ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2416/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman, au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la:

Tribunalul Teleorman a pus în vedere reclamanților să precizeze competența instanței în raport de dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., având în vedere că aceștia au calitatea de judecători la Judecătoria Roșiori de Vede. Astfel, s-a apreciat că reclamanții sunt obligați ca, până la primul termen de judecată, să aleagă o instanță din raza unei curți de apel învecinate cu instanța învestită, cu atât mai mult cu cât unul dintre reclamanți funcționează la Tribunalul Teleorman, sub sancțiunea suspendării judecății cauzei.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a suspendat judecata cauzei, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman, în baza art. 242 alin. (1) din C. proc. civ., pentru nerespectarea obligației de a indica instanța competentă să soluționeze cauza.

Prin sentința nr. 541 din 15 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția perimării, invocată din oficiu de către instanță și, pe cale de consecință, s-a constatat perimată acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman.

Împotriva acestei hotărâri, recurenții A., B., C. au declarat recurs, înregistrat sub nr. x/2020, pe rolul Curții de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 20 iulie 2022.

Recurenții-reclamanți au arătat că au înțeles să formuleze cerere de recurs împotriva încheierii din 30 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2020. Au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se admită cererea de recurs, să se caseze cele două hotărâri menționate și, în baza art. 127 din C. proc. civ., să se dispună declinarea cauzei la Tribunalul Dâmbovița, instanță aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate cu Curtea de Apel București, în cadrul căreia își desfășoară activitatea în funcția de judecători (C. s-a pensionat începând cu data de 18 februarie 2021).

Prin decizia civilă nr. 95 din 14 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a dispus repunerea recurenților în termenul de declarare a recursului; s-a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității formulării recursului, invocată de Tribunalul Teleorman și Ministerul Justiției prin întâmpinare; s-a admis recursul formulat de recurenții B., C. și A. împotriva încheierii de ședință din 30 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL TELEORMAN, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, F., E., D. și G.; s-a casat sentința civilă nr. 541 din 15 septembrie 2021 și încheierea de ședință din 30 septembrie 2020, cauza fiind trimisă pentru continuarea judecății la Tribunalul Dâmbovița.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut, în esență, următoarele:

Sunt întemeiate susținerile recurenților în sensul că, deși recursul trebuia să fie introdus pe toată perioada suspendării, împotriva încheierii din 30 septembrie 2020, respectiv în termen de 5 zile de la pronunțare împotriva sentinței civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, în condițiile în care instanța nu a îndeplinit procedura de regularizare a cererii, nu i-a citat și nu le-a comunicat cele două hotărâri, decât la cerere, în data de 6 iulie 2022 și 12 iulie 2022, recursul trebuie considerat a fi formulat în termen.

Recurenții-reclamanți și-au ales domiciliul procesual la sediul Judecătoriei Roșiori de Vede, ceea ce nu înseamnă însă că trimiterea actelor de procedură numai către reclamantul A., pe care ceilalți reclamanți nu l-au desemnat ca reprezentant, este conformă dispozițiilor legale.

În mod just recurenții au arătat că, în baza art. 155 pct. 6 din C. proc. civ., au ales locul de citare la locul de muncă, respectiv la Judecătoria Roșiori de Vede, fără a avea un reprezentant convențional și fără să arate o persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, astfel încât în baza art. 158 coroborat cu art. 155 pct. 6 din C. proc. civ., procedura de comunicare trebuia să fie îndeplinită cu fiecare în parte.

Or, nici la termenul din 30 septembrie 2020 și nici la termenul din 15 septembrie 2021 nu au fost citate, cu respectarea dispozițiilor legale, toate părțile reclamante (pentru termenul din 30.09.2020 a fost citat numai reclamantul A. – dosarul de fond, iar pentru termenul din 15.09.2021 nu a fost citată decât reclamanta B. – dosarul de fond), vătămarea fiind prezumată conform art. 175 alin. (2) din C. proc. civ. și neputând fi înlăturată decât prin desființarea actelor de procedură îndeplinite la acele termene.

Cum încheierea din 30 septembrie 2020 nu a fost comunicată tuturor părților reclamante, termenul de recurs nu a început să curgă pentru părțile cărora nu le-a fost comunicată, astfel că nu poate fi socotit împlinit până la data declarării căii de atac.

Pentru termenul din 15 septembrie 2021, părțile reclamante nu au fost legal citate, astfel încât, în mod rezonabil se poate considera că acestea nu au avut cunoștință de termen și de măsura dispusă, pentru a putea formula recurs în termen de 5 zile de la pronunțarea hotărârii prin care a fost constatată perimarea.

Sentința din 15 septembrie 2021 nu a fost nici ea comunicată tuturor părților decât în urma cererilor formulate de acestea, la datele de 06.07.2022, 08.07.2022, respectiv 11.07.2022, astfel cum rezultă din dovezile de înmânare aflate la dosarul de fond, recursul fiind declarat la data de 13.07.2022, când s-a formulat și cerere de repunere în termen, în intervalul de 15 zile prevăzut de art. 186 alin. (2) din C. proc. civ., justificată în contextul anterior expus.

Așa fiind, Curtea de Apel București a dispus repunerea recurenților în termenul de declarare a recursului și, pe cale de consecință, a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimați prin întâmpinare.

Referitor la sentința nr. 541 din 15 septembrie 2021 a Tribunalului Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, instanța de control judiciar a reținut că trebuie să verifice soluția și argumentele tribunalului privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 416 din C. proc. civ. pentru perimarea cererii deduse judecății.

În cauză, însă, în contextul mai sus expus, prezumția de culpă a fost răsturnată. Nu se poate imputa părților reclamante lipsa de stăruință în judecată și omisiunea îndeplinirii obligației stabilite de instanță în sarcina lor prin încheierea din 30 septembrie 2020 până la data pronunțării sentinței din 15 septembrie 2021, de vreme ce actul instanței prin care au fost dispuse măsurile nu le-a fost comunicat (cum, de altfel, nu le-a fost comunicată nici obligația de complinire a lipsurilor cererii de chemare în judecată, în sensul alegerii instanței în temeiul art. 127 din C. proc. civ., stabilită în etapa de regularizare a cererii, prin rezoluțiile din 16 iunie 2020 și 28 iulie 2020).

Prin cererea de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ. și, având în vedere motivarea măsurilor luate de Tribunalul Teleorman prin încheierea din 30 septembrie 2020, recurenții-reclamanți au indicat instanța din raza unei curți de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, aleasă pentru a judeca procesul, respectiv Tribunalul Dâmbovița.

Pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 și art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel București a admis recursul, a casat sentința civilă nr. 541 din 15 septembrie 2021 și încheierea din 30 septembrie 2020, ambele pronunțate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2020, pentru asigurarea dublului grad de jurisdicție, a trimis cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul Dâmbovița, în considerarea alegerii făcute de reclamanți și în interesul unei bune administrări a justiției.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/2023, la data de 7 februarie 2023.

Prin sentința civilă nr. 647 din 29 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, invocată din oficiu, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Teleorman.

În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că acțiunea are ca obiect obligarea angajatorilor la plata unor drepturi salariale, iar nu contestarea actelor de stabilire a drepturilor salariale, prin urmare, competența materială aparține tribunalului – secțiile ce judecă litigii de muncă.

Conform dispozițiilor art. 231 din Codul muncii "prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă".

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Însă, conflictele de muncă sunt individuale sau colective conform dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, iar dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 au următorul conținut: "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Tribunalul Dâmbovița a apreciat că aceste din urmă dispoziții sunt aplicabile în cauză în ceea ce privește competența teritorială, în raport de data introducerii cererii, de vreme ce este vorba de o dispoziție dintr-o lege ce are caracter special față de dispozițiile Codului muncii, ce constituie legea generală în materia dreptului muncii și derogatorii de la aceasta, cu atât mai mult cu cât au intrat în vigoare ulterior dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, modificându-le implicit.

Astfel, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 au primit forma actuală prin pct. 3 al art. XXI din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 12 februarie 2013, iar dispozițiile art. 269 alin. (2) au forma actuală de la momentul intrării în vigoare a Codului muncii.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanții puteau să exercite un drept de opțiune între două instanțe, tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul și cel în a cărui circumscripție era situat locul de muncă al acestora.

Or, reclamanții domiciliază în localități din județul Teleorman.

Totodată, locul de muncă al reclamanților este situat în Roșiori de Vede, deci, în circumscripția Tribunalului Teleorman.

În aceste condiții, Tribunalul Dâmbovița apare ca nefiind competent teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Totodată, instanța de judecată a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1), (2) și (2

1

) din C. proc. civ., referitoare la competența facultativă, nu sunt incidente în cauză.

Astfel, pe de o parte, cauza nu este de competența instanței la care reclamanții își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, de vreme ce aceștia își desfășoară activitatea la Judecătoria Roșiori de Vede, iar instanța competentă era Tribunalul Teleorman, pe de altă parte, prin sesizarea Tribunalului Teleorman, reclamanții au renunțat la beneficiul dispozițiilor art. 127 alin. (2) și (2

1

) din C. proc. civ., acest text de lege dându-le posibilitatea alegerii unei alte instanțe de care nu au înțeles să beneficieze.

Totodată, Tribunalul Teleorman apare instanță competentă atât în raport de domiciliul reclamanților, cât și de sediul angajatorului acestora.

De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. "dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Însă, aceste dispoziții, în raport de topografia articolului (sunt prevăzute la alin. (3), iar nu după alin. (4), nu sunt aplicabile și în ce privește dispozițiile privind trimiterea la instanța competentă prevăzute de art. 480 alin. (4) din același cod.

Așadar, în această situație, Tribunalul Dâmbovița a considerat că nu este ținut de dispozițiile instanței de trimitere, care nu este instanță superioară comună celor două instanțe.

Prin sentința civilă nr. 564 din 19 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2023, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman, invocată din oficiu; s-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman, în favoarea Tribunalului Dâmbovița; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Tribunalul Teleorman a observat că, în speță, a fost pronunțată o decizie de către o instanță de recurs, astfel că devin aplicabile prevederile art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., ce prevăd că, instanțele de recurs (tribunale sau curți de apel) "vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție. Dispozițiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetență (...)".

Conform art. 497 din C. proc. civ., atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când cauza va fi trimisă instanței competente.

Potrivit art. 494 din C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.

Tribunalul Teleorman a mai reținut că, normele legale precitate sunt aplicate de instanța de recurs, aceasta din urmă fiind în drept să constate incidența respectivelor norme, cu referire la competența teritorială a instanței în rejudecare. Se observă că, în speță, ipoteza este reprezentată de o rejudecare după casare, astfel că, indiferent care este motivul pentru care instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița, soluția instanței de control judiciar se impune în faza rejudecării.

Mai mult, trimiterea dosarului în rejudecare la Tribunalul Dâmbovița s-a realizat în considerarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ., astfel cum s-a menționat în mod expres în cuprinsul deciziei instanței de recurs. Cu alte cuvinte, cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței stabilită ca fiind competentă teritorial de către instanța de recurs, argumentele ce au stat la baza acestei soluții nemaiputând fi combătute în faza rejudecării, raportat la autoritatea de lucru judecat atașată hotărârii definitive.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 1 noiembrie 2023.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Prin sentința nr. 541 din 15 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția perimării, invocată din oficiu de către instanță și, pe cale de consecință, s-a constatat perimată acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman.

Înalta Curte constată că, având de soluționat recursul formulat de recurenții-reclamanți B., C. și A. împotriva încheierii de ședință din 30 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 541 din 15 septembrie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul Teleorman – secția conflicte de muncă asigurări sociale și contencios administrativ fiscal – Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, prin decizia civilă nr. 95 din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a casat hotărârile recurate și a trimis cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul Dâmbovița, în considerarea alegerii făcute de reclamanți și în interesul unei bune administrări a justiției.

Cu toate acestea, ulterior pronunțării deciziei civile nr. 95 din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 647 din 29 martie 2023, Tribunalul Dâmbovița – secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, care, la rândul său, a declinat competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Trebuie menționat că, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. ("Judecata în fond după casare"), "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat".

Așadar, soluția pronunțată în calea de atac a recursului are autoritate de lucru judecat și este obligatorie pentru instanța căreia i-a fost trimisă cauza.

Această instanță nu mai poate să-și invoce, din nou, necompetența, ci este ținută să soluționeze cauza. În caz contrar, s-ar nesocoti efectele unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în calea de atac a recursului, ajungându-se la tergiversarea procesului și la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, prevăzut de art. 6 din C. proc. civ.

Prin urmare, Tribunalul Dâmbovița trebuia să procedeze la soluționarea cauzei, având în vedere autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă pronunțată în soluționarea recursului de Curtea de Apel București.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din același cod, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2023.