ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2024

HOTĂRÂRE

05.03.2024

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 05 martie 2024

I Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 13.06.2023, sub nr. x/2023, contestatoarea Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova a solicitat în contradictoriu cu intimatul A. admiterea contestației la executare și anularea actelor de executare (raportul de expertiză, încheierea de stabilire a cheltuielilor și actele subsecvente) efectuate în dosarul de executare nr. 591/2021 al B. pentru suma de 14.025,70 RON.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 712 și urm. C. proc. civ.

I.2 Hotărârile care au generat conflictul

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 7157 din 28 septembrie 2023, Judecătoria Sectorului 1 București – secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la data cererii de sesizare a executorului judecătoresc, debitoarea Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala de Căi Ferate Craiova avea sediul în Craiova, iar nu în București, aspect arătat chiar de către contestatoare în cauza de față.

S-a mai reținut de către instanță că în cererea de executare silită contestatoarea a indicat în mod eronat că sucursala Craiova avea sediul în București, deși certificatul constatator indică un aspect contrar.

A mai arătat că prin Decizia nr. 6/15.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat că instanța de executare poate fi și judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 331 din 17 ianuarie 2024, Judecătoria Craiova – secția I civilă, învestită prin declinare, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Craiova, invocată din oficiu de instanță și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că revine judecătoriei care a încuviințat executarea silită competența de a soluționa contestația la executare, potrivit art. 714 C. proc. civ. Or, în speță, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea de încuviințare a executării silite împotriva debitoarei Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA – Sucursala de Căi Ferate Craiova, prin încheierea din 01.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Totodată, a reținut că în cauza de față este aplicabilă Decizia nr. 20/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența teritorială de soluționare a cauzei, apreciind diferit cu privire la instanța de executare.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut că la data cererii de sesizare a executorului judecătoresc, debitoarea Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala de Căi Ferate Craiova avea sediul în Craiova, iar nu în București, pe când Judecătoria Craiova a considerat că în cauză se aplică principiul unicității instanței de executare instituit de art. 651 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 1 București fiind instanța care a încuviințat executarea silită.

Înalta Curte constată că prin cererea de executare silită, înregistrată la data de 20 septembrie 2021 la Biroul Executorului Judecătoresc B., formându-se dosarul execuțional nr. x/2021, creditorul A. a solicitat încuviințarea începerii executării silite împotriva debitoarei Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala de Căi Ferate Craiova în oricare dintre formele prevăzute de lege, în conformitate cu titlurile executorii reprezentate de sentința civilă nr. 346/04.02.2021 pronunțată de Tribunalul Dolj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020 și decizia civilă nr. 1742/24.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția de litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, pentru recuperarea creanțelor prevăzute în aceste titluri executorii, la care se adaugă cheltuielile de executare.

Cererea de încuviințare a executării silită a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27 septembrie 2021, sub nr. x/2021.

La termenul de judecată din data de 01 octombrie 2021, Judecătoria Sectorului 1 București – secția I civilă, prin încheierea din camera de consiliu, a admis cererea de încuviințare a executării silite formulată de petentul B., privind pe creditorul A. și pe debitoarea Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. și a încuviințat executarea silită, în oricare dintre formele prevăzute de lege, în conformitate cu titlurile executorii reprezentate de sentința civilă nr. 346/2021 pronunțată la data de 04.02.2021 de Tribunalul Dolj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020 și decizia civilă nr. 1742/2021 pronunțată la data de 24.05.2021 de Curtea de Apel Craiova – secția de litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, pentru recuperarea creanțelor prevăzute în titlurile executorii, la care se adaugă cheltuielile de executare.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București – secția a II-a civilă sub nr. x/2023, la data de 13 iunie 2023, contestatoarea Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, în contradictoriu cu intimatul A., a solicitat instanței admiterea contestației la executare și anularea actelor de executare (raportul de expertiză, încheierea de stabilire a cheltuielilor și actele subsecvente) efectuate în dosarul de executare nr. 591/2021 al B. pentru suma de 14.025,70 RON.

La termenul de judecată din data 28 septembrie 2023, Judecătoria Sectorului 1 București – secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, apreciind că această instanță este competentă, față de faptul că la data cererii de sesizare a executorului judecătoresc, debitoarea Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. – Sucursala de Căi Ferate Craiova avea sediul în Craiova, iar nu în București, sediul din București fiind indicat greșit în cererea de executare silită, precum și față de faptul că în speță este incidentă Decizia nr. 6/15.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că instanța de executare poate fi și judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, sediul dezmembrământului fără personalitate juridică.

Față de situația de fapt expusă și având în vedere obiectul cererii deduse judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația la executare este în principal, un mijloc procedural special creat pentru procedura de executare silită, o plângere specifică acestei proceduri, prin care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare ori, uneori, chiar și anihilarea efectului executoriu al unui titlu executoriu.

Instanța competentă să soluționeze contestația la executare este, potrivit dispozițiilor art. 714 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare care, în conformitate cu dispozițiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., este judecătoria în circumscripția căreia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

Norma care reglementează competența de soluționare a contestației la executare propriu-zisă are caracter imperativ. Art. 651 alin. (1) C. proc. civ. nu reglementează un caz de competență teritorială alternativă, criteriile cuprinse în teza a doua a textului fiind subsidiare primului, activându-se numai în cazul în care cel dintâi criteriu nu este operabil, nefiind așadar, de natură să transforme norma de competență teritorială exclusivă într-o normă de competență teritorială alternativă, la alegerea părților.

În cazul de față, instanța de executare este cea care a încuviințat executarea silită a titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 346/2021 pronunțată la data de 04.02.2021 de Tribunalul Dolj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020 și decizia civilă nr. 1742/2021 pronunțată la data de 24.05.2021 de Curtea de Apel Craiova – secția de litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020.

Astfel, odată ce o anumită instanță a încuviințat executarea silită, instanța de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite (în speța de față, încheierea din 01 octombrie 2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București – secția I civilă în dosarul nr. x/2021 – dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București).

Or, scopul urmărit de legiuitorul noului C. proc. civ. a fost acela de a asigura, în principiu, unicitatea instanței de executare, pentru a elimina procedurile paralele și contrazicerile între hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acestora.

Dacă s-ar proceda la stabilirea competenței de soluționare în favoarea unei alte instanțe decât cea care a încuviințat executarea silită s-ar ajunge la încălcarea principiului unicității instanței de executare, principiu ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Deși executarea silită începe o dată cu sesizarea organului de executare (art. 622 alin. (2) C. proc. civ.) prin cererea formulată de creditor, totuși, încuviințarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condițiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obținerea încuviințării.

Drept urmare, elementul care condiționează sine qua non întreaga fază procesuală execuțională este procedura încuviințării executării silite.

Or, așa cum s-a reținut și de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din data de 11 noiembrie 2021), încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, o dată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

Pe cale de consecință, instanța supremă a statuat prin decizia anterior amintită că "ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare."

Această decizie este aplicabilă tuturor situațiilor premisă existente în cadrul cererilor privind incidente apărute în cursul executării silite, iar nu doar situațiilor în care există pluralitate de debitori, deoarece considerentele sale decizorii dezleagă chestiuni de principiu referitoare la procedura de executare silită, între acestea găsindu-se și principiul unicității instanței de executare – care a stat la baza pronunțării deciziei de recurs în interesul legii.

Tot Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin decizia nr. 27 din 06 decembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 10 februarie 2022) că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, instanțele de judecată nu vor mai putea face abstracție de considerentele care au justificat pronunțarea acestei decizii menite să unifice jurisprudența divergentă existentă anterior în ceea ce privește determinarea instanței de executare (paragraful 68).

Ca atare, deciziile nr. 20/2021 și nr. 27/2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii sunt aplicabile în cauza pendinte, întrucât ele stabilesc instanța competentă pentru orice incident intervenit în cursul executării silite, cum este și cazul contestației la executare.

Prin urmare, așa cum s-a arătat și mai sus, din moment ce a fost stabilită instanța de executare, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București, aceasta este instanța de executare pe parcursul întregii durate a procedurii execuționale.

În ceea ce privește incidența în speță a Deciziei nr. 6 din 15 mai 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, se reține că sesizarea de recurs în interesul legii ce face obiectul acestei decizii se referă la posibilitatea determinării instanței de executare prin interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) teza întâi din C. proc. civ. raportat la cele ale art. 109 din același act normativ, pentru a stabili dacă instanța de executare poate fi judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare, dezmembrământul fără personalitate juridică al unei persoane juridice de drept privat, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Or, în speța pendinte instanța de executare a fost determinată cu ocazia încuviințării cererii de executare silită, astfel că, așa cum s-a statuat și în considerentele deciziei mai sus invocate (paragrafele 62-65), determinarea instanței de executare are loc încă din momentul încuviințării executării silite, iar ulterior admiterii acestei cereri, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat-o nu doar că este câștigată, ci și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale.

Pe cale de consecință, Decizia nr. 6/15.05.2023 pronunțată în recurs în interesul legii nu este incidentă în cauza de față, având în vedere că instanța de executare a fost stabilită în raport de criteriile teritoriale prevăzute de art. 651 alin. (1) C. proc. civ. și ea va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial pentru soluționarea cererilor și incidentelor apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 714 alin. (1), Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea având ca obiect contestație la executare în dosarul execuțional nr. x/2021 al BEJ B. este Judecătoria Sectorului 1 București, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.