ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 decembrie 2022 pe rolul Tribunalul Mehedinți, reclamanta Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă Mehedinți a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 267212,03 RON, ce reprezintă cheltuieli suportate din bugetul reclamantei și nerambursate, aferente Proiectului "Necesitate, oportunitate, eficiență și eficacitate în SPO" și actualizarea sumei de 267.272,03 RON la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința nr. 2 din 30 ianuarie 2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât. A fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă Mehedinți, în contradictoriu cu pârâtul A..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 159 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă Mehedinți împotriva sentinței nr. 2 din 30 ianuarie 2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în contradictoriu cu pârâtul A..

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 159 din 26 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, reclamanta Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă Mehedinți a declarat recurs. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevderile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și dispozițiile art. 2528 C. civ., respingând în mod eronat apelul formulat împotriva sentinței nr. 2/2023 pronunțată de Tribunalul Mehedinți. După expunerea situației de fapt, recurenta a menționat că așa cum prevăd atât dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cât și cele ale art. 2528 C. civ., "prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Astfel, raportat la aceste texte de lege, cele 2 condiții care duc la începerea prescripției sunt existența certă a pagubei (prejudiciului) și persoanele care se fac vinovate de producerea pagubei. Paguba este pierderea efectiv suferită ca urmare a acțiunii sau inacțiunii culpabile a debitorului. Pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie cert. Prejudiciul a devenit cert ca urmare a constatării acestuia de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1304 din 20 aprilie 2016, însă momentul curgerii termenului de prescripție este data la care Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă Mehedinți a luat cunoștință de acest prejudiciu. Recurenta-reclamantă a precizat că decizia nr. 1304 din 20 aprilie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2011, nu i-a fost comunicată decât la solicitarea sa expresă, așa cum reiese adresa Curții de Apel Craiova înregistrată la AJOFM Mehedinți cu nr. 15293/18.11.2022. Aceasta este data la care Agenția județeană pentru ocuparea forței de muncă Mehedinți a cunoscut paguba și întinderea acesteia, deci data de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, astfel încât apreciază că cererea de chemare în judecată este promovată în interiorul termenului de prescripție.

Apărările formulate în cauză: La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 19 iunie 2023. Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (6 decembrie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 16 ianuarie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În esență, prin cererea de recurs, reluând punctual aspectele prezentate în fața instanței de apel, recurenta-reclamantă a arătat că în cauză au fost interpretate și aplicate în mod greșit prevderile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și dispozițiile art. 2528 C. civ., apreciind că momentul curgerii termenului de prescripție este data de 18 noiembrie 2022 - când i-a fost comunicată, urmare a solicitării sale exprese, decizia nr. 1304 din 20 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011 - dată la care a cunoscut paguba și întinderea acesteia și când a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani. Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurenta a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (18 noiembrie 2022). Astfel cum corect a reținut instanța de apel, momentul obiectiv de la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea acesteia, este momentul pronunțării de către Înalta Curte a deciziei nr. 1304 din 20 aprilie 2016. Contrar susținerilor recurentei, exista posibilitatea obiectivă să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului la data de 20 aprilie 2016 – momentul pronunțării hotărârii anterior menționate în dosarul nr. x/2011, cauză în care a avut calitatea de parte, având oportunitatea și chiar obligația să urmărească soluția pronunțată în dosar, putând solicita comunicarea deciziei irevocabile. Lipsa diligențelor necesare pentru a intra în posesia hotărârii, care, astfel cum a arătat și instanța de apel, nu trebuia comunicată din oficiu, fiind o hotărâre irevocabilă, nu poate constitui o jusitificare de natură să determine un alt moment obiectiv de la care să înceapă să curgă prescripția. Ca atare, în mod greșit a susținut recurenta, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea hotărârii. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurenta rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. A valida opinia recurentei înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte de a lua cunoștință de hotărârea irevocabilă, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin neexercitarea drepturilor procedurale cu bună-credință. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurentă la data de 20 aprilie 2016, momentul pronunțării deciziei nr. 1304 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul reclamantei prejudiciate și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtului. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-o îndreptățește pe recurenta-reclamantă să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care ar fi îndreptățit-o să acționeze. În acești termeni, demersul judiciar al recurentei-reclamante reprezintă unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Pentru considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererii de recurs și de formulare a criticilor, recurenta nu a reușit să demonstreze nelegalitatea hotărârii instanței din apel, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.