ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 965/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat ca instanța să dispună ca plata ratelor creditului să fie stabilită în funcție de cursul de schimb al CHF comunicat de BNR la data încheierii contractului, respectiv 2,21 RON/CHF pe toată durata derulării contractului de credit și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenței de curs valutar si a comisionului de administrare, cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, pe cele ale art. 969 C. civ. de la 1864 și ale Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității acțiunii ca urmare a neplății taxei de timbru față de capătul de cerere privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, excepția inadmisibilității cererii referitoare la capătul de cerere privind stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, cu consecința respingerii acesteia ca inadmisibilă, raportat la art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000 și excepția inadmisibilității cererii de anulare a clauzelor referitoare la costul creditului și la obiectul contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestora, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 12094/21.10.2015 Judecătoria Constanta a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin încheierea din 03.02.2016 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, s-a respins excepția nulității cererii ca urmare a netimbrării, s-a respins excepția inadmisibilității cererii de stabilizare a cursului de schimb valutar și s-a respins excepția nulității cererii față de lipsa litisconsorțiului activ.

Prin sentința civilă nr. 605 din 11 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a Ii-a Civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta A., s-a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit nr. x/23.11.2007 și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei; s-a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamantă la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului, 23.11.2007, începând cu data primei plăți și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenței de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit și data de 23.06.2016, respectiv la plata sumei de 107.477,94 RON; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6.3 din contract și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei; s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a contravalorii comisionului de administrare achitat de reclamantă începând cu data de 23.11.2007 și până la data de 24.10.2016, respectiv la plata sumei de 19.939,87 CHF, în echivalent RON la data plății; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 11.1 din contract și, în consecință, nulitatea absolută a clauzei; s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 5260 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocat și parte din onorariu expert.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 597 din 8 noiembrie 2018, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca nefondate capetele de cerere privind: constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în articolele 5.1, 5.4 și 6.3 din contractul de credit nr. x/23.11.2007 și, în consecință, constatarea nulității absolute a acestor clauze: dispunerea de către instanță ca plata ratelor creditului să fie stabilită în funcție de cursul de schimb al CHF, comunicat de BNR la data încheierii contractului, respectiv 2,2189 RON/CHF, pe toată durata derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferenței de curs valutar dintre data încheierii contractului de credit și data înregistrării cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a comisionului de administrare perceput de la data încheierii contractului.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat redus); a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 4864 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru).

Recursul (principal și incident) formulat de reclamanta A.:

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a evidențiat parcursul procesual al cauzei, după care recurenta prezintă o anexă cuprinzând clauzele considerate abuzive și în raport cu care relevă aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate.

O primă critică vizează faptul că, în ceea ce privește clauzele inserate la art. 5, punctele 5.1 și 5.4 din Contractul de Credit recurenta nu a avut posibilitatea de negociere, banca transferând riscul de schimb valutar în totalitate asupra împrumutatului și punându-se astfel la adăpost de orice efecte negative generate de aprecierea francului elvețian (CHF) față de moneda națională.

Arată recurenta că, în cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin, obligații menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informații reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.

Consideră recurenta că omisiunea Băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Recurenta face trimitere la art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, tară echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Consideră recurenta că un drept subiectiv civil, dacă este folosit contrar scopului recunoscut de lege, în așa fel încât să încalce drepturile celorlalți, este considerat abuziv și în raport cu art. 54 din Constituție, conform căruia orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său și în limitele sale. Se arată că Banca a stipulat în contractul de credit obligația recurentei de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără nici o distincție și tară a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că, în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, contractul dobândește un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Redând dispozițiile art. 126, 135 și 136 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, recurenta apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nici Banca nu avea cum să cunoască faptul că moneda creditului (CHF) s-ar fi putut aprecia, dat fiind, pe de o parte, că prin lege instituția bancară este obligată să ia măsuri pentru a evalua și a se pune la adăpost față de riscul valutar și, pe de altă parte, că în practică băncile au la îndemână posibilitatea ponderării riscului valutar prin utilizarea unor instrumente specifice domeniului economic și care nu sunt la îndemâna consumatorilor, cum este hedging-ul.

Făcând trimitere și Ia Directiva 93/13/CEE recurenta concluzionează în sensul că riscul valutar inerent activității bancare este prezumat de legiuitor a fi în sarcina instituțiilor.

Recurenta a arătat și că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene de Justiție (C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt; C-186/16, Andriciuc si alții v. Banca Românească S.A; Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2oi3:i8o, punctul 49) sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situație de inferioritate față de vânzător - furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât și la nivelul de informare, aderarea la condițiile redactate în prealabil de furnizor fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. Articolul 4, alin. (2), din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în sistemul de protecție a consumatorilor, excepție aplicabilă doar în măsura în care furnizorul s-ar fi asigurat că prevederile contractuale sunt exprimate clar, complet și pe înțelesul consumatorului. În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual instanța de apel trebuia să aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or clauza de risc valutar, pusă în sarcina exclusivă a recurentei, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației sale și conferirea în favoarea Băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat.

Precizează recurenta că, în considerarea caracterului abuziv al clauzelor atacate, instanța de apel trebuia să ia în calcul și aptitudinea de a îndrepta conținutul contractului în favoarea părții care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obținerea de către Bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale.

Recurenta subliniază că instanța de apel a omis complet că la data de 20.10.2017, A.N.P.C. a emis Ordinul 837/2017 prin care a dispus către B. S.A. încetarea practicii comerciale incorecte constând în neinformarea/inducerea în eroare a consumatorilor pentru a încheia contracte de credit exprimate în franci elvețieni, practică ce a cunoscut o amploare deosebită la nivelul acestei instituții bancare în anii 2006 - 2008. Prin ordinul menționat, se confirmă dincolo de orice dubiu și contrar apărărilor Băncii, că aceasta s-a folosit de o practică incorectă pentru a determina recurenta să încheie Contractul de Credit în moneda CHF.

Cât privește cele reținute de instanța de apel, în sensul că nu se poate stabili caracterul abuziv al clauzei contractuale criticate, pe motiv că el nu ar fi existat la data încheierii contractului, recurenta apreciază că aceasta este contrară textului și spiritului dispozițiilor din Legea nr. 193/2000, la care a făcut referire, întrucât încă de la încheierea contractului Banca cunoștea ca pune în sarcina consumatorului o obligație mai mare decât aceea pe care i-a adus-o la cunoștință.

Cea de-a doua critică vizează faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat cele reținute de prima instanță în sensul că este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 6 - "Comisioane", pct. 6.3., potrivit căreia împrumutatul datorează lunar Băncii, în plus față de dobânda creditului, un comision de administrare de 0,2% aplicat la soldul creditului.

Precizează recurenta că aceasta clauză dă dreptul Băncii să perceapă un comision de administrare, în condițiile în care nu rezultă clar din contract care este prestația sa echivalentă în schimbul plății pretinse cu acest titlu, în contract fiind prevăzut doar că Banca percepe un comision de administrare "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de acesta în baza contractului de credit." Consideră recurenta că această clauză are caracter general, este extrem de imprecisă și nu este suficientă pentru a justifica perceperea de către Bancă a sumei totale de 35.121,42 CHF, pe întreaga perioadă de derulare a Contractului de Credit, în plus față de dobânda deja stabilită.

Recursul formulat de pârâta B. S.A.:

Recurenta-pârâtă solicită casarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive, formulată de reclamanta A., respectiv și a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 11.1 teza a doua, privind scadența anticipată.

Recurenta-pârâtă formulează critici pe care le circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel atunci când a apreciat că, prin stipularea clauzei înscrise la art. 11.1 din contract se creează un dezechilibru contractual major între contraprestațiile părților.

O primă critică vizează faptul că hotărârea din apel a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Argumentând această critică recurenta arată că, raportat la condițiile cumulative cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei contractuale atacate, Banca nu a acționat cu rea-credință prin inserarea în contract a art. 11.1, iar obiectul acestei clauze nu generează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților. Consideră recurenta că, în mod neîntemeiat, instanța de apel a apreciat că prin stipularea clauzei înscrisa la art. 11.1 teza a doua din contract se creează un dezechilibru contractual major între contraprestațule părților și că astfel reclamanta a fost sancționată de două ori pentru neplata ratelor de credit.

Precizează recurenta că scopul inserării clauzei privind scadența anticipată a creditului îl reprezintă minimizarea de către bancă a prejudiciului în cazul neexecutârii obligațiilor contractuale, clauza prevăzută la art. 11.1 reglementând o situație de excepție care devine aplicabilă în cazul în care împrumutatul/codebitorul nu își îndeplinește obligațiile contractuale pe care și le-a însușit prin semnătură, situație pentru care s-a prevăzut un mecanism de diminuare a unui eventual prejudiciu care s-ar produce Băncii.

Recurenta învederează faptul că, în ceea ce privește mecanismul de funcționare al clauzei, acesta este clar și expres; în cazurile de culpă contractuală, astfel cum acestea sunt predefinite la art. 10 din contract, banca având posibilitatea să declare scadența anticipată a creditului, cu o notificare prealabilă a debitorilor, în scris și să perceapă o dobândă majorată pentru sumele restante.

Apreciază recurenta că nu poate fi vorba de o dublă sancțiune a reclamantei, în situația declarării scadenței anticipate a creditului, întrucât declararea scadenței anticipate intervine doar în prezența unor fapte culpabile ale împrumutatului, care se regăsesc predefinite la art. 10 din contract, cu consecințe asupra posibilității băncii de a recupera creditul ori de a executa garanțiile.

Recurenta subliniază faptul că declararea scadenței anticipate nu înseamnă rezilierea contractului, ci doar pierderea de către client a beneficiului rambursării în rate a creditului ca urmare a nerespectării obligațiilor contractului asumat de acesta.

Pe de altă parte, arată recurenta, dobânda penalizatoare sau dobânda majorată este un cost datorat în cazul in care împrumutatul nu își achită la scadență obligațiile de plată și reprezintă o sancțiune contractuală, având și o funcție reparatorie, fiind percepută pentru a acoperi pierderile suferite pe care banca le înregistrează prin nerecuperarea la scadență a sumelor împrumutate și a costurilor aferente acestora (dobânzi/comisioane), sume pe baza cărora banca realizează la rândul sau rambursări ale propriilor împrumuturi contractuale pentru procurarea surselor de finanțare în RON, fiind nevoită să găsească alte resurse (la rândul lor generatoare de costuri) pentru acoperirea sumelor neplătite de împrumutat. Pentru orice contract, legea permite părților să stabilească penalități, daune pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. împrumutații având obligația de a restitui sumele împrumutate la termenele fixate, în caz contrar fiind obligați la penalități.

În finalul acestei critici, recurenta învederează faptul că, atât prima instanță cât și cea de apel nu au evidențiat prin considerentele hotărârilor pronunțate producerea unui eventual dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutatului și nici nu s-a dovedit că acesta nu ar fi cunoscut clauza analizată la contractarea creditului sau că nu a înțeles-o.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1066-1067 din vechiul C. civ.

Sub acest aspect, recurenta arată că dobânda penalizatoare din contractul de credit, prevăzută a fi percepută și pentru sumele restante de după declararea scadenței anticipate reprezintă o transpunere, la nivelul contractului, a prevederilor art. 1066-1067 C. civ., funcționând ca o veritabilă sancțiune contractuală pentru neexecutarea la termen a obligației de plata a împrumutului.

Recurenta redă dispozițiile ce reglementează drepturile creditorului, cuprinse în art. 36 alin. (1), art. 38 alin (1) pct. 6, 7 și 9 din O.U.G. nr. 50/2010 și în art. 55 din O.U.G. nr. 52/2016 și arată că instanța de apel a ignorat legislația actuală care prevede posibilitatea creditorului de a declara scadent anticipat creditul în anumite situații și de a percepe o dobândă penalizatoare pentru întreaga sumă scadentă anticipat în contextul în care legislația în materie bancară și cea în materie de protecția consumatorului, atât cea in vigoare la momentul încheierii raportului juridic, cât și cea prezentă, nu interzice perceperea unor dobânzi penalizatoare/majorate pentru sumele restante datorate de împrumutați. Conform contractului de credit exista consimțământul ambelor părți în sensul aplicării unei dobânzi majorate pentru sumele ce reprezintă credit restant.

Conchide recurenta în sensul că, în contradicție cu argumentele instanței de apel, clauza înscrisă în art. 11.1 din contract, care reglementează posibilitatea băncii de a percepe dobânda penalizatoare la întreg debitul scadent anticipat, este o clauza clară, fără echivoc, ce nu poate fi considerata abuzivă.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21.07.2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 8 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursurile.

În ceea ce privește recursul reclamantei A., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

Motivele invocate de recurenta-reclamantă se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În prima parte a recursului, recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de apel în ceea ce privește clauzele inserate la art. 5 punctele 5.1 și 5.4 din contractul de credit arătând, în esență, că nu a avut posibilitatea de negociere și că omisiunea băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligației de consiliere. De asemenea, a criticat și faptul că, în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual, instanța de apel trebuia să aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune, în opinia recurentei, existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or clauza de risc valutar, pusă în sarcina exclusivă a sa, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației sale și conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat.

Din perspectiva criticilor formulate de recurentă în prima parte a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speței, și a condițiilor care trebuie să fie verificate de instanța națională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A..

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanța națională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepția menționată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32 Cauza C-186/16. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46 din aceeași decizie a instanței europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56 Cauza C-186/16.

În același sens, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, în paragrafele 27 -31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că, în speță, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanța de apel, având în vedere că art. 5.1. din contractul părților impune ca rambursarea ratelor de credit să se facă în valuta în care a fost acordat creditul, a reținut că acest aspect reprezintă doar preluarea în contract a dispoziției legale privind principiul nominalismului, iar, cum dispozițiile legale sunt excluse de la aplicarea Legii 193/2000, această clauză nu poate face obiectul analizei, din perspectiva eventualului caracter abuziv.

În ce privește clauza prevăzută de art. 5.4. din contract, instanța de apel a reținut că intimata reclamantă nu a precizat care sunt motivele pentru care apreciază că aceasta ar avea caracter abuziv, iar simpla împrejurare că se stabilește o anumită modalitate de plată a ratelor în moneda convenită de părți nu este suficientă pentru a dovedi caracterul abuziv al acestei clauze.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligația pentru reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, argumentele recurentei-reclamante care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de consiliere prin omisiunea băncii de a o informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF, precum și cele care vizează obligația instanței de apel de a avea în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, ceea ce presupune, în opinia recurentei, existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, faptul că respectiva clauză de risc valutar, pusă în sarcina exclusivă a sa, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației sale și conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporționat, nu pot fi reținute.

Cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă vizează faptul că, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat cele reținute de prima instanță în sensul că este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 6 - "Comisioane", pct. 6.3., potrivit căreia împrumutatul datorează lunar Băncii, în plus față de dobânda creditului, un comision de administrare de 0,2% aplicat la soldul creditului. Consideră recurenta că această clauză are caracter general, este extrem de imprecisă și nu este suficientă pentru a justifica perceperea de către bancă a sumei totale de 35.121,42 CHF, pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, în plus față de dobânda deja stabilită.

Această critică nu este fondată, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la verificarea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a argumentat, în mod corect, că acesta a fost menționat expres la semnarea contractului de credit de către părți, în cotă procentuală, de 0,2 % lunar, la soldul creditului, precum și că acest comision a fost perceput cu bună credință, în condițiile în care el constituie o parte a costului total al creditului, iar existența costului este transparentă, clauza beneficiind de redactare în limbaj clar și inteligibil.

În mod legal și temeinic a reținut instanța de apel că, întrucât clauza care reglementează comisionul de administrare respectă întrutotul dispozițiile legale, nu se poare reține caracterul abuziv al acesteia, nefiind dovedită existența unui dezechilibru în defavoarea intimatei reclamante.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, atât timp cât obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, nu se poate considera ca împrumutata a fost prejudiciată, fiind informată chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurentei în sensul că această clauză are caracter general, este extrem de imprecisă și nu este suficientă pentru a justifica perceperea de către bancă a sumei totale de 35.121,42 CHF, pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, în plus față de dobânda deja stabilită.

Prin urmare, în speță, în clauza contestată există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale privind comisionul de administrare în ce privește scadența, modul de calcul și rațiunea perceperii acestuia.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, privind comisionul de administrare, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, reținând, totodată, că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că respectivele clauze să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că acesta a fost perceput fără a se adduce atingere obligației de bună-credință, în condițiile în care el constituie o parte a costului total al creditului. Existența costului este transparentă, clauza beneficiind de redactare în limbaj clar și inteligibil, observându-se că recurenta nu susține inexistența serviciilor prestate de bancă privind monitorizarea utilizării și rambursării creditului.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin rațiuni obiective, a fost acceptat în cunoștință de cauză de consumator, care a avut reprezentarea acestui cost și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța constată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtei fiind corect admis.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B. S.A., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în limita următoarelor considerente:

Înalta Curte reține că pârâta B. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive, formulată de reclamanta A., respectiv și a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 11.1 teza a doua, privind scadența anticipată și dobânda penalizatoare.

Potrivit art. 11.1 din contract, "La apariția oricărui caz de culpă, precum și pentru încălcarea oricărei altei obligații contractuale, Banca este îndreptățită sa declare scadența anticipată a creditului, notificând aceasta imprumutatului/Codebitorului si Garantului ipotecar (daca e cazul), în prealabil, în scris. De la data scadenței anticipate, se pierde beneficiul rambursării creditului în rate, soldul creditului, dobânzile si comisioane/e calculate si neachitate devenind "suma restanta" pentru care împrumutatul datorează dobânda majorată prevăzuta la art. 4.4 din prezentul contract."

Criticile recurentei-pârâte cu privire la menținerea sentinței primei instanțe și constatarea de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 11.1 teza a II-a sunt întemeiate.

În primul rând se reține caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac devolutivă, cu privire la clauza privind dobânda majorată pe care ar datora-o consumatorul, în cazul declarării scadenței anticipate.

Sub acest aspect, deși recurenta a indicat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază față de cele criticate prin memoriul de recurs că sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se observă că, în legătură cu constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, instanța de apel a apreciat ca fiind judicioasă soluția dată de prima instanță capătului de cerere privind art. 11.1 teza a II-a din contract, din moment ce clauza în discuție creează un dezechilibru major între contraprestații. Totodată, a reținut instanța de prim control judiciar că reclamanta este sancționată de două ori pentru neplata ratelor de credit, o dată cu scadența anticipată a întregului credit, ce cuprinde soldul creditului, dobânzile și comisioanele neachitate, iar a doua oară prin majorarea dobânzii contractuale, pentru încetarea anticipată a contractului.

Instanța de apel nu a făcut altceva decât să reproducă motivele sumare avute în vedere la pronunțarea primei instanțe, fără să confirme argumentele din hotărârea atacată prin raționamente proprii și fără să înlăture motivele din apelul pârâtei, care contestase legalitatea și temeinicia sentinței, atât din perspectiva dispozițiilor de drept comun din C. civ. cât și a legislației speciale incidente convenției de credit, care permit perceperea de dobânzi penalizatoare în ipoteza scadenței anticipate.

În jurisprudența CJUE, cauzele conexate C 96/16 și C 94/17, Curtea Europeană a reținut că trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens.

Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative dacă, și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Din acest punct de vedere, elementele de analiză, în cadrul controlului caracterului abuziv sunt variate, legate de particularitățile raportului juridic analizat, de dispozițiile legale efectiv aplicabile, de ansamblul circumstanțelor speței, nefiind suficient criteriul unui prag valoric.

În concordanță cu legislația și jurisprudența specifice, instanța națională trebuia să încerce să stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator "tratat în mod loial și echitabil"

În speță, se constată că instanța de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta B. S.A., rezumându-se la a constata că soluția primei instanțe este judicioasă, fără a efectua o analiză a tuturor condițiilor ce trebuie îndeplinite, din perspectiva Legii nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

O analiză completă a acestor condiții impunea examinarea caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 11.1 teza a II-a din contract, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au ace