ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 986/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 4 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă, sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 154.290,00 euro, reprezentând rest rămas de executat din obligația asumată prin actul adițional la contractul de cesiune a părților sociale din 22.06.2018, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 362 din 23 octombrie 2020, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Argeș, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeș, sub același număr de dosar.

Prin încheierea de ședință din 11 mai 2021, instanța, constatând că în cuprinsul întâmpinării există solicitări cu caracter reconvențional, a pus în vedere pârâtului-reclamant să estimeze valoarea obiectului cererii reconvenționale, față de solicitarea de anulare parțială, și de a timbra la valoare, conform art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013. De asemenea, în temeiul art. 78 alin. (2), a dispus introducerea în cauză și citarea societății C. S.R.L., având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată este determinat de încheierea actului adițional încheiat de părți la contractul de cesiune părți sociale din 22.06.2018, în calitate de intervenient forțat.

La 4 martie 2021, B., în calitate de pârât-reclamant a depus la dosar precizare prin care a arătat că valoarea estimativă a cererii reconvenționale, exclusiv în vederea timbrării cererii, ca fiind 100.000 Euro, valoarea exactă urmând a fi determinată pe calea unei expertize tehnice judiciare efectuată de un evaluator autorizat care urmează să stabilească drepturile patrimoniale ale asociatului retras din societate, reclamantul A. și, în raport de acestea, care este suma pentru care a solicitat să se dispună anularea parțială a Actului adițional la contractul de cesiune de părți sociale din 22.06.2018.

Prin sentința civilă nr. 90 din 23 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul-pârât; a fost obligat pârâtul-reclamant B. să achite reclamantului-pârât A., suma de 154.189,68 euro în următoarele modalități de plată: de îndată, suma de 34.264,37 euro, devenită exigibilă potrivit Actului adițional la contract, iar diferența în cuantum de 119.925,31 euro, în tranșe lunare egale în sumă de 4283,04 euro fiecare, începând cu data pronunțării prezentei sentințe, până la data de 22.06.2024; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională și a fost obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a sumei de 5528,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în cauză și la plata către stat a sumei de 5528,5 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul-pârât.

Împotriva sentinței nr. 90 din 23 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș a formulat apel pârâtul B., solicitând admiterea acestuia, în sensul ca pe fond să se respingă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, atât sub aspectul obligării pârâtului la plata sumei de 154.189,68 euro reprezentând pretenții contractuale, cât și sub aspectul obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, și menținerea în tot a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-intervenientă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant.

Prin decizia nr. 72/A-COM din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 90 din 23 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în dosarul nr. x/2020, intimați fiind reclamantul A. și intervenienta C. S.R.L.. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul-pârât.

A fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 1.966 RON, reprezentând rest rămas de executat din obligația asumată prin actul adițional la contractul de cesiune a părților sociale din 22.06.2018.

A fost obligat pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 142,55 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, cheltuielile reprezentând ajutor public judiciar în sumă de 5528,5 RON de care a beneficiat reclamantul-pârât rămânând în sarcina statului. S-a menținut în rest sentința.

S-a luat act că apelantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 72/A-COM din 23 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, în argumentarea cererii de recurs, reclamantul A. a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv prevederile art. 478, art. 22, art. 152, art. 14 C. proc. civ., întrucât nu a luat în considerare motivele invocate în fața primei instanțe, a reținut în mod greșit incidența puterii de lucru judecat și a omis să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Redând considerente ale deciziei recurate (par. 3, pag. 14 din decizie), în opinia recurentului, Curtea de Apel Pitești a refuzat să țină cont de apărările sale, arătând că acestea nu se încadrează în limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.).

Cu referire la neluarea în considerare a motivelor invocate la prima instanță solicită a se observa că art. 478 C. proc. civ. instituie o altă categorie de limite ale efectului devolutiv a căii de atac a apelului, care, în opinia sa, au fost ignorate cu desăvârșire de instanță.

Menționează că, în fața primei instanțe, a invocat în repetate rânduri caracterul neexhaustiv al enumerării din cuprinsul actului adițional, începând cu răspunsul la întâmpinarea depusă de către intimatul-apelant în fața instanței de fond, prin care a încercat să insinueze că această vânzare a părților sociale ar fi avut nu un preț, ci un plafon.

Prin urmare, motivul conform căruia suma de 215.000 euro a reprezentat un preț obținut printr-o evaluare globală a părților sociale cedate, nefiind compusă doar din cele 3 elemente menționate în Actul adițional, a fost un motiv principal în poziția adoptată de către reclamantul A. în fața instanței de fond și, raportat la prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., acesta era un motiv de care instanța de apel trebuia să țină cont, chiar dacă prima instanță nu l-a reținut în motivarea sentinței.

În ceea ce privește reținerea greșită a incidenței puterii de lucru judecat arată că instanța de apel are competența de a rejudeca fondul cauzei în următoarele limite: motivele invocate de părți în fața primei instanțe, motivele de apel și mijloacele de apărare invocate împotriva acestora. Față de această împrejurare, instanța de apel nu poate invoca puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței atacate, în ceea ce privește modalitatea în care a statuat asupra motivelor invocate de părți în fața primei instanțe.

În ceea ce privește omisiunea de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă, instanța de apel a reținut că apărarea reclamantului, privind caracterul neexhaustiv al enumerării din art. 1 al actului adițional, are caracterul unei critici asupra considerentelor primei instanțe, prin care s-a reținut că enumerarea este exhaustivă și cuprinde 3 elemente.

Apreciază că, în măsura în care judecătorii din apel și-ar fi adus la îndeplinire îndatorirea de a da o calificare exactă acestor motive și de a cere explicații părții reclamante cu privire la natura juridică a acestora, s-ar fi ajuns, fie la concluzia că sunt motive reluate din judecata de fond, sau că sunt motive de apel incident. În orice caz, acestea ar fi fost avute în vedere de către instanță și nu ar fi fost pur și simplu ignorate.

Sub un alt aspect, redând considerente ale hotărârii recurate (par. 8 pag. 14; par. 1, pag. 15), susține că prin aceste considerente determinante pentru soluția adoptată de către instanța de apel au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 1266-1268 C. civ.

În raport de prevederile menționate, apreciază că nu au fost luate în considerare scopul și natura contractului.

Din modalitatea în care a fost redactat actul adițional la contractul de cesiune a părților sociale, rezultă că scopul părților a fost de a asigura caracterul oneros al cesiunii, respectiv prin convenirea unui preț al cesiunii cât mai apropiat de valoarea reală a părților sociale, prin raportare la sumele de bani investite de către subsemnatul și la profiturilor preconizate. Intimatul apelant și instanța de apel s-au raportat în mod neîntemeiat doar la profitul pe anul 2017-2018, deși niciun element al actului adițional nu conduce la ideea că părțile ar fi înțeles să includă în calcul doar acest profit.

Astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în fața instanței de fond, respectiv înscrisurile, interogatoriul și expertiza, ce conține opinia expertului judiciar autorizat ANEVAR, în patrimoniul societății se regăseau bunuri incorporale cu valoare semnificativă, precum relația contractuală cu societatea D., care conferea societății calitatea de cel mai mare distribuitor online de licențe D., furnizorii, clientela, site-urile, vadul comercial. Ținând cont de acestea, valoarea reală a părților sociale a fost estimată la aproximativ 150.000 euro. Totodată, existau stocuri de componente PC "E.", în valoare de aproximativ 72959 USD. în același timp, conform răspunsului la obiectivul 1 al expertizei, sumele cu care am creditat societatea, nerecuperate până la data cesiunii, 22.06.2018, au fost 47.890,97 euro.

Având în vedere aceste valori, precum și faptul că oricum reclamantul ar fi fost îndreptățit să recupereze sumele cu care a împrumutat societatea, este inexplicabil de ce acesta ar fi limitat valoarea cesiunii la cota parte din profit pe anul 2018, despre care știa că în respectivul an nu va fi mare și la valoarea nominală a părților sociale (infimă prin raportare la valoarea reală).

Precizează că, deși a dorit să nu îl pună pe intimatul-apelant în dificultate de a achita contravaloarea părților sociale, nu a vrut în niciun moment să renunțe cu titlu gratuit, nici în tot, nici în parte la acestea, nefiind dovedită o intenție de gratificare. Pe cale de consecință, regulile de interpretare prin raportare la scopul și la natura contractului impuneau acordarea de prevalență interpretării, conform căreia prețul contractual este cel mai apropiat de valoarea reală a părților sociale.

În acest sens, solicită instanței de recurs să observe că suma de 215000 euro este foarte apropiată de valoarea reală a părților sociale și, prin raportare la evoluția cifrei de afaceri în anii următori (1.837.626 RON în 2018; 1.468.245 RON în 2019; 2.451.886 RON în 2020; 2.550.198 RON în 2021), este pe deplin justificată.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la cererea de chemare în judecată.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Observând conținutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, o mare parte a criticilor expuse de recurentul-reclamant aduc în dezbatere chestiuni privind probele și situația de fapt, existând, însă, și critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanța de recurs, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv cele prin care se susține încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Sunt nefondate criticile recurentului-reclamant prin care se invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22, art. 152, art. 14 C. proc. civ., art. 478 din același cod, prin aceea că instanța de prim control judiciar nu a recalificat juridic argumentele sale din cuprinsul întâmpinării.

Instanța de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluțiunii în apel, a pus în discuția părților toate aspectele relevante pentru soluționarea cauzei, în condițiile în care părțile au fost legal citate și au avut posibilitatea de a-și spune părerea cu privire la cele invocate.

Raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinărilor, instanța de apel a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, toate părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății, demersul analitic al instanței fiind în deplin acord cu exigențele ce se impun judecății în apel potrivit art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar aprecierilor recurentului, exercitarea rolului activ al instanței, astfel cum este reglementat de art. 22 C. proc. civ., nu se poate realiza cu nesocotirea unui alt principiu al dreptului procesual civil, respectiv principiul disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care statuează că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Totodată, în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Reiese, în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate, că părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul procedurii judiciare, prin stabilirea cadrului procesual, cu privire la părțile, obiectul și cauza acesteia, precum și a fazelor și etapelor sale.

Legiuitorul a acordat instanței posibilitatea de a pune în discuția contradictorie a părților temeiul juridic al cererii, în final alegerea revenind acestora și nu judecătorului din oficiu, legea stabilind în mod expres situațiile în care instanța poate acționa și dispune din oficiu.

Însă, ceea ce se pretinde în cauză de către recurent nu privește calificarea corectă a unei cereri în raport de conținutul acesteia, ci chiar posibilitatea instanței de a alege pentru reclamant calea procesuală potrivită pentru examinarea/admiterea pretențiilor sale.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, de care se prevalează recurentul, nu-l poate transforma pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Prin urmare, judecătorul nu se poate substitui părții, modificând calea procesuală aleasă de parte, în cazul în care constată că strategia acesteia nu este în măsură să asigure realizarea dreptului subiectiv afirmat prin cerere.

În acest context juridic, în condițiile în care reclamantul nu a uzat de dreptul procesual de a formula apel, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., sau apel incident în conformitate cu art. 471 C. proc. civ., cu privire la considerentele sentinței apelate în care s-a reținut că "suma în litigiu reprezintă contravaloarea împrumutului societății, a părților de capital social, precum și a cotei din profitul firmei, stabilind, astfel, elementele în funcție de care părțile au convenit să stabilească suma a cărei rambursare și-a asumat-o apelantul-pârât..." și nici reclamantul nu a înțeles să formuleze apel împotriva acestor considerente, este de necontestat că acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu a putut fi primită apărarea potrivit căreia enumerarea de la art. 1 din actul adițional ar fi exhaustivă.

Actualul C. proc. civ., tranșând chestiunile legate de partea din hotărâre care poate fi atacată și posibilitatea promovării apelului incident împotriva hotărârii, prevede în art. 461 că partea poate exercita calea de atac atât împotriva soluției din dispozitivul hotărârii, cât și împotriva considerentelor din hotărâre prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului respectiv sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

O astfel de constatare de fapt era, în mod evident, cea prin care "prima instanță a reținut că suma în litigiu reprezintă contravaloarea împrumutului societății, a părților de capital social, precum și a cotei din profitul firmei, stabilind, astfel, elementele în funcție de care părțile au convenit să stabilească suma a cărei rambursare și-a asumat-o apelantul-pârât prin actul adițional la contractul de cesiune părți sociale", pe care intimatul-reclamant a combătut-o doar prin întâmpinarea la apel.

Or, în aceste condiții, este corect considerentul instanței de apel potrivit cu care "Acest aspect nu a fost contestat de pârât prin apelul formulat, iar reclamantul nu a înțeles să formuleze apel împotriva considerentelor sentinței primei instanțe, în conformitate cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât a intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu poate fi primită apărarea intimatului-reclamant din cuprinsul întâmpinării formulate potrivit căreia enumerarea de la art. 1 din actul adițional este neexhaustivă. Așadar, prin actul adițional apelantul-pârât și-a asumat obligația de a rambursa în tranșe lunare sumele învestite de intimatul-reclamant sub formă de împrumut firmă, contravaloarea părților de capital social și cota din profitul firmei până la concurența sumei de 215.000 euro."

Deși apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, controlul judiciar exercitat asupra sentinței fondului este supus unei limitări în privința caracterului devolutiv al căii de atac. Astfel, instanța de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C. proc. civ., devoluțiunea fiind la problemele de fapt și de drept care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Prin urmare, instanța supremă constată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea cerințelor art. 477 alin. (1), art. 479 C. proc. civ., neputând fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost indicat doar formal, întrucât argumentele aduse nu pot determina o analiză a deciziei de apel din perspectiva greșitei aplicări a legii, ci ar presupune o reevaluare a situației de fapt, aspect ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Susținerile recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel a interpretat greșit clauzele actului adițional încheiat și a aplicat greșit normele edictate de art. 1266, art. 1268 C. civ., nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt reținute în cauză.

Trebuie subliniat faptul că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția actualului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor prevăzute de C. civ. pentru interpretarea convențiilor, analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanțial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Astfel, stabilirea voinței reale a părților contractante constituie un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost scopul și natura contractului încheiat de părți, chestiuni la care recurentul face referire. În recurs instanța nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a constata o altă situație de fapt decât cea deja configurată de către instanța de apel.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 72/A-COM din 23 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.