ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1775/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secția I Civilă la 16.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta B. S.A. la:

- remedierea neconfomităților tehnice intervenite la instalația de aer condiționat la un număr de 9 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformitățile constatate, pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 81.936 RON;

- plata sumei de 9.104 RON, reprezentând contravaloarea instalației de climatizare și montaj efectuat la un vehicul din cele zece care fac obiectul contractului;

- remedierea neconfomităților tehnice intervenite la geamurile laterale ale celor 10 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformitățile constatate, pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 128.571,50 RON;

- plata sumei de 13.661,81 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neconformităților tehnice ale autobuzelor; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 din C. civ. (2009) și O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.A. a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Vâlcea – secția I Civilă, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin încheierea din 14 aprilie 2017, Tribunalul Vâlcea a respins excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin notele scrise depuse la 22 septembrie 2017, pârâta B. S.A. a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Vâlcea, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, întrucât pretențiile solicitate de reclamantă sunt sub 200.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1246/2017 din 3 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – secția Civilă la 29.11.2017, sub același număr de dosar.

La 13 februarie 2018, reclamanta A. S.A. a depus la dosar o cerere de completare și modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la:

- remedierea neconformităților tehnice intervenite la instalația de aer condiționat la un număr de 9 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformitățile constatate pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 81.936 RON;

- plata sumei de 9.104 RON la care se adaugă manopera în valoare de 2.276 RON, reprezentând contravaloarea instalației de climatizare – aer condiționat și montajul acesteia efectuat la un vehicul din cele zece care fac obiectul contractului;

- remedierea neconfomităților tehnice intervenite la sistemul de încălzire la un număr de 9 vehicule sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformitățile constatate pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 29.640,42 RON;

- plata sumei de 3.293,38 RON reprezentând contravaloarea pieselor de schimb și a manoperei efectuate în vederea montării unui sistem de încălzire suplimentar la un vehicul din cele zece care fac obiectul contractului;

- remedierea neconformităților tehnice intervenite la geamurile laterale ale celor 10 vehicule care fac obiectul contractului (prin montarea unora duble) sau autorizarea reclamantei de a remedia neconformitățile constatate, pe cheltuiala vânzătorului, pe care o apreciază provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 46.223,8 RON;

- plata sumei de 13.661,81 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neconformităților tehnice ale autobuzelor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 713/2018 din 14 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea – secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Pitești pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 26/2018 din 18 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Pitești – secția I Civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – secția I Civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secția I Civilă la 11.06.2018, sub nr. de dosar x/2016

La termenul de judecată din 14 septembrie 2018, instanța a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a formula cerere adițională în ceea ce privește cele 3 capete de cerere, formulate pe calea cererii adiționale, înregistrate la 13.02.2018, a încuviințat reclamantei administrarea probei cu expertiza tehnică auto și a prorogat punerea în discuția părților a solictării reclamantei de a încuviințare a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate, după administrarea probei cu expertiza specialitate autovehicule.

La termenul din 19 februarie 2021, instanța a respins obiecțiunile reclamantei față de raportul de expertiză întocmit în cauză și a respins proba cu expertiză contabilă, apreciind-o ca inutilă.

La același termen, apărătorul reclamantei a solicitat să se ia act că înțelege să recuze pe membrul completului de judecată, iar, la 23 februarie 2021, reclamanta a depus în scris cererea de recuzare.

Prin încheierea nr. 38/2021 din 1 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Trbunalul Vâlcea – secția I Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare.

Prin sentința civilă nr. 1027/2021 din 16 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Vâlcea – secția I Civilă:

- a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și C. S.A.;

- a respins cererea pârâtei B. S.A. privind plata cheltuielilor de judecată avansate, ca neîntemeiată;

- a admis în parte cererea expertului D. de majorare a onorariului și a stabilit onorariul definitiv aferent expertizei specialitatea "sisteme și echipamente termice" la suma de 3.000 RON și a obligat-o pe reclamanta A. S.A. să achite în contul expertului diferența de onorariu expert de 2.000 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.A. solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost dovedite.

Împotriva aceleiași sentințe, a încheierii din 19.02.2021 și a încheierii nr. 38 din 1.03.2021, reclamanta A. S.A. a formulat apel, solicitând modificarea hotărârilor atacate și, în rejudecarea cauzei pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă la fond și în apel.

Prin decizia nr. 529/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței nr. 1027 din 16 aprilie 2021, pe care a schimbat-o în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 6.485,33 RON (din care 1.080,89 RON TVA) cheltuieli de judecată la fond;

- a respins apelul reclamantei A. S.A. împotriva încheierii din 19 februarie 2021 și a sentinței nr. 1027 din 16 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2016, precum și împotriva încheierii nr. 38 din 1 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Vâlcea;

- a obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 7.025,33 RON (din care 1.121,69 RON TVA) cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Pitești, cu obligarea intimatei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare invocat, prin memoriul de recurs (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1714, art. 1266, art. 1272, art. 1671 și art. 1690 din C. civ.

Detaliind, a arătat că situația prevăzută de art. 1714 C. civ. există ori de câte ori calitățile bunului vândut îl fac impropriu întrebuințării la care este destinat sau îi micșorează întrebuințarea/valoarea, potrivit art. 1707 C. civ.

A mai arătat că, din perspectiva art. 1714 C. civ., executarea contractului de vânzare-cumpărare presupune nu numai livrarea bunului vândut, care să corespundă tehnic formal cu descrierea din contract, dar și asigurarea de către vânzător a faptului că bunul vândut poate fi folosit potrivit destinației convenite de părți, scopul contractului fiind prioritar.

În accepțiunea recurentei, asigurarea întrebuințării bunului potrivit destinației sale este atât de importantă în concepția C. civ., încât răspunderea vânzătorului este angajată chiar și în cazul micșorării întrebuințării bunului potrivit destinației, această concepție subsumându-se, dispozițiilor art. 1266 din C. civ.

Totodată, recurenta a susținut că, deși instanța de apel a reținut că există o diminuare a întrebuințării potrivit destinației, aceasta a considerat că pârâta nu poate răspunde față de reclamantă, în temeiul art. 1714 din C. civ.

În continuare, recurenta a susținut că există mai multe erori judiciare ale instanței de apel.

În acest sens, a arătat că, deși instanța a susținut că o temperatură de 23 grade Celsius în autobuze este adecvată, în lipsa prevederii exprese în contract a obligației vânzătorului de a asigura un standard de confort termic pentru pasageri, pârâta vânzătoare nu poate fi ținută de obligația de a asigura această temperatură. A considerat că acest argument contravine, pe de-o parte, dispozițiilor exprese ale art. 1266 și art. 1272 C. civ. privind interpretarea și efectele contractului, texte legale care dau prioritate scopului contractului față de sensul literal al contractului, iar pe de altă parte, contravine dispozițiilor art. 1671 C. civ., potrivit căruia clauzele îndoielnice se interpretează întotdeauna în favoarea cumpărătorului.

A mai arătat că, potrivit textelor legale indicate, lipsa unei prevederi exprese din contractul de vânzare-cumpărare privind asigurarea unei temperaturi rezonabile și corecte în interiorul autobuzelor vândute nu înseamnă lipsa obligației vânzătorului ci, dimpotrivă, impune obligația respectivă în sarcina vânzătorului, dacă ea decurge din scopul contractului și comportamentul părților ulterior contractului, precum și din urmările pe care legea, echitatea, practicile și uzanțele le dau contractului.

În acest sens, recurenta a învederat că, ulterior încheierii contractului, atunci când între părți au apărut discuții cu privire la disconfortul termic din autobuze, pârâta însăși a recunoscut neconformitățile instalațiilor de încălzire în e-mailul trimis către producătorul autovehiculelor. De asemenea, a relevat că, într-un alt e-mail trimis de pârâtă către reprezentantul E., pârâta a recunoscut că unitățile de climatizare montate pe microbuzele reclamantei sunt subdimensionate și că singura soluție este schimbarea tuturor acestor unități de climatizare.

Susținând că aceste e-mail-uri ale pârâtei fac parte din ceea ce art. 1266 alin. (2) C. civ. denumește "comportament ulterior încheierii contractului", recurenta a ținut să precizeze că obiectul vânzării nu a fost instalații de încălzire, ci autobuze care au destinația de transport pasageri astfel că, aspectele legate de calitățile, destinația și întrebuințarea trebuiau apreciate cu privire la autobuze ca bunuri complexe, ca sisteme, distincte prin destinație și utilizare de părțile și subsistemele componente.

În acest sens, a învederat că instanța de apel a descompus bunul vândut în subsistemele componente și a statuat că, dacă un subsistem funcționează în limitele tehnice din contract, obligația vânzătoarei de a asigura întrebuințarea bunului potrivit destinației este îndeplinită prin raportare doar la calitățile tehnice ale subsistemului component, cu ignorarea destinației și folosinței bunului vândut în integralitatea lui.

În continuare, a arătat că, raportat la obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, întrebuințarea potrivit destinației vizează transportul de pasageri cu autobuzele cumpărate în tot timpul anului, ca activitate comercială, nu funcționarea abstractă, în limite tehnice formalizate în contract, a unor instalații de încălzire montate pe autobuze. În acest sens, a subliniat că întrebuințarea potrivit destinației nu poate fi apreciată ca asigurată, din perspectiva art. 1714 C. civ., doar prin simpla funcționare tehnică a subsistemelor care compun autobuzul. Prin urmare, în opinia recurentei, chiar dacă instalațiile de încălzire funcționează în limitele tehnice formale din contractul de vânzare-cumpărare, întrebuințarea potrivit destinației date de părți a autobuzelor este diminuată prin subdimensionarea instalațiilor de încălzire raportat la capacitatea autobuzelor, fapt reținut chiar și de instanța de apel.

Așadar, recurenta a concluzionat că diminuarea întrebuințării bunului vândut potrivit destinației, conform art. 1714 coroborat cu art. 1707 C. civ., nu se apreciază prin raportare la simpla funcționare a instalației de încălzire în limitele tehnice prevăzute în contract, cum a reținut instanța de apel, ci se referă la efectul pe care subdimensionarea instalației de încălzire o are asupra întrebuințării, în scop comercial, a autobuzelor cumpărate de la intimata-pârâtă.

Referindu-se în continuare la geamurile laterale din termopan, care nu corespund anexelor tehnice ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat, recurenta a arătat că, în accepțiunea instanței de apel, acesta este un viciu aparent, față de care se impune aplicarea art. 1690 alin. (3) din C. civ., recurenta apreciind că instanța de apel a aplicat greșit aceste prevederi legale precum și cele din art. 1671 și art. 1714 C. civ.

După redarea dispozițiilor art. 1690 alin. (1)-(3) din C. civ., recurenta a susținut că alin. (3) teza ultimă, care a fost reținut de instanța de apel ca temei de drept al soluției sale, instituie o prezumție legală în ce privește obligația de predare a bunului.

Redând definiția prezumției consacrate de art. 327 C. proc. civ., recurenta a susținut că, în raport de dispozițiile art. 328 din același cod, prezumția legală poate fi combătură prin proba contrară astfel că, în opinia recurentei, art. 1690 alin. (3) C. civ. nu interzice proba contrară prezumției legale privind îndeplinirea obligației de predare a bunului vândut ca urmare a neinvocării viciilor aparente imediat după predare, ceea ce înseamnă că prezumția legală prevăzută de textul invocat nu este una absolută, ci doar relativă.

Mai arată că, deși instanța de apel a reținut ca fiind incontestabil dovedit faptul că geamurile laterale nu sunt geamuri termopan, ci geamuri simple (adică există proba contrară prezumției legale din art. 1690 alin. (3) C. civ.) și că există contradicții între anexele tehnice ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat și anexele tehnice ale producătorului, ceea ce conferă un caracter confuz dispozițiilor contractuale privind calitățile acestor geamuri laterale, aceasta a refuzat să mai analizeze efectele clauzelor contractuale privind calitățile tehnice ale geamurilor laterale pe motiv că, în temeiul art. 1690 alin. (3) C. civ., obligația de predare a bunului vândut trebuie considerată îndeplinită.

Apreciind că, în mod greșit, instanța de apel a calificat prezumția legală din art. 1690 alin. (3) C. civ. ca fiind una absolută, deși ea este una relativă, recurenta a opinat că aceste prevederi legale nu mai puteau fi aplicate întrucât exista dovada contrară, dovadă care, de altfel, a fost reținută în mod expres de instanța de apel, iar caracterul "confuz" al clauzelor contractuale privind calitatea geamurilor laterale impunea aplicarea dispozițiilor art. 1671 C. civ., potrivit căruia, "clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii și contractelor de adeziune.".

Recurenta a susținut că răspunderea vânzătoarei nu poate fi înlăturată pe motiv că dispozițiile contractuale ar fi confuze și că obligația de predare este prezumată ca fiind realizată întocmai. Dimpotrivă, arată că tocmai caracterul confuz al clauzelor impunea admiterea cererii, în temeiul art. 1671 C. civ.

Pe de altă parte, a învederat că instanța de apel a interpretat caracterul confuz al clauzelor contractuale privind caracteristicile tehnice ale geamurilor laterale în favoarea vânzătoarei, încălcând dispozițiile art. 1671 C. civ., considerând că reclamanta trebuia să știe cu certitudine, încă din momentul predării, că vânzătoarea nu și-a respectat obligațiile contractuale privind geamurile laterale, deși caracteristicile tehnice ale acestora erau neclar reglementate în contract.

Din punctul de vedere al recurentei, în cazul existenței unor clauze îndoielnice privind calitățile bunului vândut, art. 1690 alin. (3) C. civ. nu mai poate fi aplicat cumpărătorului care nu a invocat viciile privind acele calități reglementate îndoielnic, deoarece art. 1671 C. civ. impune ca aceste clauze să fie interpretate împotriva vânzătorului și nu împotriva cumpărătorului.

Nu în ultimul rând, a susținut că aplicarea art. 1671 C. civ. impunea cu necesitate aplicarea art. 1714 C. civ., fiind vorba de nerespectarea de către vânzătoare a calităților convenite ale bunului vândut, care atrage aplicarea dispozițiilor legale privind răspunderea pentru vicii ascunse (art. 1707 C. civ.), dacă este micșorată întrebuințarea bunului potrivit destinației sale. În acest sens, arată că, spre deosebire de geamurile termopan, geamurile simple nu asigură protecția termică, ceea ce, coroborat cu subdimensionarea instalațiilor de încălzire, determină în mod evident o micșorare a standardului termic rezonabil din interiorul autobuzelor.

În încheiere, recurenta a conchis în sensul că, fiind nelegală respingerea apelului său, admiterea apelului formulat de pârâta B. S.A. este, la rândul său, nelegală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 07 martie 2022, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, intimata-pârâtă a susținut că motivul de recurs vizând greșita aplicare a art. 1714 C. civ. are în vedere, în realitate, o reapreciere a probelor administrate, aspect care este incompatibil cu limitele devolutive ale recursului, subliniind că nu poate funcționa garanția pentru vicii ascunse de vreme ce natura confortului așteptat de reclamantă nu a reprezentat o caracteristică tehnică convenită de părți și nerespectată de vânzător. În acest sens, făcând trimitere la expertiza tehnică administrată în cauză, intimata a învederat că au fost livrate autobuze având caracteristicile tehnice conforme cu dotările comandate. Pe de altă parte, cu privire la geamurile autobuzelor, intimata a subliniat că împrejurarea că vehiculele livrate nu aveau geamuri tip termopan, care nu au fost de altfel comandate, nu poate apreciată ca fiind un viciu ascuns având în vedere inclusiv calitatea de profesionist a reclamantei.

Făcând o trecere în revistă a lămuririlor aduse de doctrină asupra viciului ascuns, intimata a învederat că, din probațiunea administrată, a rezultat că instalația de răcire a autobuzelor este funcțională iar geamurile sunt conforme cu cele comandate și regăsite în specificațiile vânzătorului,

Cu privire la critica vizând calitatea sau tipul geamurilor cu care autobuzele au fost dotate din fabricație, intimata a subliniat că recursul este nefondat de vreme ce reclamanta a semnat toate procesele-verbale de predare-primire fără obiecțiuni, microbuzele fiind livrate cu certificate europene de omologare și fiind omologate inclusiv de Registrul Auto Român.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 martie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. nicio parte nu a depus punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 9 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative.

Una dintre aceste limitări rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de pretinsă nelegalitate a hotărârii atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice.

Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în fundamentarea recursului pendinte cuprind și referiri la aspecte factuale, cu scopul de reapreciere a materialului probator și a situației de fapt, chestiuni care, însă, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Circumscris motivului de casare invocat, prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., printr-o primă critică autoarea prezentului demers procesual reproșează instanței de apel faptul că, deși consideră a fi rezonabil a presupune că o temperatură de 23 grade Celsius în interiorul bunurilor (autobuze) este adecvată, reține totuși că, în lipsa unei clauze exprese în contract care să instituie obligația vânzătorului de a asigura un anumit standard de confort termic pentru pasageri, pârâtei vânzătoare nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru obligația de a asigura această temperatură. Astfel, se susține că raționamentul instanței de apel contravine dispozițiilor art. 1266 și art. 1272 C. civ., privind interpretarea și efectele contractului, respectiv art. 1671 C. civ., potrivit căruia "clauzele contractului se interpretează întotdeauna în favoarea cumpărătorului". În acest sens, critica și susținerea recurentei vizează faptul că, în dezacord cu cele statuate de instanța de apel, lipsa obligației vânzătorului de a asigura un standard de confort termic pentru pasageri, stipulată în mod expres în contract, impunea totuși această obligație în sarcina pârâtei vânzătoare, întrucât ea decurge din scopul contractului și comportamentul părților ulterior încheierii acestuia, din urmările pe care legea, echitatea, practicile și uzanțele le dau contractului.

Aceste critici nu relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Nemulțumirea recurentei vizează chestiuni de fapt, respectiv anumite calități ale bunurilor vândute care, din punctul său de vedere, le fac improprii întrebuințării/destinației lor, toate acestea în condițiile în care autoarea prezentului demers judiciar nu se prevalează de existența unor prevederi clare/exprese în acest sens în cuprinsul contractului încheiat, ci de o pretinsă interpretare eronată a contractului.

De altfel, în susținerea interpretării contractului în acord cu voința concordantă a părților, aceasta se prevalează tot de o chestiune de fapt, respectiv de un anumit comportament al părților contractante manifestat ulterior încheierii contractului, făcând trimitere la corespondența electronică purtată între părți.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate, se constată că instanța de apel a reținut și examinat susținerile reclamantei conform cărora instalațiile cu care sunt echipate microbuzele nu asigură confortul optim al pasagerilor, însă a observat că toate caracteristicile instalației de climatizare au fost în mod transparent prevăzute în documentația tehnică anexă a contractelor. Totodată, se mai constată că în hotărârea recurată s-a reținut că nici contractul, nici anexele nu prevăd un anumit grad de confort pe care să se oblige să îl asigure această instanlație de climatizare, în sensul de a garanta păstrarea unei anumite temperaturi, după cum nu s-a dovedit încălcarea vreunor normative ori a unor cerințe standard, obligatorii, cu privire la acest aspect. De asemenea, se mai constată că instanța de apel a subliniat că toate calculele termodinamice complexe, desfășurate de expertul observator al reclamantei, au plecat de la necesitatea asigurării unei temperaturi de confort pe tot timpul anului în jur de 23 grade Celsius, în condițiile în care această temperatură nu era prevăzută în contract.

Ca atare, chiar dacă instanța de apel nu a făcut referire expresă la dispoziițile art. 1266 și art. 1272 C. civ., respectiv art. 1671 C. civ., care consacră regula de interpretare a contractelor potrivit voinței reale și comune a părților, respectiv interpretarea clauzelor îndoielnice în materia contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate susține cu temei că nu s-au analizat susținerile apelantei prin prisma acestor texte de lege, din moment ce, din expunerea considerentelor redate, dar și din întreg raționamentul Curții rezultă motivele pentru care instanța a înlăturat alegațiile părții. Pornind de la idea că, este de principiu că prețul unui bun este dictat de mai mulți factori, între care și caracteristicile tehnice și gradul de confort în utilizare, Curtea a reținut că, în cauză, pârâta și-a asumat obligații clar definitie în ceea ce privește instalația de climatizare, pe care și-a îndeplinit-o, și a concluzionat în sensul că reclamanta, în calitate de cumpărător, nu a făcut dovada că echiparea bunurilor cu acele instalații de climatizare le fac improprii după destinație sau le micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preț mai mic, precum și faptul că, simpla afirmație a apelantei că instalațiile nu funcționează eficient nu este suficientă, în condițiile în care eficiența nu se confundă cu confortul, prima presupunând capacitatea de a încălzi sau răci aerul din habitaclu în așa fel încât să asigure un minim de confort în condiții extreme, chiar daca nu se atinge, în aceste împrejurări, temperatura oprimă de confort.

Prin urmare, instanța de apel a argumentat, prin raportare și la regula de interpretare din art. 1266 C. civ., motivele pentru care a înlăturat criticile apelantei-reclamante și a conchis că i-au fost livrate bunurile comandate, ce funcționează potrivit destinației avute în vedere de părți la încheierea contractelor, conform prețului achitat. Faptul că bunurile livrate nu asigură gradul de confort dorit de către reclamantă nu îi poate fi imputat pârâtei vânzătoare care a livrat bunurile conform specificațiilor din anexele celor zece contracte de vânzare-cumpărare încheiate între părți.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu a existat o aplicare greșită, din partea instanței de apel, a dispozițiilor art. 1671 C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor din cuprinsul unui contract de vânzare. Conform acestui text de lege "clauzele îndoielnice din contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului (...)". Incidența acestui text de lege intervine numai în măsura în care există o clauză contractuală care ar putea fi susceptibilă de mai multe înțelesuri, doar o astfel de clauză putând primi calificarea de "clauză îndoielnică" în sensul legii. Or, așa cum se poate observa, părțile nu au prevăzut în contractul lor o clauză referitoare la gradul de confort pe care trebuie să îl asigure instalația de climatizare a vehiculelor achiziționate (o componentă a bunului principal achiziționat), pentru ca aceste dispoziții speciale referitoare la interpretarea clauzelor unui contract de vânzare să devină incidente.

Din aceeași perspectivă, eventuala nemulțumire ulterioară a reclamantei- cumpărător cu privire la gradul de confort pe care îl asigură instalația de climatizare, manifestată în schimbul de mesaje dintre părți ulterioare vânzării, putea fi avută în vedere și valorificată de instanțele de fond la interpretarea clauzelor contractuale, în raport de art. 1266 alin. (2) C. civ., numai în măsura în care ar fi existat și alte indicii din care să rezulte că acest aspect a constituit obiect de negociere între părțile contractante la momentul încheierii contractului.

Or, în afară de faptul că obiectul contractului l-a constituit achiziționarea unor autobuze/microbuze care servesc la realizarea transportului mai multor persoane, iar nu a unor aparate sau instalații de climatizare care servesc la asigurarea unui anumit confort termic, se constată că instanțele de fond, în urma evaluării întreg probatoriului administrat în cauză, au concluzionat că acest aspect, legat de standardul de confort termic pe care trebuie să îl asigure bunurile vândute în timpul utilizării lor conform destinației, nu a făcut obiect de negociere între părți pentru a se putea analiza în ce măsură bunul livrat corespunde sau nu exigențelor contractuale stabilite de acestea.

Printr-o altă critică, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1714 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1707 din același cod, se susține că diminuarea întrebuințării bunului vândut nu se apreciază prin raportare la simpla funcționare a instalației de încălzire în limitele prevăzute în contract, ci se referă la efectul pe care subdimensionarea instalației o are asupra întrebuintării, în scop comercial, a autobuzelor cumpărate. Se reproșează instanței de control faptul că a descompus bunul vândut în subsisteme componente și a statuat că dacă un sistem funcționează în limitele tehnice din contract, obligația vânzătorului de a asigura întrebuințarea bunului potrivit destinației este îndeplinită, cu ignorarea destinației și folosinței bunului vândut în integritatea lui.

Nici această critică nu este fondată deoarece, pentru a se putea discuta despre un viciu ascuns al bunului din perspectiva art. 1707 corelat cu art. 1714 C. civ., punctul de plecare al analizei constă tocmai în lipsa unei negocieri dintre părți, cu ocazia încheierii contractului, cu privire la gradul de confort pe care trebuie să îl asigure, indiferent de condițiile termice exterioare, vehiculele livrate.

În acest context, Înalta Curte subliniază că în interpretarea și aplicarea prevederilor legale invocate de reclamanta-recurentă, și anume art. 1707 alin. (1) C. civ., instanțele sunt ținute să verifice utilitatea și întrebuințarea bunului ce a făcut obiectul vânzării iar analiza componentelor sale se impune a fi realizată numai pentru a observa dacă neconformitatea acestora fac impropriu bunul în pentru întrebuințarea la care este destinat sau îi micșorează semnificativ întrebuințarea. Or din această perspectivă, bunul vândut nu a fost o instalație de climatizare, ci un număr de autobuze a căror destinație nu este aceea de a asigura conform termic ci de a asigura transportul unor persoane dintr-un loc în altul. Existența sau nu a confortului termic nu face impropriu bunul pentru a fi întrebuințat conform destinației sale, cu atât mai mult cu cât acest confort termic este o variabilă care depinde de mai mulți factori, nu doar de nivelul de performanță al instanlației de climatizare ci și de condițiile termice în care este utilizat bunul conform destinației sale. Prin urmare, un anumit nivel al confortului termic pe care trebuie să îl asigure bunul poate deveni un aspect esențial în ecuația litigiului numai în măsura în care părțile au negociat și au convenit asupra standardului de confort termic pe care bunul trebuie să îl asigure, numai într-o asemenea ipoteză, neatingerea performanțelor termice convenite putând constitui premisa necesară pentru examinarea unor eventuale vicii ascunse ale bunului care îl fac impropriu întrebuințării de către cumpărător sau îi micșorează atât de mult posibilitatea de întrebuințare încât cumpărătorul nu l-ar fi achiziționat sau ar fi plătit un preț mai mic.

Faptul că instanța de fond "a descompus bunul vândut în subsistemele componente", așa cum susține recurenta, nu reprezintă decât o abordare a stării de fapt pe care o impune art. 1707 C. civ., care se referă la un viciu ascuns și grav, adică un defect al unei părți componente ori a unui subsistem al bunului, care să facă "bunul vândut impropriu întrebuințării la care este destinat" sau care să îi micșoreze în asemenea măsură întrebuințarea încât să se poată prezuma că un cumpărător diligent nu ar fi cumpărat un asemenea bun ori ar fi plătit un preț mai mic. Or, instanțele de fond au procedat la verificarea subsistemelor componente și au concluzionat, pe baza probatoriului administrat că acestea funcționează în parametri tehnici normali și că nu există vreun defect al acestora de natură a se putea discuta despre un viciu ascuns în sensul art. 1707 C. civ.

Nici critica legată de greșita aplicare a dispozițiilor art. 1714 C. civ., care se referă la garanția contra viciilor ascunse ale bunului și în ipoteza în care bunul vândut nu corespunde calităților convenite de către părți, nu poate fi primită de vreme ce părțile nu au negociat și convenit asupra unui standard de confort pe care trebuie să îl asigure vehiculele achiziționate, pentru a se putea examina calitatea confortului oferit de bunul vândut prin raportare la calitatea convenită contractual.

Dintr-o altă perspectivă, cu privire la această critică, Înalta Curte reține că aprecierile asupra efectului pe care instalația de încălzire o are asupra întrebuințării bunurilor cumpărate de la intimata-pârâtă nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât reprezintă chestiuni de fapt, iar prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Print-un alt set de critici, referindu-se la un alt tip de neconformități, recurenta susține că, deși a reținut ca dovedit faptul că geamurile laterale nu sunt geamuri termopan, ci geamuri simple, instanța de control a refuzat să mai analizeze efectele clauzelor contractuale privind calitățile tehnice ale geamurilor laterale pe motiv că, în temeiul art. 1690 alin. (3) C. civ., obligația de predare a bunului vândut trebuie considerată îndeplinită.

Înalta Curte, notează că, în realitate, instanța de apel nu a reținut ca fiind dovedit faptul mai sus amintit, ci a arătat că aspectul dacă un geam este simplu sau dublu reprezintă o chestiune ușor de verificat printr-o simplă examinare a bunului, în special pentru un profesionist în domeniul transporturilor cum este reclamanta, fiind o constatare de fapt ce nu presupune cunoștințe de specialitate, concluzionând că o astfel de neconformitate ilustrează cel mult un viciu aparent și nu unul ascuns, ce putea fi adus fără întârziere la cunoștința vânzătorului, în condițiile art. 1690 alin. (3) C. civ.

În acest sens, a arătat că, în cazul neconformităților aparente, posibilitatea cumpărătorului de a apela la remediile neexecutării este condiționată de îndeplinirea de către acesta a obligației de verificare a bunului livrat și de notificare a vânzătorului cu privire la existența lipsurilor. Ca atare, a subliniat că, neprocedând în acest fel, devine incidentă norma legală evocată care absolvă vânzătorul de răspunderea pentru viciile aparente.

Reținând toate aceste statuări, Înalta Curte notează faptul că, ceea ce a subliniat instanța de apel este însăși conduita reclamantei care, deși putea semnala o astfel de neconformitate imediat după preluarea bunurilor, aceasta nu a informat de îndată vânzătorul și nu a solicitat lămurirea mențiunilor confuze din contract sau să ridice eventuala neconformitate a geamurilor simple, fapt de natură a considera obligația vânzătorului ca fiind îndeplinită. Totodată, a reținut că procesele-verbale de predare-primire aflate la dosarul de fond atestă faptul că reclamanta, cumpărător, a verificat bunurile, acestea fiind conforme specificațiilor contractuale.

Opus celor susținute de către recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, instanța supremă reține că, dacă la momentul preluării bunului, cumpărătorul nu informează vânzătorul despre eventualele neconformități/lipsuri, devine incidentă prezumția absolută de conformitate prevăzută la art. 1690 alin. (3) C. civ. potrivit căreia, obligația vânzătorului de a preda bunul vândut s-a executat în condițiile prevăzute în contract, eventualele vicii notificate ulterior acestui moment, nemaiputând pune în discuție neconformitatea obligației de predare ce incumbă vânzătorului. Regula instituită la art. 1690 alin. (3) C. civ. se bazează pe principiul consensualismului și are ca fundament principiul libertății părților de a modifica oricând acordul lor de voință, până la stingerea raportului juridic prin executarea obligațiilor, consacrat de art. 1270 alin. (2) C. civ., iar acceptarea de către una din părți, fără rezerve, a prestației părții adverse, în alte condiții decât cea convenită inițial, are semnificația unei modificări tacite a convenției inițiale.

De aceea, față de considerentele expuse, instanța supremă confirmă soluția instanțelor de fond și înlătură critica privind greșita interpretare, prin prisma dispozițiilor de drept material, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de părți.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 529/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nefiind întrunite cerințele motivului de casare invocat.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte B. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.059,89 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.059,89 RON către intimata-pârâtă B. S.A., astfel cum rezultă din factura Seria x/18.02.2022 și extrasul de cont din 21.02.2022.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 529/A-COM din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 7.059,89 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.