ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2024

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la 22 ianuarie 2018 pe rolul Judecătoriei Toplița, sub nr. x/2018, reclamanta A. – prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Harghita – Ocolul Silvic Tulgheș și Comuna Tulgheș a solicitat să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea succesivă prin contractul sub semnătură privată din 14 aprilie 1938 și prin contactul sub semnătură privată din 27 iulie 1947 a suprafeței de 2.055.536,4 mp terenuri agricole în zona Likas, ultimul cumpărător fiind autorul reclamantei. Prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2018, reclamanta a precizat valoarea obiectului cererii ca fiind 567.000 RON. La 24 mai 2018 reclamanta a depus la dosar cerere de precizare a acțiunii, solicitând să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea succesivă și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Prin sentința nr. 730 din 24 octombrie 2018, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Toplița și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Harghita.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Tribunalul Harghita a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta RNP – Direcția Silvică Harghita și a constatat că a rămas fără obiect cererea de intervenție formulată de Statul Român. Totodată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Comunei Tulgheș, invocată din oficiu de instanță. De asemenea, au fost introduși în cauză pârâții C. și D., în calitate de moștenitori ai promitentului-vânzător, defunctul E.. Prin sentința nr. 1222 din 18 noiembrie 2021, Tribunalul Harghita a admis excepția lipsei de interes a reclamantei A. în ceea ce privește capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la primul contract din litigiu. A respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic cu privire la primul contract din litigiu acela din 1938. A respins în rest cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții C. și D..

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 793/A din 6 octombrie 2022 pronunțată Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1222 din 18 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Harghita.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 793/A din 6 octombrie 2022 pronunțată Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește obiectul acțiunii. În aprecierea sa, contradicția este evidentă în condițiile în care instanța a arătat că obiectul acțiunii este o acțiune în realizare (astfel cum l-a calificat reclamanta și cum a reținut prima instanță), apoi a menționat primul capăt de cerere al acțiunii, astfel cum a fost precizată, ca fiind acțiune în constatare, pentru ca în final să aprecieze că este vorba despre o acțiune în constatare a îndeplinirii condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, dar care este în realizare. Prin considerentele expuse de instanță la paginile 4-5 din decizia recurată, se ajunge la concluzia că recurenta-reclamantă nu are deschisă nici calea unei acțiuni în constatare, dar nici calea dreptului comun, deși anterior insanța a lăsat să se înțeleagă faptul că o acțiune în constatare nu poate fi admisă deoarece există deschisă calea dreptului comun în realizarea dreptului subiectiv. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 coroborat cu art. 20 și art. 22 C. proc. civ. Instanța trebuia să țină cont de limitele stabilite prin cererea principală, astfel cum a fost precizată la 4 martie 2019 pentru termenul din 10 aprilie 2019, impunându-se clarificarea obiectului acțiunii prin punerea acestuia în discuția părților în apel. De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 35 C. proc. civ. cu privire la admisibilitatea acțiunii în constatare, trebuind verificate îndeplinirea condițiilor acestui text legal referitoare la existența raportului juridic născut la data de 27 iulie 1947. În cauză există un act valabil încheiat, prețul fiind achitat integral, iar terenul preluat fizic, existând prezumția unei înscrieri în CF, astfel încât sunt îndeplinite condițiile pronunțării unei sentințe care să legitimeze pe deplin raportul juridic creat, instanța urmând să pronunțe o hotărâre declarativă de drepturi.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și apărările formulate în cauză: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 30 ianuarie 2023. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 1 noiembrie 2023 recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 16 ianuarie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Printr-o primă critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește obiectul acțiunii, contradicția fiind dată de faptul că instanța a reținut că obiectul acțiunii este o acțiune în realizare, apoi a menționat primul capăt de cerere al acțiunii, astfel cum a fost precizată, ca fiind acțiune în constatare, pentru ca în final să aprecieze că este vorba despre o acțiune în constatarea îndeplinirii condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, dar care este o acțiune în realizare. Critica este nefondată. Procedând la evaluarea legalității deciziei recurate, se reține că, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantei. Recurenta-reclamantă pretinde că ar exista o inconsecvență în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie în considerentele hotărârii recurate, în ceea ce privește obiectul acțiunii. Referitor la acest aspect, din succesiunea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea succesivă prin contractul sub semnătură privată din 14 aprilie 1938 și prin contactul sub semnătură privată din 27 iulie 1947 a unor suprafețe de terenuri agricole. Prin cererea înregistrată la 29 ianuarie 2018, reclamanta a precizat valoarea obiectului cererii (567.000 RON). La 24 mai 2018 reclamanta a depus la dosar cerere de precizare a acțiunii, solicitând să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea succesivă și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic. Așadar, pe lângă constatarea intervenirii vânzării-cumpărării succesive prin cele două acte sub semnătură privată, reclamanta a soliciat și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic notarial. La termenul din 27 februarie 2019, reprezentantul reclamantei a precizat, în mod explicit, obiectul acțiunii ca fiind o acțiune în realizare, reclamanta urmărind să obțină o hotărâre care să țină loc de act autentic. Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că obiectul judecății este cel precizat la 10 aprilie 2019, respectiv instanța era învestită să constate intervenită vânzarea-cumpărarea succesivă asupra terenului forestier. Or, astfel cum rezultă din actele dosarului și cum în mod legal a reținut instanța de apel, prin precizarea depusă anterior termenului din 10 aprilie 2019, reclamanta nu a schimbat obiectul cererii astfel cum fusese clarificat la termenul anterior, ci a indicat valoarea obiectului celor două acte sub semnătură privată, în vederea calculării taxei judiciare de timbru. Validând raționamentul primei instanțe, curtea de apel a reținut că: " De altfel, acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este o acțiune în realizarea dreptului, operând o transformare a obligației de a face (de a contracta) în obligație de a da (de a transfera dreptul de proprietate). Prin urmare, calificarea dată de instanță acțiunii reclamantei este corectă, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că primul capăt de cerere a fost formulat ca o acțiune în constatare, constatarea existenței îndeplinirii condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic nefiind de natură a conferi acțiunii un caracter de acțiune în constatare. O acțiune în constatare nu este admisibilă într-o atare situație, în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., partea având la îndemână acțiunea în realizare cu care, de altfel, a învestit instanța prin precizarea acțiunii, așa cum am arătat anterior." Din pasajul anterior redat nu reiese, astfel cum susține recurenta-reclamantă, nicio contradictorialitate, instanța de apel subliniind faptul că denumirea dată acțiunii introductive (acțiune în constatarea îndeplinirii condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic) nu este similară cu noțiunea de "acțiune în constatare" prevăzută de art. 35 C. proc. civ. - acea acțiune în justiție prin care reclamantul solicită instanței doar să constate existența unui drept subiectiv al său față de pârât ori, după caz, inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Cu alte cuvinte, chiar dacă poartă denumirea de "acțiune în constatarea îndeplinirii condițiilor pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic", acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în realizare, definită de doctrină și jurisprudență ca fiind acțiunea prin care reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Acțiunea în realizare este dreptul comun în materie și primează față de o eventuală acțiune în constatare, astfel cum în mod judicios și deloc contradictoriu, a reținut instanța de apel: "în contextul în care terenul ce a făcut obiectul convenției din anul 1947 a fost trecut în proprietatea statului în anul 1948 și a făcut obiectul legilor fondului funciar, fiind la acest moment în proprietatea altor persoane, dreptul de proprietate asupra acestuia nu poate fi valorificat pe calea dreptului comun, prin pronunțarea unei hotărâri care să țin loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pe de o parte pentru că nu sunt îndeplinite condițiile, imobilul nefiind în proprietatea succesorilor promitentului vânzător, iar pe de altă parte, întrucât pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră legea reglementează o procedură specială." Așa cum a reținut instanța de apel, o acțiune în constatare nu este admisibilă într-o atare situație, în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., reclamanta având la îndemână acțiunea în realizare cu care, de altfel, a învestit instanța prin precizarea acțiunii, așa cum s-a arătat anterior. Recurenta-reclamantă este însă în eroare în ceea ce privește argumentele decizorii pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, argumente ce nu au legătură cu calificarea dată acțiunii – ca fiind acțiune în realizare sau acțiune în constatare. Considerentele pentru care instanța a respins pe fond acțiunea au fost cele anterior enunțate – faptul că nu au fost îndeplinite condițiile necesare pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (întrucât imobilul nu era în proprietatea succesorilor promitentului-vânzător) și faptul că este reglementată o procedură specială în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cu vegetație forestieră. Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, față de circumstanțele reținute, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de reclamantă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 și art. 22 C. proc. civ., întrucât nu a ținut cont de limitele stabilite prin cererea principală, astfel cum a fost precizată la 4 martie 2019 pentru termenul din 10 aprilie 2019. Astfel cum s-a arătat, prin precizarea depusă anterior termenului din 10 aprilie 2019, reclamanta nu a schimbat obiectul cererii astfel cum fusese clarificat la termenul anterior, ci a indicat doar valoarea obiectului celor două acte sub semnătură privată, în vederea calculării taxei judiciare de timbru. Or, tocmai cu respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii, făcând o corectă aplicare a prevederilor referitoare la admisibilitatea acțiunii în constatare, luând act de precizarea formulată de reprezentantul reclamantei la termenul din 27 februarie 2019, instanța a reținut că a fost învestită cu o acțiune în realizare, ceea ce concordă cu dispozițiile art. 35 C. proc. civ. conform cărora "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Distinct de interesul promovării unei acțiuni în realizare, este necesar să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului întrucât legiuitorul, tocmai pentru a înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate acțiunii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare. Acesta este contextul în care instanțele fondului au reținut că, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, legea reglementează o procedură specială. Așadar, instanța de apel a arătat, în mod suplimentar și fără schimbarea cadrului judecății, de ce premisele afirmate de reclamantă nu sunt unele care să permită promovarea unei acțiuni în realizare de drept comun. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.