ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 52/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 martie 2023, pe rolul Judecătoriei Buftea, secția civilă, sub numărul x/2023, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. prin B., la plata sumei reprezentând compensație întârziere/anulare zbor și a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că pasagerul a achiziționat bilete de transport aerian pentru cursa operată de compania pârâtă, pentru zborul W6 3316 din data de 4 februarie 2023, pe ruta Birmingham – Cluj-Napoca, care a ajuns la destinație cu o întârziere mai mare de 3 ore/a fost anulat.

A mai învederat că între părți a intervenit o cesiune de creanță, prin care cedentul le-a cesionat toate drepturile și accesoriile izvorâte din dreptul de a percepe compensația datorată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 261/2004.

În drept, a invocat dispozițiile art. 5 și 7 din Regulamentul CE 261/2004, art. 1522 din C. civ., precum și jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-402/07, C-432/07 și C-394/14).

2.1. Prin sentința civilă nr. 6556 din data de 4 iulie 2023, Judecătoria Buftea, secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Buftea, secția civilă a reținut că, în cauza C-204/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat aspectul că "articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui transport aerian de persoane dintr-un stat membru cu destinația într un alt stat membru, efectuat în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, care este operatorul de transport efectiv, instanța competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe acest contract de transport și pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 este, la alegerea reclamantului, instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului, astfel cum aceste locuri sunt convenite în contractul respectiv."

Astfel, a apreciat că, în materia despăgubirilor întemeiate pe dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 261/2004, se instituie o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

Reținând că, potrivit biletului de transport aerian anexat cererii, zborul operat de societatea pârâtă a avut ca punct de plecare Aeroportul din Birmingham, iar ca punct de sosire Aeroportul din Cluj-Napoca, a apreciat că, în speță, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Cluj-Napoca, în a cărei circumscripție se află locul de sosire a avionului.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Cluj-Napoca, secția civilă, prin sentința civilă nr. 13242/CC din data de 15 noiembrie 2023, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Cluj-Napoca și Judecătoria Buftea, a suspendat judecarea cauzei și a dispus trimiterea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În esență, Judecătoria Cluj-Napoca a apreciat că Judecătoria Buftea a rămas competentă a soluționa pricina, întrucât nu putea invoca din oficiu propria necompetență, în raport de prevederile art. 130 C. proc. civ. și de împrejurarea că, în speță, competența este una de ordine privată.

A arătat că dispozițiile art. 7 din Regulamentul Uniunii Europene nr. 1215/2012 au relevanță din perspectiva competenței internaționale, iar, odată stabilită competența instanțelor române (Judecătoria Buftea a constatat că instanțelor române le revine competența de soluționare a prezentei cauze), instanța națională competentă teritorial se stabilește potrivit normelor dreptului intern.

Totodată, a reținut că litigiul de față are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispozițiile de drept comun.

A mai constatat și că art. 7 din Regulamentul U.E. nr. 1215/2012 nu are caracterul unei norme de competență exclusive, fiind aplicabile în cauză prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. care dispun: "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Prin urmare, a apreciat că necompetența teritorială alternativă din prezentul litigiu, fiind de ordine privată, putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare și a constatat că pârâta nu a formulat întâmpinare, conform dispozițiilor art. 1029 alin. (4) C. proc. civ. și nici nu s-a înfățișat în fața instanței de judecată.

A arătat că, în condițiile în care excepția nu este invocată de către pârât, instanța învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluționeze pricina.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În prezenta cauză, conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Buftea, secția civilă și Judecătoria Suceava, secția civilă, a fost generat de aplicabilitatea dispozițiilor art. 7 pct. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Este incontestabil că litigiul prezintă un element de extraneitate, determinat de proveniența externă a cursei aeriene operate de către compania pârâtă și în legătură cu care reclamanta solicită compensație pentru întârzierea/anularea zborului, cu aplicarea dobânzii legale (ruta Birmingham– Cluj-Napoca).

Se reține, totodată, că nu este disputată nici lipsa de relevanță pentru verificarea competenței a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor, acest act de drept al Uniunii Europene interesând exclusiv dreptul material.

Prin urmare, față de natura litigiului, verificarea competenței de soluționare a cauzei presupune raportarea la dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012.

În conformitate cu art. 5 din acest regulament, (1) Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol. (2) În special, normele de competență națională pe care statele membre le comunică Comisiei în temeiul articolului 76 alin. (1) litera (a) nu pot fi invocate împotriva persoanelor menționate la alin. (1)."

În speță, pârâtul are sediul pe teritoriul unui alt stat membru, respectiv Ungaria, ceea ce înseamnă, pe temeiul art. 5 și potrivit jurisprudenței constante a CJUE conturate în interpretarea noțiunii de "domiciliu" din Regulamentul nr. 1215/2012, că acest pârât putea fi acționat în justiție în fața instanțelor din România numai în temeiul normelor din secțiunile 2-7, printre și art. 7 pct. 1 (care face parte din secțiunea 2 "Competențe speciale").

Potrivit acestei norme, "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; (b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este: - în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; - în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile (...)".

În cauza Rehder c. Air Baltic, C – 204/08, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin hotărârea din 9.07.2009, că un transport aerian de persoane dintr-un stat membru cu destinația într-un alt stat membru constituie "prestare de servicii" în sensul art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, iar decizia își păstrează aplicabilitatea în ceea ce privește art. 7 pct. 1 lit. b) a doua liniuță din actuala reglementare, reprezentată de Regulamentul nr. 1215/2012, care este formulat într-o manieră identică.

Potrivit CJUE, în aplicarea art. 7 pct. 1 lit. b), instanța competentă să judece o cerere de compensații întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 în legătură cu un asemenea transport, efectuat în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, care este operatorul de transport efectiv, este, la alegerea reclamantului, instanța în circumscripția căreia se găsește locul de plecare sau locul de sosire a avionului.

Trebuie constatat, așadar, că, în speță, pârâtul cu sediul în Ungaria putea fi chemat în judecată în România pentru o cerere de compensații întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 numai în fața Judecătoriei Cluj-Napoca, ce corespunde instanței de la locul de sosire a avionului (locul de plecare fiind Birmingham).

Cu toate acestea, în ipoteza în care titularul unei astfel de creanțe a sesizat o altă instanță din România, respectiv Judecătoria Buftea, nu este posibilă dezînvestirea acesteia din oficiu în favoarea instanței competente potrivit art. 7 pct. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012.

După cum s-a arătat anterior, art. 5 alin. (2) prevede că, în cazul normelor de competență specială enunțate în secțiunile 2-7 din Regulament (inclusiv în cazul normei din art. 7), normele de competență națională nu pot fi invocate împotriva pârâtului.

Art. 5 din Regulament este de strictă interpretare și aplicare, astfel încât, în absența unei norme în cuprinsul secțiunilor 2-7 din Regulament, normele de competență națională sunt pe deplin aplicabile.

Or, deși Regulamentul nr. 1215/2012 conține și norme referitoare la verificarea competenței și la invocarea excepției de necompetență, niciuna dintre acestea nu prevede invocarea din oficiu a excepției de necompetență teritorială în cazurile de competență specială prevăzute de Regulament.

Art. 27 stipulează că "Dacă o instanță dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu în cazul căruia instanțele dintr-un alt stat membru au competență exclusivă în temeiul articolului 24, instanța sesizată se declară, din oficiu, necompetentă."

Potrivit art. 28 alin. (1) din Regulament, "Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament."

Așadar, declararea din oficiu a necompetenței este posibilă în cazul competenței internaționale (și cu condiția ca pârâtul să nu se înfățișeze în fața instanței sesizate, alta decât cea din statul în care se află domiciliul său), iar în cazul competenței naționale, numai dacă o altă instanță națională este exclusiv competentă în temeiul art. 24 din Regulament și aceasta, indiferent de prezența pârâtului și de poziția sa procesuală (în speță nu este vorba despre o competență exclusivă în sensul art. 24).

Prin urmare, nu se prevede că, în cazurile de competență specială din Regulament, instanța sesizată de către reclamant se poate declara din oficiu necompetentă, absența unei astfel de reglementări fiind justificată de caracterul alternativ al normelor de competență în aceste cazuri, reclamantul având alegerea sesizării uneia dintre mai multe instanță deopotrivă competente.

Rezultă din cele expuse că, în ipoteza art. 7 din Regulament, normele din dreptul național referitoare la invocarea excepției de necompetență teritorială rămân pe deplin aplicabile, nefiind înlăturate în considerarea art. 5 alin. (2) din Regulament.

În acest context, este relevant faptul că prima instanță sesizată cu o cerere de valoare redusă, respectiv Judecătoria Buftea, a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale și s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, în considerarea locului de sosire a avionului.

Referitor la competența teritorială de soluționare a cererilor cu valoare redusă, dispozițiile art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că aceasta se stabilește "potrivit dreptului comun".

Conform art. 1027 C. proc. civ., procedura cu privire la cererile de valoare redusă are caracter alternativ în raport cu o acțiune de drept comun, reclamanții manifestându-și opțiunea de a recurge la procedura specială prin învestirea instanței cu o cerere încorporată în formularul tip prevăzut de dispozițiile art. 1029 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale, este instituită de art. 107 C. proc. civ., care prevede că: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Față de obiectul cauzei, se reține incidența dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., norme de competență de ordine privată, prin care legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, în favoarea instanței locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport.

Este de menționat că pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., iar, în situația în care acesta ar sesiza o instanța necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială.

În acest sens dispun și prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Cu alte cuvinte, fiind un caz de competență teritorială relativă, de ordine privată, în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenței la una dintre instanțele competente, instanța neputând invoca, din oficiu, excepția de necompetență.

În acest context, dispozițiile art. 131 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul că, dacă pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale, instanța inițial sesizată nu mai poate să-și declare necompetența tocmai pentru acest motiv, întrucât, prin lege, s-a urmărit ca excepția necompetenței teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu și la aprecierea instanței.

În speță, ținând cont că prin întâmpinarea formulată în termen legal, pârâta nu a înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Buftea, prin alegerea făcută de reclamantă, soluționarea cauzei rămâne în competența instanței pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, care nu mai putea să invoce, din oficiu, necompetența sa teritorială, la primul termen de judecată din 19 iunie 2023 și să se desesizeze, în această manieră, de soluționarea pricinii, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza.

Altfel spus, dat fiind impedimentul legal ce operează cu privire la instanța învestită cu soluționarea cauzei în sensul imposibilității invocării din oficiu a necompetenței de ordine privată, prin introducerea cererii de chemare în judecată la una din instanțe, competența teritorială se fixează în favoarea acelei instanțe, orice altă instanță devenind necompetentă.

În consecință, față de cele ce preced, Înalta Curte constată că Judecătoria Buftea, secția civilă este instanța competentă să soluționeze cererea dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2024.