până la data formulării integrale a debitului datorat.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a solicitat admiterea în parte a acțiunii pentru suma de 22.979,48 RON, reprezentând diferență ce ar rămâne de achitat către reclamantă după scăderea sumelor pe care titulara acțiunii i le datorează.

Prin sentința nr. 1274/11.05.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

După declinări succesive de competență între Tribunalul Argeș, Tribunalul Specializat Argeș și Tribunalul București, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a pronunțat regulatorul de competență, respectiv decizia nr. 259/08.02.2022, prin care stabilit competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Prin sentința nr. 529/18.11.2022, Tribunalul Specializat Argeș a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 235.862,25 RON și dobânda legală penalizatoare aferentă, ce se va calcula de la 21.08.2018 până la plata efectivă a debitului, precum și suma de 34.193,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către pârâta S.C. B. S.R.L. a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 263/A-C/12.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin cererea de recurs, după prezentarea parcursului procesual al litigiului, a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului caz de casare, a susținut că hotărârea atacată cuprinde vicii de motivare, întrucât nu răspunde criticilor și apărărilor din apel, nu dezleagă aspecte esențiale ale situației de fapt și nu cuprinde normele de drept în susținerea soluției pronunțate, instanța de apel analizând doar câteva dintre argumentele sale și omițându-le pe celelalte, precum și probele administrate în sprijinul lor.

Autoarea căii de atac a imputat instanței de apel lipsa examinării modului în care intimata-reclamantă a probat îndeplinirea propriilor obligații contractuale, astfel încât să aprecieze starea materialelor și mijloacelor de lucru utilizate de aceasta, în calitate de subantreprenor, precum și faptul că a răsturnat sarcina probei întrucât, deși reclamanta nu a dovedit că a restituit cofrajele în stare corespunzătoare, conform contractului, a reținut că recurenta nu a probat că aceste mijloace de lucru i-ar fi fost predate în stare neconformă.

De asemenea, a arătat că, prin decizia atacată, nu a fost stabilit cuantumul deteriorărilor mijloacelor de lucru, deși acestea au fost recunoscute în fața primei instanțe, dar într-un cuantum mai mic decât cel pretins de către recurentă.

În continuare, a susținut că instanța de apel nu a analizat un înscris esențial - contractul de închiriere pe care l-a încheiat cu S.C. C. S.R.L. - din care rezulta faptul că a contractat un pachet complet de servicii necesare pentru curățarea materialelor restituite de către reclamantă, iar dacă aceasta din urmă și-ar fi îndeplinit obligațiile de curățare și predare în starea corespunzătoare, nu mai erau necesare astfel de servicii; în consecință, recurenta nu a putut recupera nici măcar sumele pe care le-a achitat în temeiul acestui contract de închiriere, instanța reținând că nu a avut obiecțiuni la predarea cofrajelor de către subantreprenor.

A mai arătat că nu i-au fost analizate nici criticile vizând considerentele primei instanțe cu privire la lipsa unor dovezi care să ateste că mijloacele de lucru au fost folosite pentru același obiectiv, în contextul în care tribunalul a prezentat motive neîntemeiate și străine de obiectul cauzei.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat nesocotirea voinței părților, exprimată în contract, privind dreptul antreprenorului de a-și acoperi prejudiciul prin reținerea oricărei sume datorate de subantreprenor și a admis pretențiile reclamantei, fără a fi dovedită temeinicia lor.

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera compensația legală din cauza lipsei caracterului cert al prejudiciului, nici cele pentru a opera compensația judiciară, din cauza lipsei formulării unei cereri reconvenționale de către pârâtă.

În opinia sa, lipsa îndeplinii condițiilor compensației a fost constatată în urma unei analize superficiale a facturilor, fără a fi avută în vedere obligația corelativă și anterioară a pârâtei de a restitui mijloacele de lucru în stare normală de utilizare.

Totodată, a criticat considerentele deciziei recurate de confirmare a soluției primei instanțe privind lipsa condiției creanțelor reciproce, impusă de art. 1.616 C. civ. pentru a opera compensația legală, recurenta apreciind că cerințele compensației trebuiau analizate la momentul la care creanțele reciproce au devenit certe, lichide și exigibile, iar nu la momentul formulării căilor de atac. Potrivit recurentei, niciunul dintre argumentele sale privind incidența compensației nu a fost analizat, curtea de apel rezumându-se să rețină că nu există niciun înscris care să dovedească existența creanței.

Cu privire la dobânda legală, titulara recursului a susținut că instanța de apel a omis examinarea criticilor sale privind neîndeplinirea cerințelor legale pentru plata acestor accesorii, deoarece nu i se poate imputa neexecutare nejustificată a unei obligații, așadar nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale. A apreciat că, odată ce, în temeiul contractului, a informat-o pe reclamantă cu privire la suma ce i se va pretinde pentru nerestituirea mijloacelor de lucru ce i-au fost puse la dispoziție, deținea o creanță împotriva acesteia și, prin urmare, nu i se poate imputa neexecutarea nejustificată a propriilor obligații.

A invocat dispozițiile art. 1.533 C. civ., potrivit cărora debitorul răspunde doar pentru prejudiciul pe care l-a prevăzut sau putea să îl prevadă la momentul încheierii contractului, iar faptul că nu a achitat diferența rămasă către reclamantă, din culpa acesteia, nu atrage vinovăția sa, căci a refuzat justificat plata față de neîndeplinirea de către intimată a obligației de a emite factura conform certificatului de plată pentru diferența de debit.

Recurenta a subliniat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală penalizatoare, întrucât acest tip de dobândă trebuie stabilit contractual și se aplică doar pentru neexecutarea obligațiilor bănești, cu scopul de a descuraja plata cu întârziere a sumei datorate, iar în lipsa unei astfel de clauze, debitorul poate fi obligat numai la plata dobânzii legale.

La 26.02.2024, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, apreciind că memoriul de recurs cuprinde suficiente critici care pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea recursului, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată nu răspunde criticilor sale din apel și nu dezleagă aspecte ale situației de fapt, nici nu cuprinde normele de drept material care susțin soluția pronunțată de instanța devolutivă de control judiciar.

Viciile de motivare ale hotărârii atacate privesc, în viziunea titularei recursului, neanalizarea de către instanța de apel a modului în care intimata și-a îndeplinit obligația contractuală de a-i preda, în stare corespunzătoare, mijloacele de lucru folosite în calitate de subantreprenor, omisiunea de a stabili cuantumul prejudiciului produs prin neexecutarea acestei îndatoriri și de a evalua corespunzător probatoriul administrat în cauză, precum și corectitudinea raționamentului judiciar care a condus la admiterea pretențiilor reclamantei.

Aceste critici nu vor fi reținute, întrucât, pe de o parte, instanța devolutivă de control judiciar a analizat motivele de apel formulate de pârâtă, iar pe de altă parte, exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărui argument adus în susținere de către părți, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerente care să fundamenteze soluția pronunțată și să permită părților să înțeleagă argumentele care au stat la baza acesteia.

În același sens, art. 6 pct. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă tribunalele să își motiveze deciziile, fără a se pretinde un răspuns detaliat la fiecare argument invocat. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanță, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză, cerință îndeplinită și în prezenta cauză.

Totodată, Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiași motiv de casare, faptul că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, de interpretarea și aprecierea probelor administrate și a situației de fapt de către instanța de apel.

Pe de altă parte, chestiunile privind modul de executare a obligațiilor de către intimată și stabilirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, invocate de recurentă a nu fi fost analizate de către instanța de apel, cu consecința unor vicii de motivare a deciziei, nu au fost dezvoltate pe calea apelului, ca motive distincte, întrucât apelanta a criticat numai soluția primei instanțe vizând înlăturarea compensației pretinse, în condițiile îndeplinirii cerințelor legale, aspect subliniat de curtea de apel în considerente.

Prin urmare, în speță nu se poate reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., împrejurare în care motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. nu este fondat și urmează a fi înlăturat.

Circumscris cazului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, ca primă critică, nesocotirea clauzelor stabilite de părți prin voința comună, întrucât instanța de apel nu a dat eficiență dreptului său, în calitate de antreprenor, de a-și recupera prejudiciul rezultat din neexecutarea corespunzătoare a obligației asumate de intimată, în calitate de subantreprenor, de a preda cofrajele folosite în starea corespunzătoare.

Analiza acestei critici, dar și a celor subsecvente, impune scurte clarificări asupra statuărilor instanțelor devolutive, fundamentate pe susținerile necontestate ale părților și probatoriul administrat, din care rezultă că pretențiile reclamantei, în calitate de subantreprenor, constând în plata serviciilor prestate pentru pârâtă, în calitate de antreprenor, au fost admise de prima instanță, care a reținut că suma solicitată, reprezentând contravaloarea a două facturi emise conform contractului, nu a fost contestată de către pârâtă; dimpotrivă, prin întâmpinare, aceasta a solicitat admiterea în parte a pretențiilor părții adverse, apreciind însă că trebuie dedusă, prin compensare, din suma ce face obiectul acțiunii, o pretinsă creanță pe care pârâta-antreprenor o are împotriva reclamantei, reprezentând prejudiciul cauzat de aceasta din urmă prin neexecutarea corespunzătoare a obligației contractuale de predare a instrumentelor de lucru în stare corespunzătoare.

Raționamentul judiciar al primei instanțe privind caracterul întemeiat al pretențiilor reclamantei, pe baza probatoriului administrat, prin prisma dispozițiilor legale incidente, cuprinde explicații privind obligațiile asumate și modul în care au fost executate acestea de către părți, precum și cu privire la motivele pentru care compensația legală sau judiciară nu poate opera.

Apelul declarat de pârâtă a vizat modul în care prima instanță a statuat asupra compensației și dobânzii legale, fără a critica neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către intimată, ca motiv distinct de apel, aceste aspecte fiind relevate doar în contextul argumentării caracterului cert la creanței pretinse și al lipsei vinovăției; prin urmare, astfel cum reiese din considerentele decizie atacate, curtea de apel a examinat calea devolutivă de atac în limitele învestirii sale.

Așadar, susținerile recurentei vizând modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către partea adversă nu pot face obiectul examinării în recurs, pe de o parte, față de faptul că acestea nu vizează legalitatea hotărârii atacate, ci aspecte factuale ale cauzei, iar pe de altă parte, față de lipsa unor critici distincte în apel vizând această chestiune, aceea ce conturează caracterul lor omisso medio.

În ceea ce privește argumentele aduse în combaterea soluției date asupra compensației invocate, Înalta Curte reține că, în mod corect instanțele devolutive au statuat în sensul neîndeplinirii în cauză a cerințelor impuse de art. 1.616 și art. 1.617 C. civ.

Aceste norme de drept reglementează compensația legală și compensația judiciară, ca mijloc de stingere a obligațiilor reciproce și de aceeași natură dintre părți, care au fiecare, în același timp, calitatea de creditor și debitor al celeilalte părți.

Pentru compensația legală, prevederile art. 1.617 alin. (1) C. civ. impun condiția caracterului cert, lichid și exigibil al creanțelor reciproce, aceasta operând de drept, fără a fi nevoie de acordul părților sau o hotărâre judecătorească în acest sens. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opera compensația"; așadar, această modalitate de stingere a obligațiilor presupune intervenția instanței de judecată în scopul stabilirii dacă respectiva creanță îndeplinește cerințele legale pentru a opera compensația.

Prin motivele de recurs, autoarea căii de atac a criticat raționamentul curții de apel care a stabilit faptul că în cauză nu este incidentă niciuna dintre cele două tipuri de compensație, nefiind întrunite condițiile impuse de lege.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că decizia atacată cuprinde o motivare corect argumentată juridic asupra dezlegării acestei chestiuni litigioase.

Într-adevăr, compensația între creanța reclamantei, rezultând din facturile emise pârâtei conform contractului părților și necontestate, și cea invocată în apărare de către pârâtă, reprezentând suma achitată societății de la care aceasta a închiriat cofrajele, nu putea opera de plin drept, întrucât aceasta din urmă nu îndeplinea condiția caracterului cert, fiind litigioasă, instanța de apel prezentând argumente clare și corecte în susținerea raționamentului judiciar privind existența îndoielnică a creanței opuse de pârâtă reclamantei.

În ceea ce privește incidența compensației judiciare, Înalta Curte subliniază că pârâta trebuia să aleagă calea procesuală corectă în cadrul prezentului litigiu, respectiv aceea a invocării ei pe calea cererii reconvenționale, căci o pretenție în legătură cu cererea de chemare în judecată, derivând din același raport juridic sau strâns legată de acesta, nu poate fi afirmată prin apărările formulate în cadrul întâmpinării; numai în acest mod instanța de judecată era legal învestită să cerceteze pretinsa creanță, administrând probele necesare pentru a verifica dacă ea îndeplinește condițiile legale opunerii în compensație, în aplicarea prevederilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte confirmă statuarea instanței de apel cu privire la lipsa datoriilor reciproce ale părților din momentul în care pârâta a achitat debitul principal pretins de reclamantă, fiind fără relevanță, sub aspectul stingerii obligațiilor prin compensație, că această plată a fost efectuată pe parcursul litigiului, întrucât stingerea uneia dintre creanțele reciproce exclude incidența compensației, motivat de absența uneia dintre condițiile absolut necesare pentru operarea acesteia.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei potrivit căruia instanța de apel trebuia să verifice condițiile compensației la momentul la care cele două creanțe devin certe, lichide și exigibile, iar nu la cel al declarării căilor de atac, întrucât, pe de o parte, această analiză a fost realizată, reținându-se lipsa caracterului cert al creanței opuse de către pârâtă, iar pe de altă parte, efectul plății uneia dintre creanțele invocate pentru a fi compensate nu poate fi ignorat, întrucât exclude de plano incidența acestui mod de stingere a obligațiilor, după cum s-a subliniat.

Cu privire la obligarea sa la plata dobânzii penalizatoare, recurenta a imputat instanței devolutive de control judiciar omisiunea de a examina criticile privind caracterul datorat al acesteia, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind natura dobânzii, apreciind că nu poate fi vorba despre cea penalizatoare, pentru că ea nu a fost prevăzută în contract.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că, prin motivele de apel, pârâta S.C. B. S.R.L. a criticat sentința primei instanței sub aspectul obligării sale la plata dobânzii legale, arătând că nu sunt îndeplinite cerințele pentru recunoașterea accesoriilor, întrucât nu i se poate imputa neexecutarea nejustificată a obligației de plată, în condițiile în care a procedat conform clauzelor contractului de subantrepriză, a invocat o creanță împotriva reclamantei, iar, în urma compensării, ar fi avut de achitat doar o diferență nesemnificativă. A contestat și existența prejudiciului și a invocat dispozițiile art. 1.530 și ale art. 1.533 C. civ., potrivit cărora poate fi reparat doar prejudiciul consecință directă a neexecutării, iar răspunderea este limitată la paguba pe care a prevăzut-o sau putea să o prevadă la încheierea contractului.

Aceste critici au fost reluate și prin memoriul de recurs.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a răspuns acestor susțineri, motiv pentru care vor fi examinate de către instanța de recurs, înlăturând astfel orice vătămare produsă recurentei, în condițiile în care aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea hotărârii atacate, întrucât soluțiile instanțelor devolutive nu au fost fundamentate pe dezlegările date acestei chestiuni.

Astfel, actele dosarului relevă faptul că prima instanță a admis capătul de cerere privind dobânda legală, reținând corect incidența în cauză a dispozițiilor art. 1.516, art. 1.531 și ale art. 1.535 C. civ., ce reglementează dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, dreptul la daune-interese, la repararea integrală a prejudiciului și la dobânda moratorie în cazul obligațiilor bănești. A mai reținut că, pârâta nu a contestat facturile și nici valoarea acestora și că, prin întâmpinare, a fost de acord cu admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, pentru suma de 22.979,48 RON, reprezentând rest rămas după scăderea sumelor datorate de către reclamantă acesteia. Tribunalul a respins toate apărările pârâtei și a stabilit temeinicia pretențiilor reclamantei, inclusiv dreptul acesteia de a primi dobânda legală penalizatoare.

Prin urmare, Înalta Curte reține faptul că pretenția vizând dobânda legală a fost corect admisă, în contextul în care s-a stabilit temeinicia pretențiilor reclamantei cu privire la debitul principal, iar dobânda are caracter accesoriu și a fost expres solicitată de către titulara acțiunii. De aceea, sunt lipsite de relevanță argumentele recurentei privind motivele care au determinat-o să nu achite facturile la scadență, în contextul în care nu a contestat pretențiile reclamantei, ci, prin întâmpinare s-a apărat doar prin invocarea compensației pentru parte din suma datorată, în consecință, fiind obligată la plata dobânzii legale pentru neexecutarea obligației de plată la termenul scadent, respectiv, începând cu acest termen și până la data plății efective.

Totodată, caracterul accesoriu față de datoria principală nu mai justifică examinarea, în privința dobânzii legale, a condițiilor răspunderii civile contractuale, împrejurare în care dispozițiile art. 1.530 și ale art. 1.533 C. civ., invocate de recurentă, nu sunt incidente în cauză; prin urmare, nu se mai impune analiza criticii vizând încălcarea sau aplicare greșită a acestora în prezenta fază procesuală.

Referitor la natura dobânzii, Înalta Curte constată că au fost corect aplicate dispozițiile O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală penalizatoare. Acest act normativ recunoaște prioritatea convenției părților cu privire la rata dobânzii pentru obligațiile bănești asumate, astfel că prevederile sale vor fi aplicabile în situațiile în care contractul părților nu cuprinde clauze pe acest aspect.

În speță, părțile nu au convenit prin contract cu privire la dobândă sau alte accesorii, ipoteză în care devin incidente dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora se aplică dobânda legala și, întrucât acțiunea reclamantei are ca obiect o sumă de bani neachitată de pârâtă la scadență, potrivit art. 1 alin. (3) din același act normativ, aceasta datorează în mod justificat dobânda penalizatoare.

Argumentele recurentei potrivit cărora în lipsa unei clauze contractuale privind dobânda penalizatoare nu poate fi obligată decât la dobânda legală, relevă confuzia acesteia între dobânda penalizatoare și penalitățile de întârziere, întrucât nu pare să distingă faptul că relația dintre dobânda legală și dobânda legală penalizatoare este una de tipul gen-specie, considerând, în mod eronat, dobânda legală și dobânda penalizatoare a fi două tipuri de dobândă distincte.

Înalta Curte amintește împrejurarea că O.G. nr. 13/2011 reglementează dobândă legală remuneratorie și pe cea penalizatoare, definite prin art. 1 alin. (2) și (3) din acest act normativ, în sensul că "dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie", iar cea "datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Cum recurenta se regăsește în cea de-a doua ipoteză reglementată de dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, acesteia i se putea aplica numai dobânda legală penalizatoare, astfel cum au stabilit, de altfel, în mod legal, și instanțele devolutive.

Față de toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate și prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 263/A-C/12.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2024.