ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2053/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra contestației în anulare, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeș la 06.06.2019, sub nr. x/2019*, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, rezoluțiunea contractului de cesiune părți sociale nr. x/06.09.2018, repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, desființarea actelor subsecvente, în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata prețului convenit de părți prin același contract, reprezentând prețul părților sociale cedate, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, începând cu data scadenței obligației de plată, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 25.09.2019, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind desființarea actelor subsecvente și de precizarea cuantumului pretențiilor aferente petitului subsidiar al cererii sale, la nivelul sumei de 513.050 RON.

Prin sentința nr. 1119/23.12.2019, Tribunalul Specializat Argeș a respins cererea, astfel cum a fost modificată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care, prin decizia nr. 404/A-C/05.10.2020 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei sus-menționate, reclamantul A. a declarat recurs, care, prin decizia nr. 1521/16.06.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis, a fost casată decizia instanței de apel și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 146/A-COM/25.03.2022, a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea reclamantului, a dispus rezoluțiunea contractului de cesiune de părți sociale nr. x/06.09.2018, repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia și efectuarea mențiunilor corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerțului.

Împotriva acestei hotărâri și a deciziei nr. 307/A-COM/17.06.2022, pronunțată de aceeași instanță de apel, prin care s-a dispus completarea dispozitivului primei decizii, pârâtul B. a declarat recurs, care, prin decizia nr. 269/09.02.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat.

La 30.05.2023, B. a formulat, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestație în anulare împotriva acestei din urmă decizii, solicitând anularea acesteia și, în consecință, rejudecarea recursului.

În susținere, după expunerea motivelor de recurs invocate în fața instanței care a pronunțat decizia atacată, contestatorul a arătat, în esență, că instanța de recurs, respingând recursul său, nu a arătat în concret considerentele care au condus la pronunțarea soluției în cauză, aceasta rezumându-se a reține doar aspecte generale, referitoare la motivarea unei hotărâri, la inexistența motivelor contradictorii sesizate și la cele privind incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai afirmat că, în recurs, demersul său judiciar a fost fundamentat pe ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și că, în ceea ce privește primul caz de casare, instanța supremă nu a examinat în mod real argumentele sale dezvoltate în susținerea motivului de nelegalitate, aspect ce a determinat încălcarea dreptului său la un proces echitabil.

În opinia contestatorului, motivarea superficială a hotărârii nu echivalează cu o analiză a motivului de recurs dedus judecății, câtă vreme instanța învestită cu judecarea căii etraordinare de atac nu a prezentat raționamentul juridic care a stat la baza soluției date în cauză.

Referitor la motivul de recurs privind existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, contestatorul a apreciat că nici cu privire la aceste critici nu se poate considera că hotărârea contestată răspunde exigențelor legale privind motivarea unei hotărâri.

În continuare, autorul căii de atac a susținut că nici considerentele expuse de către instanța de recurs în analiza motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu au fost examinate în mod efectiv, în măsura în care acestea reprezintă o simplă preluare a motivelor instanței de apel.

Prin urmare, a apreciat că motivele de recurs invocate nu au fost examinate, motivarea deciziei contestate fiind una superficială, de natură a încălca dreptul său la un proces echitabil.

La 10.07.2023, intimatul A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.

Analizând decizia atacată în raport cu actele dosarului și cu motivul de anulare invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar de față este fundamentat pe ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., prevedere legală potrivit căreia "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:[…]3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen[...]".

Din interpretarea textului legal citat rezultă că, admisibilitatea unei contestații în anulare întemeiate pe acest motiv este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele de nelegalitate invocate de parte. Așadar, numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă această cale extraordinară de atac.

Prin urmare, nu poate constitui motiv de anulare a deciziei contestate insuficienta sau incompleta cercetare/motivare a tuturor argumentelor invocate, câtă vreme instanța învestită cu soluționarea recursului este îndreptățită să răspundă criticilor de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa argumentele expuse în susținerea motivelor de nelegalitate.

Nici motivul reținerii unor considerente care nu ar fi suficient de lămuritoare, sau neînsușirea motivelor de casare de către instanța de recurs, nu sunt de natură să atragă incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., dacă aceasta le-a analizat din perspectiva criticilor și argumentelor de nelegalitate circumscrise celor dintâi și le-a apreciat a fi sau a nu fi relevante din perspectiva soluției asupra recursului.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, pe calea recursului îndreptat împotriva deciziilor nr. 146/A-COM/25.03.2022 și nr. 307/A-COM/17.06.2022 ale Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, autorul căii de atac a invocat nelegalitatea primei hotărâri din apel prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. – nemotivarea hotărârii, existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii și aplicarea greșită a normelor de drept material - și a celei de-a doua hotărâri recurate din perspectiva ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – lipsa culpei sale procesuale pentru acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de recurs nu a lăsat necercetate criticile subsumate motivelor de nelegalitate indicate, ci, dimpotrivă, analizându-le, a reținut că acestea nu justifică casarea hotărârilor atacate.

Astfel, verificând susținerile acestei părți cu privire la nemotivarea hotărârii din apel, instanța de recurs a reținut, pe o parte, că aceasta răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că prin acestea autorul căii de atac urmărește, în realitate, o devoluare a fondului cauzei, aspect nepermis în recurs.

De altfel, instanța de recurs a răspuns și argumentelor recurentului ce vizau cea de-a doua situație reglementată de textul de lege de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., statuând în sensul că "instanța de apel nu a făcut confuzie între actul de confirmare și cel recognitiv, ci s-a avut în vedere că raportul juridic s-a născut la momentul perfectării cesiunii din septembrie 2018, dată la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale și s-a născut și obligația corelativă și interdependentă de plată a recurentului B.".

În fine, cu privire la cel de-al treilea motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că și acesta a primit o dezlegare în planul motivării din partea instanței de recurs, în sensul că "nu se poate reține critica privind faptul că în anul 2014 a fost încheiat contractul de cesiune părți sociale care nu a fost lovit de nicio cauză de nulitate, câtă vreme, instanța de apel a reținut o altă situație de fapt, respectiv aceea că cesiunea a fost încheiată în septembrie 2018. Astfel, în mod corect a stabilit instanța de apel că nu se poate reține că cesiunea a intervenit în fapt în anul 2014, întrucât nu este întrunită nicio condiție de la art. 1261 – 1264 C. civ., raportat la art. 288 C. proc. civ.. Este de subliniat faptul că sarcina aprecierii probelor revine instanței, care va trebui să analizeze toate probele administrate, atât în mod individual, cât și în ansamblul lor. Însă, prin calea extraordinară de atac a recursului se urmărește să se supună instanței de control judiciar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Referitor la ultima critică ce viza nelegalitatea deciziei nr. 307/A-COM/17.06.2022 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța de recurs a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de prim control judiciar, s-a realizat în mod corect, în contextul în care recurentul a fost partea care a pierdut procesul în apel.

Prin urmare, contrar susținerilor contestatorului, instanța de recurs, prin decizia atacată, nu doar că nu a omis, ci, dimpotrivă, a examinat criticile părții recurente și a expus considerentele pentru care le-a găsit nefondate, motiv pentru care Înalta Curte constată că argumentele contestatorului nu se subsumează cerinței legale privind omisiunea de cercetare a vreunui motiv de recurs.

Aspectele privind modalitatea în care instanța de recurs a analizat și a motivat soluția de respingere a recursului, precum și raționamentul logico-juridic expus, nu pot intra însă sub cenzura instanței învestite cu judecarea contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 502 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Aceasta, în contextul în care, analiza lor impune exercitarea unui examen de legalitate asupra deciziei a cărei anulare se solicită; or, calea extraordinară de atac de față nu poate conduce la declanșarea unui astfel de control, normele legale ce o guvernează fiind de strictă și limitativă interpretare și aplicare; extinderea aplicabilității normelor speciale și la alte situații, neprevăzute de lege, ar fi de natură să încalce principiile legalității căilor de atac și al securității raporturilor juridice, prin declanșarea unui recurs la recurs, ceea ce nu poate fi primit.

În concluzie, reținând că, prin decizia atacată, instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de nelegalitate cu care a fost sesizată, pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare.

Constatând culpa procesuală a autorului căii de atac, ca parte căzută în pretenții, și apreciind caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată în raport cu obiectul și complexitatea cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 452 din același cod, va obliga contestatorul la plata către intimatul A. a sumei de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de acesta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 269/09.02.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă.

Obligă contestatorul la plata către intimatul A. a sumei de 11.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.