ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1208/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 21.02.2018 pe rolul Judecătoriei Tulcea, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Crișan, prin Primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Tulcea, obligarea acesteia să lase în pașnică folosință și proprietate terenul în suprafață de 69.704 mp situat în jud. Tulcea, T36, parcelele x, drum 247, drum 247/1, 10.784 mp T33 și T34, parcelele x, drum 243,94 mp, drum în parcela DR 243, precum și suprafața de 5.552 mp situată în comuna Crișan, T33, parcelele 242 și 243, cu consecința obligării la sistarea lucrărilor de împădurire care afectează suprafețele de teren ce fac obiectul acțiunii în revendicare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 și urm. C. civ.

În data de 26.04.2018, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tulcea, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În aceeași dată, pârâta a formulat și o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGRFP Galați - AJFP Tulcea, în calitate de titular al dreptului real de proprietate, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.

Prin sentința nr. 348/11.02.2019, Judecătoria Tulcea a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal în 14.02.2019.

În data de 02.05.2019, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGRFP Galați - AJFP Tulcea a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor - prin Direcția Silvică Tulcea, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin încheierea din 02.10.2019, Tribunalul Tulcea a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor - prin Direcția Silvică Tulcea, iar, în temeiul art. 77 alin. (4) C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient principal, a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aceeași încheiere a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGRFP Galați - AJFP Tulcea.

Prin sentința nr. 555 din 15.04.2022, Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca nefondată.

Prin decizia nr. 54/C/21.02.2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 555 din 15.04.2022 pronunțată de Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva deciziei nr. 54/C/21.02.2023 a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Crișan, prin Primar.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a învederat că instanța de apel a dat o greșită dezlegare pricinii, ca efect al unei interpretări eronate a dispozițiilor legale incidente.

Suprafețele de teren care fac obiectul prezentei acțiuni, respectiv de 69.704 mp, de 10.784 mp, de 94 mp și de 5.552 mp (total 86.134 mp) au fost cuprinse în inventarul domeniului public de interes local, inventar aprobat prin HCL nr. 27/1998, dar și prin HCL nr. 38/2001, ulterior atestat prin H.G. nr. 1360/2001.

În anul 2002, odată cu aprobarea Planului Urbanistic General al Comunei Crișan, a fost emis Avizul nr. x din 15 martie de către Consiliul Județean Tulcea, aviz prin care se stabileau limitele administrativ-teritoriale, proprietarii și categoriile de folosință.

În data de 20.05.2002 a fost emis și Avizul Unic nr. 6, tot pentru Planul Urbanistic General și Regulamentul Local de Urbanism al Comunei Crișan, una din părțile semnatare ale avizului fiind și intimata-pârâtă din prezentul litigiu, care recunoștea limitele, categoria de folosință și proprietarul.

Așa cum rezultă și din expertiza topografică, pentru cea mai mare parte din suprafața revendicată sunt deschise cărți funciare, asigurând, astfel, și opozabilitatea față de terți, inclusiv față de intimații din prezenta cauză, care nu au formulat nicio opoziție.

Precizează că a invocat legea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Arată că Legea nr. 213/1998 (în varianta în vigoare la momentul atestării inventarelor domeniului public) stabilea obligativitatea întocmirii inventarului domeniului public al statului într-un termen de 9 luni.

Invocând prevederile art. 20 alin. (1) și alin. (2) din acest act normativ, recurenta arată că obligația de a întocmi inventarul revenea atât organelor de specialitate ale administrației publice centrale pentru domeniul public al statului, cât și autorităților locale pentru domeniul public de interes local și județean.

Primul inventar al domeniului public al statului este aprobat prin H.G. nr. 1045/2000, însă în niciuna dintre anexe nu se regăsește inventariat în domeniul public terenul cu destinația de fond forestier, ce face obiectul prezentei cauze.

Indiferent de istoricul legislativ și de prevederile Codului silvic, terenul, așa cum este identificat de expert, nu a fost inventariat în domeniul public al statului, ci în domeniul public al UAT Crișan.

Este adevărat că prin H.G. nr. 663/2002 se aprobă darea în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor a terenurilor ce constituie fond forestier național, proprietate publică a statului, în suprafață de 21.231 ha, de pe teritoriul Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării", însă, în Anexă, nu sunt identificate suprafețele și locația, suprafața afectată efectiv de pădure fiind de doar 16.700 ha.

Menționează că aceeași situație este și în cazul Deciziei nr. 158/29.03.1991 a Prefecturii Județului Tulcea, prin care s-a înființat S.C. A. S.A. Tulcea, societatea preluând 21.231 ha fond forestier, din care 6.394 ha pădure, fără a exista o anexă de individualizare a acestor suprafețe.

După cum menționează și expertul, parte din suprafețele revendicate au categoria de drum, iar intimații, în niciunul din actele opuse, nu dețin suprafețe cu această destinație, astfel că, cel puțin pentru aceste suprafețe, care prin efectul legii fac parte din domeniul public local, cererea recurentei este întemeiată.

Arată, în acest sens, că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998, "domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: 1. drumurile comunale, vicinale și străzile."

Aceeași situație este și în cazul suprafețelor de teren care au categoria de folosință "curți-construcții", niciunul din actele invocate de instanța de apel, care ar justifica apartenența la domeniul public al statului ca fond forestier, nu face referire la preluarea unor terenuri cu această destinație.

Având în vedere dispozițiile Legii nr. 215/2001, dar și ale Legii nr. 213/1998, privind inventarierea anuală a bunurilor aparținând domeniului public/privat al unităților administrativ-teritonale, ultima hotărâre de inventariere a domeniului privat a fost HCL Crișan nr. 51/2013, act din care reies, înca o dată, suprafețele de teren aflate în proprietatea Comunei Crișan.

Date fiind aspectele invocate, solicită admiterea apelului și schimbarea hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii în revendicare formulate.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 reglementează, la modul general, apartenența la domeniul public a unor categorii de terenuri, nefăcând distincție între domeniul public de interes local, județean sau național.

Cât privește modul de dobândire, art. 35 din Legea nr. 18/1991 stabilește aceeași regulă, respectiv ca acestea să fi intrat în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate, ca atare, în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

Instanțele de fond nu au analizat modul de dobândire și nici dacă suprafața revendicată a fost înregistrată, ca atare, în cadastrul general și în amenajamentele silvice.

În cazul de față, pârâta și intervenientul au arătat că suprafața de teren a fost preluată de la o fostă societate de stat, B., de către A., iar ulterior întregul fond forestier național de pe teritoriul ARBDD a trecut în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor.

De la aceste transferuri pleacă tot raționamentul juridic cu privire la titlul pârâtei, însă, în toate aceste documente, suprafața este una totală, neidentificată pe parcele.

În plus, suprafața care a făcut obiectul transferului este mult mai mică decât suprafața menționată anterior anului 1989, în condițiile în care, în zona Deltei Dunării, s-au desfășurat ample lucrări și transformări ale unor suprafețe de teren, atât pentru agricultură, cât și pentru piscicultură.

De asemenea, s-au amenajat suprafețe de teren pentru locuire, fiind cunoscută politica anterioară anului 1989, de sistematizare.

Suprafețele revendicate în anul 1990 nu se mai regăseau în administrarea intimatei-pârâtei, nu mai aveau destinația de fond forestier, fiind terenuri în intravilanul localității, având categoria "curți-construcții" și "drumuri", destinate locuirii și inventariate ca atare.

Nu poate fi minimalizat nici faptul că, la data întocmirii Planului Urbanistic General al localității, un reprezentant al intimatei-pârâte a semnat Avizul Unic nr. 6, pârâta având calitatea de avizator, iar avizarea fără obiecțiuni are valoarea unei recunoașteri a limitelor administrativ-teritoriale, a categoriilor de folosință și a proprietarilor.

Nu se poate reține că acest aviz nu are nicio valoare sau că l-ar fi semnat un simplu funcționar, câtă vreme metodologia de elaborare și aprobare PUG (Ordinul MLPAT nr. 13/N/1999) prevedea că, anterior emiterii avizului unic, documentația se supune analizării în ședințe comune și se înaintează instituțiilor avizatoare (Cap. II - Documentații necesare obținerii avizelor/acordurilor).

Pe baza PUG avizat și de intimata-pârâtă au fost stabilite politicile urbanistice ale localității, au fost concesionate terenuri și au fost emise autorizații de construire.

În termen legal, a formulat întâmpinare pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Tulcea, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A menționat că nu a putut identifica, în cuprinsul memoriului de recurs, motive care să se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sens în care arată că recurenta a reiterat apărările de fond cu privire la dreptul de proprietate - respectiv apartenența suprafețelor la domeniul privat al UAT prin efectul inventarierii în patrimoniu și admisibilitatea acțiunii întrucât pârâtele nu au dovedit apartenența lor la domeniul public al statului și nu au făcut opoziție la cărțile funciare.

Instanțele de fond, în temeiul înscrisurilor prezentate de intimata-pârâtă Direcția Silvică Tulcea a constatat apartenența terenurilor revendicate, indiferent de categoria de folosință stabilită de către UAT Crișan prin hotărâri ale consiliului local, la domeniul public al statului - fond forestier național proprietate publică de stat (anterior și ulterior anului 1990) - și că niciodată aceste terenuri nu au fost scoase din fondul forestier național și transmise către UAT Crișan.

Arată că instanțele de fond au reținut corect situația juridică a terenurilor, în sensul că acestea au avut și au și la data prezentei, regimul bunurilor din domeniul public al statului.

Curtea a constatat că natura juridică a inventarelor cuprinse în HCL nr. 27/2002 și nr. 51/2013 trebuie examinată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Din nicio dispoziție a legii nu rezultă că aceste inventare sau acte administrative, prin care au fost aprobate, ar constitui titluri de proprietate.

Nici statul și nici unitățile administrativ-teritoriale nu au dobândit un drept de proprietate prin simplul fapt al inventarierii unor bunuri ca făcând parte din domeniul lor public sau privat.

Dreptul de proprietate publică s-a putut dobândi fie prin lege, fie prin una dintre modalitățile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Întrucât niciunul din aceste moduri nu s-au invocat de către reclamantă, susținerile acesteia au fost examinate prin raportare la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate publică prin lege.

Înscrierea unei părți a dreptului de proprietate în cartea funciară nu dovedește dobândirea acestui drept, efectul înscrierii este doar opozabilitatea acestora către terți și nu suplinește necesitatea ca cel care se prevalează de aceasta să dovedească dobândirea dreptului înscris printr-una dintre modalitățile prevăzute de lege.

Lipsa opoziției pârâtei față de înscrierile efectuate în cartea funciară și față de hotărârile consiliului local, în sensul unei contestații formale, este lipsită de orice însemnătate juridică, întrucât nu probează dreptul de proprietate al reclamantei.

Nici împrejurarea că un angajat al pârâtei a semnat Avizul nr. x/2002 nu dovedește nici cedarea, nici transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate către reclamantă, nici faptul că aceasta le avea anterior în proprietate, nici încheierea unei tranzacții.

În raport cu obiectul acțiunii, în aplicarea normei de drept material (Legea nr. 213/1998), instanța de apel a analizat în ce măsură s-ar putea considera că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate în temeiul legii.

Astfel, fac parte din domeniul public al comunelor doar terenurile cu destinație forestieră care nu aparțin altor persoane - statului, persoane fizice sau juridice.

Chiar dacă legea exclude expres doar terenurile care aparțin domeniului privat al statului, le exclude implicit și pe cele care aparțin domeniului public, întrucât, prin ipoteză, ele nu pot fi în același timp și în domeniul public al statului și în domeniul public al comunelor.

În consecință, pentru a ajunge la concluzia că terenurile revendicate aparțin reclamantei, este necesar să se probeze că ele nu aparțin statului.

Astfel, coroborarea prevederilor legale referitoare la apartenența terenurilor cu destinație forestieră fie la domeniul public al statului, fie la domeniul public al comunei, a determinat ca analiza îndeplinirii, sub acest aspect, a primei cerințe de fond a acțiunii în revendicare să aibă loc indirect, prin examinarea celei de-a doua cerințe - pârâta să stăpânească fără drept terenurile revendicate, întrucât acestea nu aparțin statului.

Din perspectiva cadrul legal incident, instanța de apel a analizat regimul juridic al terenurilor cu destinație forestieră și respectiv apartenența acestora de domeniul public al statului, invocând normele de drept material cuprinse în Legea nr. 213/1998, în Legea nr. 18/1991 și în Codurile silvice (Legea nr. 3/1962, Legea nr. 26/1996, Legea nr. 46/2008), reținând că statul a inclus aceste terenuri în domeniul său public (Codul silvic din 1962 a pus semnul egalității între noțiunea de fond forestier național și cea de amenajament silvic, acesta fiind cel care face posibilă identificarea terenurilor care fac parte din fond forestier proprietate publică de stat).

Terenurile revendicate au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară, fiind prezentate grafic, rezultând că limitele terenului revendicat sub denumirea "limită intravilan", în măsura în care este deținut de pârâtă în numele intervenientului, în baza amenajamentului silvic din anul 1986, se suprapun peste limitele acestui amenajament silvic.

Instanța de apel a reținut că în data de 01.01.1990 era în vigoare amenajamentul silvic din anul 1986 care cuprindea aceleași terenuri forestiere ca și în amenajamentul silvic din anul 2002, ceea ce înseamnă că intimata-pârâtă a primit în administrare, prin H.G. nr. 663/2002, aceleași terenuri care aparțineau statului, iar, în baza art. 5 alin. (1) și art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, de vreme ce statul le-a dobândit legal, ele au intrat în domeniul public al acestuia, după care au păstrat același regim juridic și în baza amenajamentului silvic din anul 2002 și în continuare, fiind cuprinse în amenajamentele silvice ale Unității de producție VI Letea din anii 2004 și 2014.

Cum intimatul-intervenient dovedește un drept de proprietate publică, iar intimata-pârâtă justifică un drept de administrare, rezultă că recurenta-reclamantă nu are un titlu de proprietate, întrucât existența acestui titlu este condiționată de absența dreptului de proprietate publică a statului.

Din această perspectivă, critica privind forța probantă a actelor administrative, invocată de recurenta-reclamantă, este neîntemeiată.

În termen legal, a formulat întâmpinare intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGRFP Galați - AJFP Tulcea, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că terenul revendicat de către recurentă figurează ca fond forestier aflat în proprietate publică a statului în UP VI Letea, pe raza Ocolului Silvic Tulcea.

Dreptul de a administra terenuri cu categoria de pădure este prevăzut în cuprinsul H.G. nr. 229/2009 și în art. 11 din Codul silvic, dispoziții potrivit cărora numai RNP - Romsilva poate administra fondul forestier aparținând domeniului public al statului, de interes național.

În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, arată că terenurile cuprinse în amenajamentele silvice în data de 01.01.1990 fac parte din fondul forestier național.

În susținerea argumentelor, intimatul a invocat prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 123 alin. (1) din același act normativ, art. 1 din H.G. nr. 663/2002, art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 229/2009, art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Fondul forestier național este declarat bun de interes public național, iar, în conformitate cu prevederile art. 3 din Codul silvic, respectivul teren nu poate fi declarat, prin hotărâre a consiliului local, ca fiind în domeniul public al UAT, sens în care partea face referire la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, bunurile revendicate de către recurentă sunt proprietatea publică a statului român, care, potrivit actelor normative, sunt de interes public, fiind fond forestier național și care nu au fost scoase din domeniul public al statului prin hotărâri de Guvern de trecere din domeniul public al statului în domeniul public al UAT Crișan.

De asemenea, având în vedere dispozițiile art. 563 C. civ., obiect al acțiunii de revendicare îl pot constitui numai bunurile aflate în circuitul civil.

Or, în cauză, recurenta face trimitere la bunuri care, fie prin natura lor, fie prin lege, nu pot face obiect al dreptului de proprietate privată, terenurile revendicate făcând parte din domeniul public al statului.

În termen legal, intimata-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-intervenient, prin care a achiesat la apărările formulate prin acest act procedural și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 11.03.2024, respectiv la 18.03.2024 (conform dovezilor de înmânare aflate la filele x).

La 19 martie 2024, intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - prin Direcția Silvică Tulcea a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a solicitat instanței să constate că este incidentă sancțiunea nulității recursului, reglementată de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 24 aprilie 2024, în complet de filtru, fără citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, sub un prim aspect, se observă că recurenta a reluat, la pag. 1, 2, 3 și 4 (par. 1-4), criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de prim control judiciar.

Din această perspectivă, cât privește simpla reiterare a argumentelor deduse judecății în etapa procesuală anterioară, se constată că aceste susțineri nu sunt apte să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recurenta, cu o motivație identică, nu poate provoca o nouă devoluțiune a cauzei, din moment ce nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate.

Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, în această etapă procesuală, se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit, din acest punct de vedere, existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Nici susținerile formulate în continuare în cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, se observă că, fără a formula critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel și fără a tinde, astfel, la a evidenția o eventuală interpretare sau aplicare greșită a normelor de drept material, recurenta s-a limitat doar la a face simple susțineri generale cu privire la obiectul de reglementare al dispozițiilor art. 5 și art. 35 din Legea nr. 18/1991.

Or, a motiva recursul înseamnă, potrivit celor anterior arătate, atât indicarea motivului de recurs, prin identificarea unuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât mai ales, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind dezlegările date de către instanța de apel.

Este fără dubiu că această din urmă cerință nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită, din moment ce recurenta a omis să indice punctual în ce a constat o eventuală greșeală de judecată săvârșită de instanța de apel în legătură cu aplicarea acestor norme de drept în prezenta pricină.

În egală măsură, nici simpla susținere a recurentei în sensul că instanțele de fond "nu au analizat modul de dobândire și nici dacă suprafața revendicată a fost înregistrată ca atare în cadastrul general și în amenajamentele silvice" nu este în măsură să constituie o critică aptă să declanșeze un control de legalitate al deciziei atacate.

În realitate, recurenta nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci reproșează doar modalitatea în care au fost administrate și interpretate probele de către instanțele de fond.

În acest sens, recurenta se prevalează de aspecte de temeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, atunci când arată, în continuarea respectivei susțineri, că "în toate aceste documente suprafața este una totală, neidentificată pe parcele", manifestându-și, astfel, nemulțumirea în raport cu modalitatea de stabilire a cadrului factual de către instanța de apel.

Nici susținerile recurentei în sensul că "suprafața ce a făcut obiectul transferului este mult mai mică decât suprafața menționată anterior anului 1989", respectiv că "suprafețele revendicate în anul 1990 nu se mai regăseau în administrarea pârâtei", nu constituie aspecte de nelegalitate, din moment ce pun în discuție, de asemenea, doar aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor, în cauză.

Or, așa cum s-a arătat, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja.

Aceleași considerente sunt pe deplin aplicabile și în ceea ce privește criticile recurentei referitoare la maniera în care instanța de apel s-a raportat la aspectul semnării, de către un reprezentant al intimatei-pârâte, a avizului nr. x/2002 (utilizat în procedura de adoptare a planului urbanistic general al comunei Crișan), nefiind permis a se solicita o nouă dezlegare în legătură cu acest element probatoriu, avut în vedere de către instanța de apel atunci când a concluzionat în sensul că respectivul act juridic "nu dovedește nici cedarea sau transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate către apelantă, nici faptul că aceasta le avea dinainte în proprietate, nici încheierea unei tranzacții".

Prin urmare, se observă că recurenta tinde, așadar, la o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Crișan, prin Primarul Comunei Crișan, împotriva deciziei nr. 54 C din 21 februarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Crișan, prin Primarul Comunei Crișan, împotriva deciziei nr. 54 C din 21 februarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 aprilie 2024.