ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 876/2024

HOTĂRÂRE

26.03.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 876/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 26 martie 2024

I Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, la data de 23 decembrie 2022 sub nr. x/2022, contestatoarea A. a formulat contestație la executare în contradictoriu cu intimata Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din Romania S.A. solicitând instanței să dispună anularea executării silite și a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. x/2015, precum și întoarcerea executării silite și repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării perimării executării silite.

În drept, a invocat prevederile art. 711 și urm. C. proc. civ.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 3848 din 07 iulie 2023, Judecătoria Cornetu a admis excepția necompetenței sale teritoriale exclusive ca instanță de executare, excepție invocată din oficiu de instanță și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere domiciliul debitoarei A. de la momentul sesizării organului de executare, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 714 alin. (1) și art. 651 C. proc. civ.

I.2 Hotărârile care au generat conflictul

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 6556 din 31 octombrie 2023, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței sale teritoriale, excepție invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că prin încheierea din 10 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, precum și prin încheierea din 10 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a încuviințat executarea silită cu privire la titlul executoriu reprezentat de procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/22.02.2012, precum și cu privire la titlul executoriu reprezentat de procesul-verbal de constatare a contravenției nr. x/22.02.2012.

Prin urmare, a considerat că instanța de executare este Judecătoria Sectorului 1 București, potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., reținând totodată și statuările cuprinse în paragraful 71 al Deciziei nr. 20/27.09.2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 29 din 31 ianuarie 2024, Judecătoria Sectorului 1 București – secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocate de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea conflictului de competență și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Sectorului 1 București – secția I civilă a avut în vedere domiciliul debitorului de la data sesizării organului de executare (Biroul Executorului Judecătoresc B.) – Ploiești, str. x, jud. Prahova.

De asemenea, față de data începerii procedurii de executare silită (18.02.2015), Judecătoria Sectorului 1 București – secția I civilă a reținut că aceasta se încuviința de executorul judecătoresc, iar competența instanței de executare se raporta la domiciliul debitorului, care, în cazul de față, se afla în raza de competență a Judecătoriei Ploiești.

S-a mai reținut că Judecătoria Sectorului 1 București nu a încuviințat executarea silită, ci a învestit cu formulă executorie titlul executoriu, procedură distinctă de procedura încuviințării executării silite.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a contestației la executare.

Astfel, pe de o parte, Judecătoria Ploiești a reținut că instanța competentă a soluționa contestația la executare este instanța care a încuviințat executarea silită, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București, prevalându-se de încheierile din 10 februarie 2015, pronunțate în dosarul nr. x/2015 și în dosarul nr. x/2015.

Pe de altă parte, Judecătoria Sectorului 1 București a constatat că la momentul încuviințării cererii de executare silită de către executorul judecătoresc, domiciliul debitoarei se afla în raza de competență a Judecătoriei Ploiești, iar instanța de executare se raporta la acest domiciliu.

Înalta Curte constată că prin cererea de executare silită, înregistrată la data de 18 februarie 2015 sub nr. 559 la Biroul Executorului Judecătoresc B., formându-se dosarul execuțional nr. x/2015, creditoarea C.N.A.D.N.R. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București a solicitat în contradictoriu cu debitoarea A., executarea silită a titlurilor executorii reprezentate de procesele-verbale de constatare a contravenției seria x nr. x/22.02.2012 și nr. x/22.02.2012, precum și recuperarea tuturor cheltuielilor de executare.

Prin încheierea de încuviințare executare silită din data de 18 februarie 2015 pronunțată în dosarul de executare nr. 559/2015, executorul judecătoresc B. a admis cererea formulată de creditor și a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei A. în conformitate cu titlurile executorii reprezentate de procesele-verbale de constatare a contravenției seria x nr. x/22.02.2012 și nr. x/22.02.2012, pentru recuperarea sumei de 56 euro constând în debit, sumă la care se adaugă cheltuielile de executare, în oricare dintre modalitățile de executare prevăzute de lege.

Împotriva acestei încheieri A. a formulat contestație la executare, solicitând anularea executării silite și a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 559/2015, iar pe cale de consecință întoarcerea executării silite și repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării perimării executării silite.

Față de situația de fapt expusă și având în vedere obiectul cererii deduse judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația la executare este în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.

Instanța competentă să soluționeze contestația la executare este, potrivit dispozițiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare care, în conformitate cu dispozițiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., este judecătoria în circumscripția căreia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului. Alin. (3) al art. 651 C. proc. civ. statuează că instanța de executare soluționează contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

Norma care reglementează competența de soluționare a contestației la executare propriu-zisă are caracter imperativ. Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. nu reglementează un caz de competență teritorială alternativă, criteriile cuprinse în teza a doua a textului fiind subsidiare primului, activându-se numai în cazul în care cel dintâi criteriu nu este operabil, nefiind așadar, de natură să transforme norma de competență teritorială exclusivă într-o normă de competență teritorială alternativă, la alegerea părților.

În speța pendinte, astfel cum anterior s-a reținut, cererea de executare silită a fost formulată și înregistrată pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc B. la data de 18 februarie 2015.

Dispozițiile art. 666 alin. (2) C. proc. civ., forma în vigoare la momentul introducerii cererii de executare silită, erau în sensul că executorul judecătoresc se pronunță asupra încuviințării silite, prin încheiere, fără citarea părților.

Potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea prevede altfel, iar potrivit dispozițiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., contestația se introduce la instanța de executare.

Or, în cauza de față, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 06 martie 2023 întocmit ca urmare a verificărilor efectuate în baza de date D.E.P.A.B.D., în perioada 01 octombrie 2010 – 23 martie 2016 (perioadă ce include și data de 18.02.2015, data sesizării de către creditoare (intimată în cadrul contestației la executare) a organului de executare, Biroul Executorului Judecătoresc B.), debitoarea (contestatoare în cadrul contestației la executare) avea domiciliul în Ploiești, jud. Prahova.

Prin urmare, având în vedere că instanța de executare se determină în funcție de domiciliul debitorului la data sesizării organului de executare, Înalta Curte constată că în cauza de față instanța de executare este Judecătoria Ploiești, instanță în circumscripția căreia își avea domiciliul debitoarea la data sesizării organului de executare.

Or, momentul încuviințării executării silite reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale, astfel că, încă din acest moment, este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.. Altfel spus, o dată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel. Aceste aspecte au fost reținute cu valoare de principiu în considerentele Deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În ceea ce privește aprecierea instanței Judecătoriei Ploiești cu privire la faptul că Judecătoria Sectorului 1 București, prin încheierile din 10 februarie 2015, pronunțate în dosarele nr. x/2015 și nr. y/2015, a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate de procesele-verbale de constatare a contravenției seria x nr. x/22.02.2012 și nr. x/22.02.2012, Înalta Curte constată că prin respectivele încheieri (aflate la filele x verso și 51 din dosarul Judecătoriei Cornetu), administrate drept probe în prezentul conflict, s-a dispus învestirea cu formulă executorie a acestor procese-verbale de constatare a contravenției, formula executorie fiind o condiție a pornirii executării silite, procedură diferită de încuviințarea executării silite înseși.

Prin urmare, instanța de executare nu este instanța care a învestit cu formulă executorie titlurile de executare, ci instanța (judecătoria) în a cărei circumscripție se afla la data sesizării organului de executare (în cazul de față Biroul Executorului Judecătoresc B.) domiciliul debitorului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează regimul juridic de drept comun al instituției instanței de executare și care stabilesc regula în această materie.

Pentru considerentele mai sus expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 714 alin. (1) și art. 651 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea având ca obiect contestație la executare este Judecătoria Ploiești, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.