ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1530/2021

Ședința publică din data de 24 iunie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 20 martie 2017, pe rolul Tribunalului Tulcea, sub nr. x/20.03.2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc a chemat în judecată pe pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Tulcea solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 454,1981 ha, proprietatea reclamantei, cu consecința obligării pârâtei la desființarea împrejmuirilor realizate.

La data de 3 aprilie 2017, reclamanta a formulat precizări, prin care a învederat că valoarea terenului revendicat, de 454,1981 ha, este în cuantum de 935.837,9 RON, arătând că nu cunoaște valoarea exactă a împrejmuirilor, dar le estimează la 69.748 RON.

Prin sentința civilă nr. 274/26.02.2019, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta UAT Comuna Maliuc.

Prin decizia civilă nr. 15IC din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc (în continuare U.A.T. Maliuc).

Prin cererea de recurs, reclamanta a formulat, în esență, următoarele critici:

Sub acest aspect, consideră greșită examinarea realizată de instanța de apel din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 18/1993 și a cuprinsului Deciziei nr. 312/31.05.1991 potrivit căreia aceasta "se va realiza în raport cu fiecare parcelă în parte revendicată conform precizărilor reclamantei din cererea depusă la 03.07.2018 pentru a verifica dacă aceasta era menționată în Decizia Prefectului nr. 312/1991 sau dacă îndeplinea condițiile art. 33 sau 44 din Legea 18/1991", analiza care s-ar realiza numai cu privire la suprafețele identificate de expertul judiciar ca fiind ocupate de pârâtă.

Motivația unei astfel de analize, raportate la un act care nu face obiectul acțiunii este greșită, întrucât aprecierea instanței relativ la modul de reconstituire a islazului comunal, pretins bazată pe o serie de acte procedurale emanate de la reclamantă, potrivit cărora suprafețele de islaz ar fi fost în administrarea comunei potrivit Legii nr. 18/1991 și evidențiate în Decizia nr. 312/1991 și hotărârile de inventariere ale Consiliului Local Maliuc ori că islazul Comunei Maliuc a fost stabilit prin Decizia nr. 312/31.05.1991 și că IECRNDD ar fi fost un simplu posesor care, oricum, nu mai exista la 31 mai 1991, iar terenul a fost transmis în proprietatea Comunei Maliuc constituie o interpretare eronată. Trebuia avut în vedere că, pentru suprafețele revendicate, titlul de proprietate evocat pentru islazul comunei Maliuc are ca temei atât Decizia nr. 312/1991 (pentru suprafețele atribuite la momentul respectiv, parte dintre ele existente în islazul comunal și la momentul actual), cât și Ordinul nr. 65/2012.

Recurenta precizează că titlul său de proprietate pentru suprafețele care fac obiectul cauzei este reprezentat de Ordinul nr. 65/2012 al Prefectului Județului Tulcea, acesta fiind actul administrativ care stabilește islazul comunei Maliuc și constituie titlul în baza căruia a promovat acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a analizat fiecare suprafața de teren și a verificat dacă aceasta este sau nu inclusă în Anexa 16 a Deciziei nr. 312/1991 și în Registrul cadastral din 1985, identificând un număr de 4 situații intervenite, însă nu are nicio relevanță dacă terenurile se regăseau în decizia din 1991 în condițiile în care suprafețele în discuție fac obiectului Ordinului nr. 65/2012 care este un act de sine stătător, în baza căruia au fost intabulate suprafețele de teren, iar, în măsura în care ar fi avut loc o compararea a titlurilor de proprietate (deși nu există un astfel de titlu al statului) atunci analiza trebuia făcută în funcție de prevederile Ordinului Prefectului nr. 65/2012 și nu în raport de Decizia nr. 312/1991.

Deși instanța de apel precizează că analiza efectuată nu are în vedere stabilirea legalității sau valabilității actului administrativ (cu toate că analiza nu a fost efectuată în raport de Ordinul nr. 65/2012), fiind realizată doar o analiză pentru a compara preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate invocate de părți, în realitate instanța de apel a stabilit nelegalitatea Deciziei nr. 312/1991 și a Ordinului 65/2012.

Consideră că atâta timp cât nu s-a solicitat anularea ordinului ori deciziei, instanța s-a substituit atribuțiilor Comisiei Județene de Fond Funciar și a lipsit de eficiență juridică o hotărâre a acestui organ și, în consecință, un ordin de prefect ce reprezintă titlu de proprietate, deși niciunul dintre acte nu a fost anulat. Cu toate acestea acțiunea în revendicare a fost respinsă, în condițiile în care titlul de proprietate al Comunei Maliuc nu este desființat și produce efecte juridice.

Sunt criticate concluziile instanței de apel care a procedat la analizarea titlului de proprietate al comunei Maliuc, prin raportate la cele 4 situații identificate, din perspectiva dispozițiilor art. 33 și 44 din Legea nr. 18/1991, recurenta prezentând istoricul reconstituirii dreptului său de proprietate asupra islazului comunal, începând cu anul 1991. Relativ la diferențele de suprafețe identificate de instanța de apel, între 1985 și 2012, recurenta a pretins că acestea sunt datorate faptului că registrele posesorilor/registrele cadastrale din 1985 erau întocmite ca urmare a unor zboruri fotogrametice, astfel că se făcea o interpretare la scală, fără identificare pe teren, iar în privința categoria de folosință a terenurilor (cu excepția a 3 poziții care la nivel de 1985 era apă și stuf, dar care, datorită aluviunilor, au devenit pământ și pășune și nu fond forestier, și a unei poziții care era teren neproductiv devenită în timp pășune, deci nu fond forestier), toate terenurile erau, ca și categorie de folosință, pășune, astfel că nu puteau face parte dintr-un amenajament silvic.

Este criticată motivația instanței de apel, potrivit căreia s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 33 sau ale art. 44 din Legea nr. 18/1991 în pofida faptului că, pentru Delta Dunării, IERCNDD (deși nu este precursorul pârâtei, prin prisma anularii deciziei nr. 158/1991 a S.C. A. SA) este, prin asimilar,e o întreprindere Agricola de Stat (IAS), funcționând după aceeași regulă, aceea de exploatare a terenului agricol. Apreciază că există, astfel, prezumția legală potrivit căreia terenul aparținea comunității locale, fiind cert că terenul nu era al statului și avea categoria de folosință pășune, inclusiv în 1985, apreciind, pe cale de consecință, că sunt îndeplinite prevederile art. 44 din Legea nr. 18/1991, pentru terenuile provenite de la IERCNDD.

Susține că UAT Maliuc este beneficiara Ordinului nr. 65/2012, care constituie titlu de proprietate, care a fost intabulat, iar pârâta a recunoscut proprietatea reclamantei, prin adoptarea HCJ nr. 1/2012, astfel încât singura posibilitate a intervenientului forțat de a obține un drept de proprietate este anularea acestor acte, ori nu acesta constituie obiectul cauzei, iar, pe de altă parte, nici pârâta, nici intervenientul forțat (Statul Român) nu au făcut dovada unui drept de proprietate/drept de administrare în privința terenului revendicat.

Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva modului de interpretare a normelor de drept material privind dreptul de proprietate al Statului.

Dacă în privința Comunei Maliuc, instanța a analizat ca titlu de proprietate Decizia nr. 312/1991 și nu OP nr. x/2012 și a procedat la verificarea unor înscrisurilor ce au stat la baza emiterii titlului său de proprietate, în ceea ce privește titlul de proprietate al Statului, instanța a avut în vedere exclusiv un drept de proprietate al statului izvorât din lege, fără nicio identificare expresă a suprafețelor în vreun document, instanța învocând, la modul general, Constituția României, Codul Silvic, în sensul că pădurile aparțin statului. Concluziile instanței de apel care face trimitere la Legea nr. 213/1998 nu poate reprezenta titlu de proprietate pentru stat în lipsa unui înscris ad probationem. Or, în cauză, trebuia să se facă dovada că terenurile revendicate au fost incluse în vreun amenajament silvic la data de 01.01.1990, dar și anterior anului 2012.

Consideră greșită interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilorînscrise în Codul silvic, în sensul că nu ar fi necesar vreun titlu de proprietate, întrucât pădurile aparțineau exclusiv statului și că noțiunea de amenajament silvic nu viza obligativitatea existenței unui document care să prevadă modul de gospodărire a terenurilor, incluse ca atare în fondul forestier al statului.

Chiar art. 1 din Codul silvic din 2008, prevede că aparține statului totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, ceea ce denotă că amenajamentul silvic nu numai că obliga la existența unui document, dar era necesar și aprobarea acestuia, prin ordin de ministru.

Primul amenajament silvic este aprobat prin Ordinul Minstrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 150/13.03.2006 pentru aprobarea amenajamentului Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcției Silvice Tulcea, adică nu exista la nivelul anului 1990, însă ordinul mentionat este unul intern, nepublicat și inopozabil terților. S-a mai susținut de recurentă că nici Ordinul, nici avizul CTAS nr. 44/16.02.2006 nu identifica niciun teren, iar celelalte documente depuse, respectiv amenajamente UP II Tudor Vladimirescu ce datează din 2009 sau studiul general Ocolul Silvic Tulcea din 2014 (ulterioare registrului cadastral al UAT Maliuc din 1985) sunt documente interne, unilaterale și nu constituie titlu de proprietate.

De asemenea, concluzia potrivit căreia "dacă terenurile revendicate erau incluse în amenajamente silvice, în mod nejustificat, scoaterea acestora din aceste evidențe trebuia realizată potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2)-(3) din Legea nr. 8/1971, cel puțin până la schimbarea regimului politic sau până la abrogarea acesteia prin Legea nr. 72/2002 (abrogată și aceasta prin Legea nr. 32/2019)" nu are susținere în condițiile în care până în anul 1990 nu era posibilă atribuirea în proprietatea unităților administrative-tcritoriale a pășunilor, ulterior, suprafețele revendicate nu erau menționate în Decizia nr. 312/1991, iar la momentul emiterii OP nr. x/2012, Legea nr. 8/1971 era abrogată și, în plus, până la abrogare nu mai era aplicabilă. Consideră că relevant în cauză este faptul că terenul în discuție nu avea, în anul 1985, categoria de folosință pădure, vegetație forestieră, și nu a fost cuprins în vreun amenajament silvice până în 2006.

În drept, a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva, prin Direcția Silvică Tulcea, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât majoritatea motivelor de recurs constituie reluarea celor învocate pe calea apelului.

Apreciază că, pentru terenurile care fac obiectul acțiunii, prin Ordinul prefectului nr. 65/2012 și Decizia nr. 312/1991 nu se putea stabili că erau incidente dispozițiile art. 33 și art. 44 din Legea nr. 18/1991, pentru că aceste norme legale vizează terenurile provenite din foste izlazuri comunale, aflate în folosința CAP-urilor sau care fuseseră transmise fostelor IAS-uri și care erau folosite ca pășuni, fânețe și arabil la data intrării în vigoarea legii fondului funciar.

Instanța de apel a reținut corect că, deși ambele părți au invocat, ca mod de dobândire al proprietății, legea, pârâta a dovedit, pentru intervenient, că legile în baza cărora a dobândit proprietatea sunt anterioare și cu o forță juridică superioară legii de reconstituire a proprietății invocate de reclamantă.

Întrucât dreptul de proprietate a ambelor părți (al reclamantei și al intervenientului forțat) derivă din lege, instața de apel a procedat corect la verificarea situației juridice a terenurilor revendicate, anterior anului 1990.

Având ca temei de drept dispozițiile Legii nr. 18/1991, instanța de apel a procedat la verificarea suprafețelor de teren care constituie izlazului comunal și, implicit, includerea acestuia în domeniului privat al UAT Maliuc. Or, din înscrisurile analizate, care au sta la baza emiterii ordinului de prefect, nu rezultă dacă, pentru terenurile pentru care s-a solicita suplimentarea suprafețelor menționate în decizia 312/1991, sunt terenuri care s-au aflat în folosința cooperativelor agricole de producție sau terenuri care au fost transmise unităților de stat, argumentul fiind că în urma măsurătorilor topografice au rezultat neconcordanțe între suprafețele înscrise în anexa 14 validată și cele măsurate.

Analiza din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 33 și art. 44 din Legea 18/1991 s-a realizat pentru fiecare suprafață, identificată prin expertiza dispusă în cauză, ca fiind ocupată de către pârâtă. Din prezentarea celor 20 de suprafețe revendicate s-au identificat 4 situații referitoare la situația juridică - terenuri care se regăsesc în anexa 14 a decizie 312/1991, dar nu se regăsesc în registrul cadastral din 1985; terenuri care se regăsesc în registrul cadastral din 1985, dar nu se regăsesc în anexa 14 a decizie 312/1991; terenuri care nu se regăsesc în anexa 14 a decizie 312/1991 și nici în registrul cadastral din 1985 și terenuri care se regăsesc în anexa 14 a decizie 312/1991 și în registrul cadastral din 1985. Pentru fiecare din aceste situații instanțele au constat că nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate pentru trecerea acestora în domeniul privat al UAT Maliuc, întrucît din mențiunile registrului cadastral din 1985 nu rezultă că, având categoria de folosință pășune, terenurile s-au aflat în folosința cooperativelor de producție sau au fost transmise unităților de stat și că, la data intrării în vigoare a Legii 18/1991, acestea ar fi fost folosite ca pășuni, fânețe și arabil.

Analizând dreptul de proprietate a statului român, instanțele au analizat evoluția legislației privind fondul forestier proprietate publică de stat și modalitățile prin care se face dovada apartenenței unei suprafețe de teren la fondul forestier, fiind suficientă dovada făcută în sensul înglobării unor terenuri, parcele, loturi într-un amenajament silvic în măsura în care existau repere cadastrale de identificare, dar și documentația legală de preluare.

Apreciază nefondată susținerea recurentei, potrivit căreia nu ar exista vreun titlu de proprietate care să ateste dreptul de proprietate al statului, de vreme ce regimul juridic al domeniului public al statului este reglementat prin acte normative și nu prin titluri de proprietate emise de prefecturi.

Instanța de apel, în interpretarea normelor de drept, a statuat corect în sensul că terenurile revendicate au avut ca posesor anterior anului 1990 fie Ocolul Silvic Maliuc, fie IECRNDD Independența/1 Mai/Maliuc, unități care administrau fond forestier și este evident că nici în anul 1985 diferențele care fac obiectul revendicării nu aparțineau cooperativelor de producție și nu erau exploatate ca pășuni.

Terenurile administrate în prezent de Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, situate pe raza administrativă a UAT Maliuc, care fac obiectul litigiului, au intrat în proprietate publică a statului român ca efect al actelor normative anterioare datei de 1.01.1990, fiind declarate, prin Constituție, proprietate publică de stat, făceau parte din fondul forestier național și erau fiind înregistrate în registrul cadastral din 1985 și în amenajamentele silvice.

Legea nr. 18/1991 a statuat principiul reconstituirii dreptului de proprietate asupra izlazurilor comunale, adică a recunosterii dreptului de proprietate privată UAT -urilor asupra suprafețelor de teren cu destinația pășune/izlaz, în limitele pe care le-au avut anterior anului 1990, înregistrate în registrele cadastrale și avute în folosință, raționament avut în vedere de instanța de apel concluziile cu ocazia interpretării și aplicării dispozițiilor art. 33 și art. 44 din Legea nr. 18/1991.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susținut că, prin Ordinul Prefectului nr. 65/29.02.2012, a fost trecută în proprietatea privată a comunei Maliuc suprafața de 1786,187 ha pășune - izlaz comunal, amplasat în parcele înscrise în anexă 14 cf. H.G. nr. 890/2005 și validat prin HCJ 1/18.01.2012. Amenajamentele silvice în conformitate cu prevederile Codului silvic, anterior Legii nr. 26/1996 privind codul silvic (art. 5), identifică terenurile care fac parte din fondul forestier național, iar, potrivit art. 16 din același act nornativ, acestea constituie bază a cadastrului forestier și titlu de proprietate al statului.

Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, în vigoare, definește fondul forestier național ca fiind totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producție sau administrație silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinație forestieră și neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate.

Astfel, terenurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 01.01.1990 fac parte din fondul forestier național.

Consiliul Local Maliuc a întabulat, prin schimbarea destinației și a categoriei de folosință o suprafața de 454,1981 ha care sunt, în fapt, terenuri cu vegetație forestieră și fac parte din fondul forestier național, în domeniul public al statului și administrarea RNP -Romsilva prin Direcția Silvică Tulcea - B..

Potrivit art. 6 alin 1 din Codul Silvic, fondul forestier național este supus regimului silvic și, indiferent de forma de proprietate (publică a statului, publică/privată a unităților administrativ teritoriale, privată a persoanelor fizice/juridice -art. 7), este interzisă reducerea suprafeței fondului forestier național astfel cum se prevede în cuprinsul art. 35.

Articolul 34 alin. (1) din Codul Silvic arată, în mod expres, că terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, consiliile locale erau îndreptățite să solicite în temeiul art. 32 terenurile provenite din fostele izlazuri comunale -pajiști și arabil care s-au aflat în folosința fostelor CAP-uri și care, prin efectul legii, treceau în proprietatea privată a comunelor și administrarea primăriilor urmând a fi folosite ca pășuni comunale. Conform art. 40 din același act normativ, terenurile provenite din fostele izlazuri și care au fost transmise unităților de stat folosite ca pășuni, fânete sau arabil se transmiteau prin efectul legii în proprietatea comunelor. Articolul 2 lit. b) din Legea nr. 18/1991 definește, ca teren cu destinație forestieră, terenul cuprins în amenajamentele silvice, iar conform art. 5 din același act normativ, făceau parte din domeniul public de interes național, fiind scoase din circuitul civil. Articolul 34 din același act normativ arata expres că fac parte din terenurile proprietate a statului terenurile forestiere înregistrate ca atare în amenajamentele silvice la data de 01.01.1990.

Nici o reglementare din cuprinsul Legii fondului funciar, în vigoare la data emiterii Ordinului Prefectului nr. 65/2012, nu permitea transmiterea în proprietatea privată a comunei Maliuc a unei suprafețe de teren situată în fond forestier.

Prin Ordinul Prefectului nr. 65/2012 se arăta că "având în vedere cererea formulată de Primăria comunei Maliuc și ținând cont de Hotărârea nr. 1/2012 adoptată de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin care a fost revalidată anexa 14" ordonă "trecerea în proprietatea privată a suprafeței de 1786,187 ha pășune - izlazul comunal pentru comuna Maliuc, jud. Tulcea, amplasat în tarlalele și parcele înscrise în tabelul anexat". Coroborând datele se pot observa diferențe semnificative între suprafața întabulată și suprapunerile constate inițial la realizarea documentației cadastrale și suprafețele înscrise în Registrul cadastral al comumei Maliuc, din anul 1985.

Se poate remarca că suprafețele nu corespund cu înscrierile din Registrul cadastral, că prin anexa 14 Comisia Locală UAT Maliuc a trecut suprafețe mult mai mari care includ fond forestier, documentația cadastrală fiind întocmită după efectuarea în teren a măsurătorilor la indicația Primăriei Maliuc (proces-verbal din 18.04.2011).

În anul 1970 fondul forestier al B. a trecut în administrarea Centralei Deltei Dunării (Hotărârea 528/1970 privind înființarea Centralei Delta Dunării), iar următoarea amenajare a fondului forestier al ocolului silvic s-a făcut în anul 1987. La această amenajare organizarea teritorială a fondului forestier a fost modificată, iar fondul forestier din zona Deltei Dunării era administrat, în urma Decretului nr. 378/1983 al Consiliului de Stat, de Centrala Deltei Dunării (C.D.D.), prin cele cinci întreprinderi de Exploatare și Conservare a Resurselor Naturale din Delta Dunării (I.E.C.R.N.D.D.) după cum urmează:

Din cuprinsul deciziei nr. 312/1991 a Prefecturii Tulcea reiese că, potrivit procesului-verbal din 14 aprilie 1991 și anexa 16, se constată stabilirea izlazului comunal în suprafață totală de 1438,71 ha, iar Comisia Județeană validează parțial propunerea și stabilește izlazul comunal Maliuc în suprafață de 1371,5 ha din care IECRNDD 1 mai 882,35 ha categoria de folosință pășune și IECRNDD Independența 72,22 ha categoria de folosință pășune.

Prin schimbarea destinației, terenurile deținute la data emiterii deciziei nr. 312/17.05.1991, de către IECRNDD 1 Mai și IECRNDD Independența care erau din 1.03.1991 în proprietatea S.C. A. S.A. având destinația pădure, sunt constituite, ca izlaz communal, cu categoria de folosință pășune, în proprietatea comunei Maliuc. Deși procesul-verbal și planul de situație fac parte integrantă din decizie, aceste înscrisuri nu au fost comunicate. La art. 4 se arată că punerea în posesie se va face pe baza planului de situație și a anexelor privind repartizarea pe sate a izlazului.

Existând diferențe între decizia inițială de reconstituire a izlazului comunal și modificările aduse ulterior în anul 2012 față de înregistrările din registrul cadastral anului 1985, intimata a apreciat că reclamanta UAT Maliuc nu era legal îndreptățită la reconstituirea izlazului comunal. Or, din analiza înscrisurilor prin care s-a dispus reconstitiuirea izlazului comunal Maliuc se observă că au fost atribuite suprafețe de teren care niciodată nu au fost în administrarea comunei Maliuc, care nu au avut destinația pășune, însă pe care, acum, recurenta le revendică.

Prin Ordinul nr. 65/2012, contrar legii, a fost trecut un bun din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a comunei, deși nu exista o hotărâre de guvern în acest sens, așa cum cer prevederile articolului 7 lit. e) și ale) articolului 8 aliniat 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, împrejurarea că nu există o astfel de hotărâre de guvern rezultă din faptul că la rubrica situația juridică actuală nu este menționată un astfel de act administrativ. Cu adresa nr. x/15.12.2011 Instituția Prefectului Tulcea comunică Primăriei Maliuc că în urma verificărilor efectuate solicită reanalizarea propunerii de validare a izlazului comunal, ceea ce denotă că la data emiterii ordinului de reconstituire izlaz comunal atât prefectura cât și UAT Maliuc cunoșteau situația juridică a terenurilor și că există suprapuneri cu fondul forestier proprietate de stat.

Amenajamentele silvice anterioare anului 1990 atestă apartenența terenurilor revendicate la fondul forestier național proprietate publică, inventariat ca atare în domeniul public al statului și dovedite cu extrase din registrul cadastral, în cuprinsul cărora terenurile figurează cu destinația pădure. Astfel, aceste amenajamentele silvice atestă că, atât anterior, cât și în prezent, suprafețele de teren au fost incluse în mod ilegal în domeniul privat al UAT Maliuc, acestea fiind terenuri forestiere.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc împotriva deciziei civile nr. 151/C din 28 noiembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen de judecată a recursului la 20 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat, având în vedere considerentele care succed:

Preliminar, se impune a fi subliniat faptul că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, a cărui trăsătură esențială, înscrisă în partea introductivă a art. 488, alin. (1) din C. proc. civ., este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1- 8 ale textului legal evocat. Așadar, în lumina exigențelor care rezidă din menționatele reglementări legale imperative, instanța de recurs nu poate analiza aspectele pe care părțile, ce promovează această cale de atac, înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind la reinterpretarea probelor sau scot în evidență lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța ierarhic inferioară.

Așadar, având în vederea aceste rigori legale ce impun judecata recursului, Înalta Curte va reține că nu vor putea forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, aspectele expuse de recurentă, dar nici apărările semnalate de intimați relativ la modul în care instanța de apel a analizat probele și a fost stabilită situația de fapt în etapele procesuale anterioare.

Motivul de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material în legătură cu soluția dată acțiunii în revendicare, este fondat, întrucât concluziile instanței de apel sunt eronate și în contradicție cu regulile clasice de comparare a titlurilor exhibate în soluționarea acțiunii în revendicare.

În considerentele deciziei pronunțate în cauză, plecând de la definiția acțiunii în revendicare desprinsî din conținutul art. 563 C. civ., instanța de apel a reținut că această acțiune presupune compararea titlurilor exhibate de către părți ori a modului de dobândire a proprietății. Cum în cauză, atât reclamanta, cât și intervenientul forțat au pretins existența unui mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor care fac obiectul revendicării, respectiv reclamanta a pretins că doar ea deține un titlu de proprietate, constând în Ordinul prefectului nr. 65/29.02.2012, iar intervenientul a susținut că titlul său de proprietate rezultă din lege și amenajamentele silvice existente încă din 1954, instanța de apel a apreciat a fi necesar, asemenea instanței de fond, de a se compara modurile de dobândire a proprietății de către părți și titlurile învocate de acestea, pentru a se stabili titlul preferabil în cauză.

Din perspectiva analizării preferabilității dreptului de proprietate al vreuneia dintre părțile litigante, Curtea de Apel a apreciat necesitatea identificării temeiul în drept pe care s-a fundamentat Ordinul nr. 65/29.02.2012 al Prefectului Județului Tulcea, examinare realizată și de către instanța de fond, dar contestată în apel, analiză apreciată a fi necesară nu pentru a stabili legalitatea sau valabilitatea acestui act administrativ, ci pentru a compara preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate invocate de părți. Tot în analiza caracterului preferabil al unuia din modurile de dobândire a proprietății, instanța de apel a reținut necesitatea verificării existenței unui drept anterior de proprietate al statului, justificat de norme legale, pretins de entitatea pârâtă.

Procedând la o atare examinare și observând că emiterea Ordinului nr. 65/29.02.2012 a avut la bază cererea formulată de comuna Maliuc pentru suprafața de 1786,187 ha izlaz comunal, precum și art. 33 și 44 din Legea nr. 18/1991, instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 18/1991 au constitui temeiul de drept care ar fi justificat o reevaluare a izlazului comunal și, implicit, a domeniului privat al Comunei Maliuc, în considerarea cărora a apreciat oportun ca analiza să fie realizată în raport de fiecare parcelă revendicată, pentru a se verifica dacă acestea au fost menționate inițial în Decizia Prefectului nr. 312/31.05.1991 privind stabilirea izlazului comunal sau dacă îndeplineau condițiile art. 33 sau 44 din Legea nr. 18/1991.

Verificând, în concret, dacă fiecare suprafață de teren este sau nu inclusă în anexa 16 a Deciziei nr. 312/1991 și în Registrul agricol din 1985, instanța de apel a identificat un număr de 4 situații intervenite, dezvoltate în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, pe care le-a examinat din perspectiva îndeplinirii condițiilor legale pentru trecerea în proprietatea privată a comunei, prevăzute de art. 33 și 44 din Legea nr. 18/1991, respectiv dacă aceste suprafeșe au fost în folosința cooperativelor agricole de producție sau au fost transmise unităților de stat, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 au fost folosite ca pășuni, fânețe și arabil. Astfel, reținând că din înscrisurile care au stat la baza emiterii Ordinului prefectului nr. 65/2012 nu rezultă dacă terenurile pentru care s-a solicitat suplimentarea suprafețelor de teren menționate în Decizia Prefectului nr. 312/1991 sunt terenuri care s-au aflat în folosința cooperativelor agricole de producție sau terenuri care au fost transmise unităților de stat, instanța de apel a concluzionat, în raport de fiecare situație identificată și categoria de folosință stabilită, în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru trecerea terenurilor în proprietatea privată a comunei Maliuc. În contextul analizat, instanța de apel a statuat că reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate asupra suprafețelor revendicate anterior anului 2012, când a fost emis Ordinul prefectului nr. 65/2012.

Ulterior verificării modului de dobândire a proprietății de către intervenientul forțat, Statul român, urmare a examinării actelor normative care s-au succedat în timp, Curtea de Apel a reținut că dreptul de proprietate al statului nu rezultă din înscrisuri doveditoare, ci din lege, respectiv Constituția României și Legea nr. 213/1998, coroborat cu înscrierea terenurilor, care fac obiectul revendicării, în amenajamente silvice la data de 01.01.1990, sens în care a concluzionat că titlul Statului este preferabil celui invocat de reclamantă, respectiv Ordinul Prefectului nr. 65/2012 și Decizia Prefectului nr. 312/1991, atât timp cât nu s-a dovedit că erau îndeplinite condițiile legale prevăzute în temeiul cărora au fost emise, respectiv art. 33 și 44 din Legea nr. 18/1991, pentru includerea acestor suprafețe în domeniul privat al comunei.

Raționamentul expus în considerentele deciziei pronunțate relevă împrejurarea că, deși instanța de apel afirmă că analizează mecanismul juridic de stabilire a provenienței titlurilor de proprietate exhibate în cauză în scopul comparării preferabilității unui din titlurile de proprietate invocate de părți, în realiate procedează la verificarea concretă a legalitații titlului eliberat reclamantei ca urmare a derulării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate derulate în baza prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Sub acest aspect, criticile formulate de recurenta-reclamantă se vădesc a fi întemeiate în condițiile în care instanța de apel, confirmând soluția Tribunalului, a pornit de la premisa greșită că poate verifica, în cadrul acțiunii în revendicare, valabilitatea titlului de proprietate exhibat de reclamantă, cu consecința înlăturării acestuia și acordării preferabilității titlului evocat de intervenientul forțat, Statul român.

Din perspectiva modalității învestirii primei instanțe de către reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie două solicitări ale reclamantei, respectiv cea care se subscrie unei acțiuni în revendicare, privind obligarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Tulcea de a-i lasa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 454,1981 ha și cea de a doua pretenție vizând obligarea pârâtei la desființarea împrejmuirilor realizate.

În motivarea acțiunii, în esență, reclamanta a arătat că în privința terenului revendicat, deține un titlu de proprietate constând în Ordinul Prefectului nr. 65/29.02.2012, prin care a fost trecută în proprietatea privată a comunei Maliuc suprafața totală de 1786,187 ha pășune-izlaz comunal, sens în care a susținut că, în baza titlului de proprietate exhibat, a intabulat suprafețele înscrise în Ordinul nr. 65/2012, în timp ce pârâta ocupă terenul în mod abuziv, fără a deține vreun drept de proprietate asupra bunului revendicat.

Prin notele de ședință din 26.01.2018, depuse față de acțiunea în revendicare formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc, pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Tulcea a solicitat respingerea acțiunii și a arătat că terenul litigios a fost cuprins în amenajamente silvice la data de 1.01.1990, face parte din fondul forestier național, fiind din domeniul public al statului, aflat în administrarea R.N.P. Romsilva. A pretind că nicio reglementare din cuprinsul Legii nr. 18/1991, în vigoare la data emiterii Ordinului Prefectului nr. 65/2012, nu permitea transmiterea în proprietatea privată a comunei Maliuc a unei suprafețe de teren, situată în fondul forestier național și nici ulterior nu a fost emisă, în privința terenului litigios, vreo hotărâre de guvern prin care să se fi dispus trecerea acestuia din proprietatea publică a statului în proprietatea privată a comunei Maliuc în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 . S-a mai susținut că suprafațele de teren revendicate nu corespund cu mențiunile din registrul agricol și că acestea nu au avut destinația de pășune.

Intervenientul forțat, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, introdus în cauză la termenul de judecată din 06 iunie 2018, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, susținând că terenul revendicat este cuprins în amenajamentele silvice la data de 1.01.1990 și face parte din fondul forestier național. A pretins că reclamanta a intabulat, prin schimbarea destinației și a categoriei de folosință, suprafața de 454,1981 ha care este, în fapt, teren cu vegetatie forestieră și face parte din fondul forestier național și din domeniul public al statului.

Acestea sunt elementele de configurare ale cererii de chemare în judecată, precum și a apărărilor formulate în cauză.

Așadar, în cadrul demersului judiciar declanșat în cauză, reclamanta a pretins că deține calitatea de proprietar în baza Ordinului Prefectului nr. 65/2012 emis în urma parcurgerii procedurii reglementate de dispozițiile Legii nr. 18/1991, prin care a fost trecută în proprietatea privată a comulei Maliuc, cu respectarea condițiilor legale, suprafața totală de 1786,187 ha pășune-izlaz comunal.

Referitor la aspectele de ordin procesual din prezenta cauză, se constată că, față de cererea principală cu care reclamanta a învestit instanța de fond, pârâta R.N.P. - Romsilva, prin Direcția Silvică Tulcea - Ocolul Silvic Tulcea, prin intermediul "notelor scrise", iar intervenientul forțat Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin intermediul întâmpinării, au formulat apărări raportat la acțiunea în revendicare promovată de reclamantă, fără ca aceștia să formuleze vreo cerere, din perspectiva limitelor de învestire a Tribunalului, cu caracter reconvențional, prin care să fi contestat legalitatea titlului de proprietate exhibat de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Astfel, față de limitele învestirii primei instanței, se vădește a fi nelegală concluzia instanței de apel care, sub apanajul comparării preferabilității unuia din titlurile de proprietate invocate de părți, a statuat, din perspectiva verificării înteprinse, asupra nelegalității reconstituirii izlazului comunal în favoarea reclamantei din perspectiva neîndeplinirii condițiilor legale prevăzute de art. 33 și 44 din Legea nr. 18/1991.

Modalitatea procesuală prin care instanțele fondului au înlăturat, ca nelegale, actele care au stat la baza titlului de proprietate al reclamantei, urmare a verificării legalității procedurii de emitere a Ordinului Prefectului nr. 65/2012 și a Deciziei Prefectului nr. 312/1991, din perspectiva îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de dispozițiile legale în temeiul cărora titlul de proprietate fost eliberat reclamantei, în raport de circumstanțele factuale care vizau înscrierile din registrul agricol și categoria de folosință a terenurilor, stabilită în urma probatoriului administrat în prezenta cauză, este contrară limitelor învestirii lor. Așa fiind, în lipsa unei cereri de contestare a legalității titlului exhibat în cauză de reclamantă și a actelor emise în derularea procedurii legale care au condus la emiterea acestuia, soluționarea acțiunii în revendicare nu poate fi soluționată în sensul raționamentului expus în cuprinsul deciziei recurate, de vreme ce înlăturarea efectului actului exhibat de reclamantă în demersul său judiciar nu putea fi realizat decât urmare a unei cereri prin care să se fi solicitat nulitatea acestuia.

Așadar, în lipsa unei asemenea solicitări, argumentele în fapt și în drept evocate în cauză de intimați, care ar putea sprijini o cerere în nulitate, expres formulată, nu puteau fi analizate în limitele cadrului procesual configurat de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, întrucât acestea exced acțiunii în revendicare, care presupune doar comparatea titlurilor invocate de părți, iar nu și verificarea valabilității acestora, ipoteza din urmă fiind specifică doar unei cereri, distincte, în nulitate.

În atare condiții, apărarea intimaților referitoare la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, motivat de regimul juridic al terenului și nerespectarea categoriei de folosință a fostei proprietăți, nu putea fi examinată de vreme ce asemenea argumente se circumscriu unor aspecte de nelegalitate a titlului invocat de reclamantă și care nu puteau fi analizate în limitele cadrului procesual configurat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Cum nici pârâta și nici intervenientul forțat nu au formulat o asemenea cerere, argumentele acestora privind nelegalitatea reconstituirii izlazului comunal al comunei Maliuc, în favoarea reclamantei, prin Ordinul nr. 65/2012 au fost în vedere, în mod greșit, de instanțele anterioare.

Prin urmare, în condițiile în care reclamanta s-a prevalat de un titlu valabil, neanulat în cadrul unei proceduri desfășurate pe cale separată și în contextul în care, în cadrul prezentei acțiuni, nu a fost formulată vreo cerere, cu caracter reconvențional, prin care să se conteste actele emise în derularea procedurii legale care au condus la emiterea Ordinului Prefectului nr. 65/2012, în cuprinsul căruia au fost constatate ca fiind întrunite condițiile legale pentru trecerea terenurilor în domeniul privat al Comunei Maliuc, judecarea acțiunii în revendicare trebuia realizată în aceste limite de învestire și raportat la premisa sus menționată, a unui titlu valabil exhibat.

Printr-o altă critică, încadrată în cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a pretins greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material cu referire la dreptul de proprietate exhibat de Statul român, critică care, și aceasta, se vădește a fi întemeiată

În cadrul acțiunii în revendicare de față, intervenientul Statul român, a învocat, la rândul său, un drept de proprietate, susținând că acesta derivă din lege și, că, la data de 01.01.1991 suprafețele revendicate se aflau în posesia ocolului silvic, fiind incluse în amenajamente silvice.

Relativ la titlul de proprietate opus, în cadrul acțiunii în revendicare, de intervenientul forțat Statul român, în urma examinării actelor normative care s-au succedat în timp, instanța de apel a reținut că titlul Statului român derivă din lege, respectiv din Constituția României din 1965, 1991 (revizuită în 2003), Legea nr. 213/1998 și Codurile silvice anterioare și cel actual, coroborat cu împrejurarea, dovedită, că suprafețele revendicate, având destinație forestieră, erau incluse, la data de 01.01.1991, în amenajamente silvice și fac parte din domeniul public al statului.

Cadrul constituțional și actele normative la care instanța de apel a făcut referire conțin dispoziții cu caracter normativ general care, însă, nu pot, prin ele însele, să dea naștere unor raporturi juridice concrete, de vreme ce, în realitate, "legea", în sens de act normativ, fixează doar cadrul juridic general și nu poate fi, prin ea însăși, izvorul concret al unui raport juridic și temeiul dobândirii unui drept.

Situațiile în care legea este considerată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate publică sau privată cuprind fapte juridice în sens restrâns, existând, astfel, posibilitatea în care prin voința legiuitorului sau în forma declarației legii să se poată stabili apartenența unui bun la domeniul public, în sensul de a se prevedea expres, în cuprinsul unui act normativ sau a unui act individual, că anumite categorii de bunuri, individul determinate, aparțin domeniului public.

Acestă din urmă ipoteză nu se regăsește în speță în privința terenurilor litigioase, în privința cărora intimații au pretins că aparțin domeniului public și fac parte din fondul forestier național. Nici Constituția din 1991(revizuită), nici Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar ori Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și nici Codurile silvice care s-au succedat nu stabilesc că terenurile incluse în fondul forestier nașional bunuri ar constitui obiectul exclusiv al proprietății publice și, deci, nu recunosc Statului român un drept de proprietate asupra acestor bunuri. În aceste condiții, nu se poate susține cu temei că acel cadru normativ evocat de instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate ar constitui, prin el însuși, un titlu de proprietate valabil, care să fie opus în cadrul acțiunii în revendicare, în lipsa întocmirii unor acte juridice ulterioare, necesare punerii în aplicare concretă a normelor cu caracter general și al realizării unor operațiuni de delimitare și determinare a apartenenței bunurilor la domeniului public al statului.

Sub acest aspect, analizând dintr-o perspectivă istorică regimul juridic al terenurilor forestiere care fac parte din domeniul public, atât în Constituția din 13 aprilie 1948 (art. 6), cât și în Constituția Republicii populare din România din 1952 (art. 7) și în Constituția Republicii Socialiste România din 1965 (art. 7) se menționa, astfel cum sublinia și instanța de apel, că "Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, fabricile și uzinele, băncile, gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare, căile de comunicație, mijloacele de transport și telecomunicații de stat, fondul de stat de clădiri și locuințe, baza materială a instituțiilor social-culturale de stat aparțin întregului popor, sînt proprietate de stat".

Ulterior, în Constituția din 1991, pădurile nu s-au mai inclus în enumerarea bunurilor ce constituie proprietate publică, însă art. 135 alin. (4) (devenit art. 136 alin. (3) după revizuirea din anul 2003) prevede că "Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice".

Așadar, criteriul naturii bunului a fost aplicat, potrivit voinței legiuitorului, prin încadrarea acestora într-o categorie mai puțin generală, cum ar fi bunurile din categoriile incluse în art. 136 alin. (3) din Constituție care emuneră expres categoriile de bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, făcând referire, apoi, la legile organice care pot stabili alte asemenea categorii de bunuri.

Prin urmare, Legea fundamentală a făcut trimitere și la alte acte normative ce puteau stabili că fac obiectul exclusiv al proprietății publice și alte bunuri afară de cele enumerate în art. 136 alin. (3) din Constituție, sens în care legiuitorul a reglementat, ulterior, un cadru normativ în materia care interesează (Legea nr. 215/2001, Legea nr. 213/1998).

Reglementarea domeniul public este înscrisă și în Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, lege preconstituțională, care prevede în art. 5 că aparțin domeniului public și terenurile cu destinație forestieră, definite prin art. 2, lit. b) din lege ca fiind, potrivit destinației lor, acelea care "sunt împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive - stâncării, abruptuei, bolovănișuri, râpe, raverne, torenți - dacă sunt curinse în amenajamente silvice", iar în art. 35 alin. (1) prevede că "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice".

Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia s-a prevăzut, prin art. 3, că:

"(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție [art. 136 alin. (3), după republicare], din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege.

(3) Domeniul public al județelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public județean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului județean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național.

(4) Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean".

În anexa la această lege, ce cuprinde Lista cu bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, la pct. I-4 se prevede că "domeniul public al statului este alcătuit din (...) pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată", iar la pct. III-9 din aceeași anexă se menționează că "domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din (...) terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietate