ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2024

HOTĂRÂRE

09.04.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 09 aprilie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.02.2024, creditoarea, prin intermediul executorului judecătoresc sus-menționat, a solicitat încuviințarea executării silite asupra debitorilor, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1301/11.05.2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 4775/16.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

În drept, au fost invocate prevederile art. 666 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2380 din 14 februarie 2024, Judecătoria Sectorului 4 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de instanță din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

În motivare, această instanță a reținut că speței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., față de faptul că debitorii sunt instanțele superioare Judecătoriei Sectorului 4 București, sens în care a apreciat că se impune declinarea cauzei către una dintre curțile de apel învecinate.

Învestită prin declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea – secția civilă, prin sentința civilă nr. 1782 din 06 martie 2024, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, a constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, pe de-o parte, că în procedura necontencioasă, cum este cazul încuviințării executării silite, dispozițiile art. 127 nu sunt aplicabile iar, pe de altă parte, că debitorii instanțe de judecată au calitate de pârâți, astfel că acest aspect determină o competență alternativă.

Astfel, a apreciat că, în condițiile în care executorul judecătoresc a sesizat una dintre instanțele competente alternativ să soluționeze prezenta cauză, competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite rămâne câștigată în favoarea instanței alese de petent.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul demersului judiciar îl constituie cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, prin care petentul A. a solicitat încuviințarea executării silite împotriva debitorilor Curtea de Apel București și Tribunalul București, la cererea creditoarei B., în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1301 din 11 mai 2021, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 4775 din 16 noiembrie 2021 a Curții de Apel Pitești.

Cât privește competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, aceasta se determină potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Așadar, în procedura executării silite, dispozițiile legale anterior evocate determină instanța de executare ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

În cauza pendinte, executarea silită este pornită împotriva a doi debitori, aceștia având calitatea de instanțe de judecată, una dintre acestea cu sediul în București, iar cealaltă în București.

Art. 127 C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Competența facultativă", prevede că: "(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2)

Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Sectorului 4 București și Judecătoria Râmnicu Vâlcea și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de aprecierile diferite ale celor două instanțe cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 127 C. proc. civ.

Astfel, în esență, Judecătoria Sectorului 4 București a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la calitatea de instanțe de judecată a debitorilor, în timp ce Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că în procedura necontencioasă nu sunt incidente dispozițiile art. 127 C. proc. civ. și, chiar în situația în care s-ar face aplicarea acestora, alin. (2) al textului legal prevede o competență alternativă, astfel că alegerea instanței competente aparține reclamantului.

Verificând încidența în cauză a acestei norme, Înalta Curte constată că prevederile art. 127 C. proc. civ. sunt aplicabile și în situația cererilor necontencioase, cu atât mai mult cu cât la acest moment se fixează în mod definitiv care este instanța de executare competentă să soluționeze incidentele ulterioare apărute în cursul procedurii silite.

Pe de altă parte, se constată și faptul că alin. (2) al art. 127 C. proc. civ. se referă la situația în care respectiva calitate îl vizează pe cel împotriva căruia este formulată cererea, ipoteză în care încrederea în imparțialitatea obiectivă a instanței este lăsată de legiuitor la aprecierea exclusivă a reclamantului, iar nu și a instanței de judecată.

Petentul A. nu a înțeles să se prevaleze de posibilitatea oferită de textul legal anterior redat - de a sesiza o instanță din circumscripția unei curți de apel învecinate celei competente potrivit dreptului comun, ci a înregistrat cererea de încuviințare a executării silite pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, instanță în a cărei circumscripție se află domiciliul unuia dintre debitori.

Normele art. 127 alin. (2) C. proc. civ. nu puteau fi valorificate de instanță din oficiu, prin substituirea părții, în vederea justificării necompetenței teritoriale și declinării acesteia în favoarea altei instanțe. În ipoteza prevăzută de acest text legal, excepția de necompetență teritorială este de ordine privată. Caracterul facultativ al normei rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul alege dacă dorește să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

În aceste condiții, întrucât norma de competență teritorială incidentă în cauză este una relativă, de ordine privată, nesocotirea ei nu putea fi invocată pe calea excepției de necompetență de către instanța de judecată din oficiu și nici de către reclamant, ci numai de către pârâți în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

În raport cu considerentele mai sus menționate, prin aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 127 alin. (2) și alin. (3) din același cod, Judecătoriei Sectorului 4 București îi revine competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite, ca instanță de la sediul unuia dintre debitori.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea având ca obiect încuviințare executare silită este Judecătoria Sectorului 4 București, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.