ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2451/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța – secția civilă, la 26.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., continuatoarea în drepturi a D. S.A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969-970 din C. civ., art. 4 alin. (1

1

) lit. a) și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării, a lipsei de interes și a lipsei de obiect, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 5686 din 20 mai 2022, Judecătoria Constanța – secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă, în raport de valoarea obiectului cererii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă, la 02.08.2022.

Prin sentința civilă nr. 1294 din 15 noiembrie 2022, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A dispus adaptarea pentru viitor a Contractului de credit nr. x/15.08.2007, în sensul că toate sumele datorate de reclamanți în temeiul acestui contract, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferența dintre cursul CHF de la momentul plății și valoarea CHF de la momentul încheierii contractului, respectiv 15.08.2007, la care se va adăuga valoarea CHF de la momentul încheierii contractului de credit.

A dispus restituirea sumelor achitate în plus reprezentând diferența dintre contravaloarea ratelor achitate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (26.10.2021) ce vor fi recalculate ca urmare a adaptării contractului de credit conform celor dispuse mai sus.

A obligat pârâta la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, către reclamanți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B., ca nefondat.

A obligat apelanta-pârâtă C. S.A. să plătească intimatului B. cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, pârâtă C. S.A. a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea apelului cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Totodată, a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios, recurenta a învederat că decizia recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 969, art. 970 din C. civ. din 1864, respectiv la art. 4 alin. (1

1

) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Sub un prim aspect, a susținut că, atât instanța de fond cât și instanța de apel, admițând cererea de adaptare a Contractului de credit au făcut o greșită aplicare a prevederilor legale referitoare la impreviziune.

În acest sens, a precizat că, în raport de considerentele deciziei nr. 623/2016, pronunțate de Curtea Constituțională a României, aplicarea instituției dării în plată prevăzută de art. 3 din Legea nr. 77/2016 la contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, era condiționată de existența impreviziunii astfel cum era reglementată la data încheierii Contractului de credit.

Cum Contractul de credit în discuție este încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ., a considerat că existența impreviziunii trebuia verificată în raport de dispozițiile C. civ. din 1864, întrucât condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1

1

) lit. a), alin. (1

3

) și alin. (3) din Legea nr. 77/2016 (astfel cum acestea au fost modificate și completate prin Legea nr. 52/2020) nu pot retroactiva, nefiind aplicabile Contractului.

Autoarea recursului a susținut că, de vreme ce reclamanții, prin cererea introductivă, au înțeles să invoce instituția impreviziunii și mecanismul de aplicare al acestei instituții, prevăzut de Legea nr. 77/2016, nu erau îndeplinite condițiile impreviziunii, raportat la conținutul art. 970 din C. civ. din 1864, ce reglementează principiul executării cu bună-credință a obligațiilor și principiul echității.

În continuare, după enumerarea condițiilor necesare invocării stării de impreviziune, a învederat că reclamanții ar fi trebuit să dovedească faptul că nu au avut nicio posibilitate să prevadă dezechilibrul prestațiilor la momentul semnării contractului și nici nu și-au asumat, expres sau tacit, o astfel de fluctuație valorică. În concret, a menționat că reclamanții trebuiau să faca dovada faptului că nu ar fi contractat dacă ar fi prevăzut aceasta situație înaintea încheierii contractului.

Într-o altă ordine de idei, a învederat faptul că, prin încheierea contractului într-o monedă străină, riscul valutar afectează ambele părți, acestea asumându-și riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutați să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării.

În raport de aspectele reținute în doctrină și practica judiciară, la care a făcut trimitere, a punctat că impreviziunea era acceptată în contextul C. civ. din 1864 numai în situații cu totul excepționale, în care prestația unei părți suferea o devalorizare de cel puțin câteva sute de procente, corelativă cu un câștig cu totul excepțional al celeilalte părți, care lipsea contractul de orice utilitate socială avută în vedere de părți la momentul încheierii acestuia.

Or, în cauză, reclamanții (i) și-au asumat riscul variațiilor monedei CHF care (ii) nu a condus la un câștig al băncii corelativ cu pierderea reclamanților, (iii) fiind nerezonalbilă și excesivă modalitatea de adaptare dispusă de instanța de fond.

Cu privire la asumarea riscului contractual și raportul dintre riscurile asumate și incidența impreviziunii, a făcut trimitere la cele statuate de Curtea Constituțională a României în decizia nr. 623/2016, paragrafele 96 și 97.

În condițiile în care devalorizarea monedei naționale s-a făcut treptat, într-o perioadă lungă de timp, în care s-au înregistrat și perioade de valorizare, a considerat că nu se poate susține că această creștere a valorii CHF reprezintă un eveniment imposibil de prevăzut.

Sub aspectul "împărțirii" riscului valutar între părțile contractante prin plafonarea cursului de schimb LEU/CHF la cursul de la data semnării contractului, la care să se adauge un procent de 10%-20%, a învederat că, în măsura în care obiectul cererii ar putea fi asimilat dării în plată și i-ar fi aplicabile mecanismele stabilite de Curtea Constituțională pentru această instituție, adaptarea contractului de credit trebuie realizată doar pentru viitor, prin raportare la pragul valoric prevăzut de art. 4 alin. (1

1

) lit. a) din Legea nr. 77/2016 cu consecința împărțirii echitabile a riscului valutar prin raportare la valorile cursului care depășesc plafonul de 52,6%.

În lumina dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a precizat că, de vreme ce reclamanții nu au invocat imposibilitatea efectivă de plată a obligațiilor asumate, în cazul adaptării contractului trebuie respectat principiul bunei-credințe, în scopul restabilirii echilibrului contractual, fără a altera manifestarea de voință a părților de la momentul perfectării contractului.

În raport de criteriul legal prevăzut în art. 4 alin. (1

1

) din Legea nr. 77/2016, recurenta a menționat că, pentru realizarea echilibrului contractual și împărțirea echitabilă a riscului valutar, instanța de fond și cea de apel trebuiau să se raporteze la valorile cursului care depășesc acest plafon (curs inițial + 52,6%), urmând ca doar o eventuală depășire să fie suportată în cote egale (50%/50%) de către cele două părți contractante. În concret, a punctat că plățile viitoare ce ar urma a fi efectuate de împrumutați ar trebui stabilite la un curs de schimb care să fie calculat la o valoare care să includă cursul inițial CHF majorat cu 52,6% la care se adaugă 50% din creșterea peste acest plafon.

A concluzionat în sensul că o altă de soluție ar fi vădit nelegală (ignorând criteriul legal, fiind dată o interpretare injustă teoriei impreviziunii, cu nerespectarea principiului împărțirii echitabile a riscului supra-adăugat, a bunei-credințe și a ocrotirii dreptului de proprietate privată) întrucât, astfel cum a statuat Curtea Constituțională în decizia nr. 731/2019 și, ulterior a legiferat legiuitorul, o creștere cu 52,6% se situează în sfera riscului inerent, iar o stabilire a cursului de plată a creditului sub acest plafon legal nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a exigențelor constituționale referitoare la relația dintre dreptul de proprietate privată și impreviziune, stabilit prin decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, intimații-reclamanti au invocat excepția nulității recursului, solicitând anularea acestuia, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, intimații au apreciat că motivele invocate de recurentă nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu pot fi încadrate în motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., în ralitate, criticile formulate fiind o reluare a motivelor de apel.

Pe fond, reluând starea de fapt și istoricul litigiului dintre părți, intimații au susținut legalitatea hotărârii atacate, făcând trimitere la considerentele deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale precum și la plafonul de 52,6%, de creștere a variației cursului de schimb de la data încheierii contractului, instituit de art. 4 alin. (1)

1

lit. a) din Legea nr. 77/2016, apreciind că instanțele se bucură de puterea de apreciere cu privire la aspectul dacă dezechilibrul contractual produs a a fost unul semnificativ care impune aplicarea tratamentului oferit de teoria impreviziunii contractuale, sens în care a făcut trimitere și la considerentele și argumentele cuprinse în deciziile nr. 431/2021 și nr. 62/2017 ale Curții Constituționale.

Recurenta nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluția din 23 octombrie 2023 s-a fixat termen de judecată la 21 noiembrie 2023 pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând memoriul de recurs și având în vedere dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție va examina cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din același cod, excepția inadmisibilității recursului invocată de instanță, din oficiu:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât acele căi de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. la art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar în conformitate cu art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speță, reclamanții au învestit Judecătoria Constanța, la 26 octombrie 2021, cu o cerere prin care au solicitat adaptarea (echilibrarea) Contractului de credit nr. x/15.08.2007 prin plafonarea cursului de schimb valutar CHF/LEU și restituirea sumelor achitate în plus în temeiul impreviziunii, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 969-970 din C. civ. din 1864 și art. 4 din Legea nr. 77/2016.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin Convenția de credit încheiată cu D. S.A. a fost împrumutată suma de 128.000 CHF pe o perioadă de 26 de ani pentru reabilitarea imobilului în care aceștia locuiau. Acest credit a fost garantat cu ipoteca de rang I asupra imobilului situat în localitatea Constanța, str. x, cu număr cadastral x, intabulat în Cartea funciară nr. x a A.N.C.P.I. Constanța.

Prin Notificarea prealabilă procedurii de dare în plată, nr. 114/23.07.2021, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 11 teza I, raportat la art. 3 teza a II-a, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, comunicată de împrumutați creditoarei, aceștia s-au poziționat în ipoteza normei de la art. 1 alin. (1) din același act normativ, potrivit căruia "Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori și instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor." și, în vederea echilibrării contractului și continuării acestuia, ca deziderat primordial al Legii dării în plată, au solicitat eliminarea riscului valutar și stabilirea unui curs mediu pentru plata ratelor creditului de 2,36 RON per CHF calculat la un procent de 20% augumentat la valoarea cursului de schimb valutar de la data încheierii contractului.

Cu privire la încadrarea în cazul de impreviziune statuat prin Legea nr. 77/2016, reclamanții au învederat faptul că este mai mult decât evident că se încadrează în ipoteza normei statuate la art. 4 alin. (1

1

) lit. a), conform căreia "Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit;", arătând, totodată, că instanței de judecată nu îi mai rămane decât să constate intervenirea situației de impreviziune și să dispună echilibrarea contractului și adaptarea lui la realitățile socio-economice actuale.

În acest context, constatând că reclamanții, prin cererea introductivă, au înțeles să invoce instituția impreviziunii și mecanismul de aplicare al acestei instituții, prevăzut de Legea nr. 77/2016, Înalta Curte reține că nu este aplicabil dreptul comun privind aplicarea teoriei impreviziunii în raporturi juridice civile obișnuite, ci protecția dreptului subiectiv invocat realizându-se în condițiile unui act normativ cu caracter special, edictat în domeniul protecției consumatorilor, respectiv a Legii nr. 77/2016.

Așadar, litigiul dedus judecății este un litigiu în materia protecției dreptului consumatorului întrucât, deși se invocă teoria impreviziunii, a cărei aplicabilitate era recunoscută și raporturilor juridice născute sub imperiul C. civ. din 1864, reclamanții nu solicită verificarea îndeplinirii condițiilor generale ale acesteia ci aplicarea prezumției absolute de impreviziune prevăzută de Legea nr. 77/2016, la art. 4 alin. (1

1

) și alin. (1

3

).

Așa fiind, Înalta Curte constată că acțiunea ce face obiectul litigiului pendinte a fost introdusă de reclamanți în considerarea calității lor de consumatori și a prezumției absolute de impreviziune consacrate de un act normativ special edictat în acest domeniu, în urma transmiterii notificării prealabile nr. 114/23.07.2021 pe care au promovat-o invocând prevederile Legii nr. 77/2016, constituind o continuare a demersurilor în justiție având ca scop reechilibrarea contractului de credit.

Ca atare, indiferent de temeiul de drept invocat de reclamanți (art. 969-970 din C. civ. din 1864 prin raportare la art. 4 alin. (1

1

) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 77/2016), în cauză trebuie să se țină cont de faptul că aspectele deduse judecății au survenit în contextul unui raport juridic reglementat de legislația privind protecția consumatorului, cum, de altfel, a statuat cu caracter definitiv curtea de apel în considerentele expuse la pagina 16 a deciziei recurate.

Având în vedere aceste considerente, instanța supremă reține că recursul are ca obiect decizia civilă nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți într-un litigiu în materia protecției consumatorilor.

Întrucât procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, respectiv, la 26 octombrie 2021, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.".

Totodată, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările și completările ulterioare, "Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019.".

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecății, 26 octombrie 2021, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele pronunțate în materia protecției consumatorilor.

Având în vedere că, în cauză, recursul are ca obiect decizia civilă nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți în apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1294 din 15 noiembrie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă, într-o cerere în materia protecției consumatorilor, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., raportat la alin. (2) al aceluiași articol, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, chiar dacă aceasta prevedea o atare mențiune.

Conform principiului legalității căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.".

Prin urmare, menționarea, în dispozitivul deciziei recurate, a dreptului părții de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoașterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, instanța având obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de considerentele expuse mai sus, întrucât în litigiile declanșate în materia drepturilor consumatorilor, legea de procedură nu mai permite exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

În ce privește cererea intimaților-reclamanți de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la fila x al dosarului de recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.000 RON.

Față de soluția de respingere, ca inadmisibil, a recursului declarat de recurentă, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimatul-reclamant B. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, astfel cum rezultă din chitanța Nr. 31 din 12 septembrie 2023.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 98/2023 din 7 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca inadmisibil.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.A. la plata către intimatul-reclamant B. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.