ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1836/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 20 martie 2017, pe rolul Tribunalului Tulcea, sub nr. x/20.03.2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc (denumită în cele ce urmează "U.A.T. Maliuc") a chemat în judecată pe pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva - Direcția Silvică Tulcea solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 454,1981 ha, proprietatea reclamantei, cu consecința obligării pârâtei la desființarea împrejmuirilor realizate. În drept, au fost invocate prevederile art. 563 și urm. C. civ. La data de 3 aprilie 2017, reclamanta a formulat precizări, prin care a învederat că valoarea terenului revendicat, de 454,1981 ha, este în cuantum de 935.837,90 RON, arătând că nu cunoaște valoarea exactă a împrejmuirilor, dar le estimează la 69.748 RON. Prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 26.04.2017, reclamanta a arătat că înțelege să-și completeze acțiunea și cu un alt capăt de cerere, anume obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 06 iunie 2018, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient forțat, a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice. La data de 03 iulie 2018, reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie suprafața stabilită prin expertiza depusă la termenul din 20 aprilie 2018 de expert A. (434,1095 ha), aflată în proprietatea reclamantei și ocupată abuziv de pârâtă, cu consecința obligării acesteia la desființarea împrejmuirilor realizate, stabilite prin expertiza depusă la termenul de judecată din data de 20.04.2018 de expertul topograf și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu expert)

Hotărârea pronunțată în primă instanță, în primul ciclu procesual. Prin sentința civilă nr. 274/26.02.2019, Tribunalul Tulcea a respins acțiunea ca nefondată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 151/C/28.11.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a fost respins ca nefondat apelul declarat de UAT Maliuc împotriva sentinței civile nr. 274/26.02.2019.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1530/24.06.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de U.A.T. Maliuc împotriva deciziei civile nr. 151/C/28.11.2019 a Curții de Apel Constanța, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. A obligat recurenta reclamantă la plata taxelor de timbru pentru fazele procesuale anterioare, respectiv 12.963,37 RON pentru prima instanță, 6.481,68 RON pentru etapa apelului și același cuantum pentru etapa recursului, ca și în apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 118/C din data de 11 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul formulat de apelanta reclamantă U.A.T. Maliuc, în contradictoriu cu intimata pârâtă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Tulcea, și intimatul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin A.J.F.P. Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 274/26.02.2019 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 118/C din data de 11 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta U.A.T. Comuna Maliuc. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 9 august 2023, sub nr. x/2017* și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 2, astfel cum rezultă din fișa ECRIS aflată la dosarul de recurs. Anexat memoriului de recurs, s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.481,68 RON, conform ordinului de plată multiplu electronic nr. 78 din 27 iulie 2023, aflat la filele 10-verso și 18 din dosarul de recurs. Prin rezoluția din data de 11 septembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2024 a fost admis în principiu recursul formulat de recurenta-reclamantă și a fost fixat primul termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării pe fond a căii de atac. 1. Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 118/C/2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în dosar nr. x/2017, și admiterea acțiunii formulate, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. După expunerea situației de fapt, recurenta a arătat că, în rejudecare, instanța de apel a pus în aplicare decizia de casare în sensul în care a înțeles să stabilească "dacă suprafețele de teren revendicate de către reclamantă, care se suprapun, făceau parte, potrivit categoriei de folosință, din fondul forestier și dacă, pe de altă parte, acestea au fost cuprinse în amenajamentele silvice din anii 1987 și 2004-2005"; ca probatoriu s-a întocmit un supliment la raportul de expertiză, supliment care, din punctul său de vedere, nu a clarificat în niciun fel lucrurile - doar s-a preluat ceea ce exista și în expertiza anterioară și s-a ajuns la concluzia că terenurile se suprapun și că erau cuprinse în amenajamentul silvic din 1987; Recurenta critică hotărârea pronunțată în apel sub aspectul neanalizării, de către instanța de apel, a tuturor aspectelor legale ce trebuiau verificate în conformitate cu decizia de casare nr. 1530/2021 pronunțată de Înalta Curte. În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că nu s-a verificat dacă amenajamentul silvic din 1987 a fost aprobat în condițiile legii și dacă terenurile făceau parte, potrivit categoriei de folosință, din fondul forestier având în vedere faptul că potrivit art. 12 și art. 13 din Codul Silvic din 1962, republicat în 1969, aprobarea în condițiile legii a amenajamentului silvic presupunea existența unui document și aprobarea prin ordin de ministru. Recurenta a susținut că, în cauză, nu a fost depus un înscris care să facă dovada unui amenajament silvic pentru perioada 1962-2006 care să fie aprobat prin ordin de ministru în plus și nici nu a fost făcută dovada existenței dreptului de proprietate. Studiile depuse nu reprezintă amenajament silvic și nu reprezintă act de proprietate nefiind susținute de niciun alt document. Astfel, primul amenajament silvic a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 150 din data de 13 martie 2006 pentru aprobarea amenajamentului Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcției Silvice Tulcea, ordin intern, nepublicat, inopozabil terților fapt ce demonstrează că nu exista la nivelul anului 1990. Recurenta a susținut că, în ceea ce privește categoria de folosință a terenurilor în cauză, cu excepția a 3 poziții, toate terenurile aveau destinația de pășune și nu exista nicio hotărâre a Consiliului de Miniștri de trecere în fondul forestier, nu există un act juridic prin care suprafețele litigioase ar fi putut fi incluse în Amenajamentul silvic din 1987, iar amenajamentul din 1987 nu a fost aprobat în condițiile legii și este ulterior Registrului Cadastral din 1985; motiv pentru care nu constituie un document doveditor al unui drept de proprietate. În ceea ce privește Amenajamentul din 2004-2005 recurenta a făcut precizarea că nu este relevant, având în vedere că raportarea se face la momentul 1 ianuarie1990 și nu la un moment ulterior - nu în funcție de data emiterii ordinului prefectului (act care a fost emis în recunoașterea unui drept existent). În opinia recurentei-reclamante, în cauză, categoria de folosință este relevantă întrucât, chiar prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 18/1991, nu s-a făcut dovada că terenurile ar fi putut fi terenuri cu destinație forestieră. Dacă ar fi fost terenuri destinate împăduririi sau care serveau nevoilor de cultură, pentru trecerea lor din terenuri agricole (pășuni) în astfel de terenuri ar fi fost necesară o hotărâre a Consiliului de Miniștri potrivit art. 2 din Codul Silvic din 1962. S-a susținut astfel că terenurile respective, în cea mai mare parte, aveau încă destinația de pășune și la momentul introducerii acțiunii; Recurenta a precizat și faptul că în ciuda faptului că exista o poziție - poz. II (tarla x parcela x) din care rezulta clar că suprafața de aprox. 200 ha avea categoria de folosință pășune și aparținea Consiliului Maliuc și la nivelul anului 1985, instanța a apreciat și că, inclusiv în această situație, terenul este proprietate de stat. Raportat la sentința civilă nr. 9/CA/1999 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/1998, recurenta-reclamantă a susținut că B. S.A. nu putea să predea în administrare terenuri pe care nu le deținea cu niciun titlu la momentul H.G. nr. 663/2002 iar în 2002, B. S.A. nu deținea fondul forestier de pe teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării. Motivul depunerii aceste hotărâri a fost acela de a demonstra faptul că predecesorul pârâtei nu deținea fondul forestier de pe teritoriul Rezervației Biosferei Delta Dunării. Contrar considerentelor hotărârii atacate, sentința civilă nr. 9/CA/1999 avea relevanță în cauză, chiar dacă punea în discuție dreptul de administrare și nu dreptul de proprietate publică, raportat la desființarea IERCNDD și la faptul că terenul era fără stăpân. Conform susținerilor recurentei, prin H.G. nr. 663/2002 administrarea fondului forestier a fost preluată de la S.C. B. de către Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Tulcea, prin preluarea, conform art. 1 din hotărâre, a terenurilor ce constituie fond forestier național, proprietate publică a statului în suprafață de 21231 ha de pe teritoriul Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării. Prin memoriul de recurs s-a arătat și faptul că anexa H.G. nr. 663/2002 preciza doar o anume suprafață totală și din ce categorii de terenuri este formată; nu se face nicio trimitere efectivă la terenurile date în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor și nici nu s-a dovedit existența unui proces-verbal de predare -primire. În acest context, pentru Delta Dunării IERCNDD era, prin asimilare, o întreprindere agricolă de stat (IAS), funcționând după aceeași regulă, aceea de exploatare a terenului agricol motiv pentru care s-a invocat existența unei prezumții legale, potrivit căreia terenul aparținea comunităților locale, oamenilor; fiind cert că terenul nu era al statului, ci provenea de la oameni și avea categoria de folosință pășune, inclusiv în 1985; Pentru aceste motive, recurenta a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 44 din Legea nr. 18/1991, terenurile provenind din foste islazuri comunale, transmise unităților de stat, ca IERCNDD, și fiind folosite ca pășuni, atât la nivelul anilor 1980, cât și în prezent regula în toată Delta Dunării a fost aceea de a se restitui comunelor pășunile, inclusiv cele aflate în posesia IERCNDD. Concluzionând, recurenta-reclamanta a arătat că nici la acest moment nu s-a făcut dovada proprietății din partea intimaților în condițiile în care: terenurile aveau în 1985 categoria de folosință pășune; nu se face dovada că erau destinate împăduririi raportat la art. 1 din Codul Silvic din 1962; nu există o hotărâre a Consiliului de Miniștri privind scoaterea terenurilor din circuitul agricol; terenurile nu erau fond forestier al statului, raportat la art. 1 din Codul Silvic din 1962; hărțile nu sunt titluri de proprietate; amenajamentul din 1987 nu a fost aprobat de un ordin al ministrului; sentința civilă nr. 9/1999 a Curții de Apel Constanța; neidentificarea la nivel de documente a preluării terenurilor; fondul forestier național nu înseamnă implicit proprietate a statului; documentele depuse sunt documente interne, unilaterale, inopozabile, menționând suprafețe neidentificate la modul concret, neintabulate, neînsușite decât exclusiv de pârâtă, neintabulate. S-a precizat, de asemenea că, în speță (având ca obiect revendicare) nu se compară două titluri de proprietate, ci un titlu cu o posesie nejustificată. Raportat la Registrul Cadastral din 1985, ar putea fi respinse pozițiile 3, 5 și 20 din tabelul inclus in recurs. Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. 2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcția Silvică Tulcea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, susținând, în esență, că, verificând în concret apartenența terenurilor revendicate, din analiza materialului probator, rezultă că acestea erau cuprinse în amenajamentul silvic la data de 1 ianuarie 1990, cât și ulterior, la data emiterii titlului exhibat de recurenta-reclamantă, fiind demonstrată apartenența la domeniul public al statului român, astfel încât titlul acestuia este mai bine caracterizat, iar dreptul de proprietate este preferabil. Totodată, a apreciat că susținerile formulate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicată norma de drept material încălcată sau greșit aplicată. În opinia intimatei-pârâte, aspectele afirmate prin cererea de recurs reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate, fiind reluate de către partea adversă chestiuni invocate în toate ciclurile procesuale și asupra cărora instanțele s-au pronunțat motivat; acestea au fost invocate și analizate și cu ocazia pronunțării deciziei nr. 1530/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În termen legal, intimatul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea a depus întâmpinare, prin care a combătut susținerile recurentei-reclamante și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a susținut că terenurile administrate în prezent de Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcția Silvică Tulcea Ocoale Silvice Tulcea și Rusca, situate pe raza administrativă a Unității Administrativ Teritoriale Maliuc și care fac obiectul prezentului litigiu, au intrat în proprietatea publică a statului a statului român ca efect al actelor normative anterioare datei de 1 ianuarie 1990, fiind declarate prin Constituție proprietate publică de stat, făcând parte din fondul forestier național și fiind înregistrate ca atare în registrul cadastral din 1985 și amenajamentele silvice; statul, ca proprietar al fondului forestier, a administrat aceste terenuri, respectiv anterior anului 1970 prin Inspectoratul Silvic Tulcea, apoi, de la înființarea Centralei Delta Dunării, prin structurile acesteia, respectiv ocoalele silvice și IECRNDD-uri. În termen legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulat de intimatul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, prin care a solicitat admiterea recursului și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a precizat că înțelege să mențină cele arătate anterior în cauză. Intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Tulcea a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-intervenient, prin care, pentru argumentele prezentate în aceasta, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, față de următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a indicat prin memoriul de recurs incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În prealabil, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept). Așa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Din analiza motivelor invocate, Înalta Curte constată că recurenta invocă atât încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză dar și nerespectarea, de către instanța de apel, a indicațiilor din decizia de casare, critici ce se circumscriu motivului legal casare prevăzut de ar. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. relativ la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv pentru care recursul urmează a fi analizat din perspectiva ambelor motive de casare. Conform deciziei de casare, instanța de apel, în rejudecare, în vederea verificării titlului de proprietate al statului, trebuia să procedeze la o verificare concretă a apartenenței bunurilor ce fac obiectul acțiunii în revendicare, în sensul de a se stabili dacă suprafețele de teren litigioase, în privința cărora statul pretinde un drept de proprietate, făceau parte, potrivit categoriei de folosință, din fondul forestier și dacă erau cuprinse, la 01.01.1990, în amenajamentele silvice, întocmite și elaborate în baza prevederilor legale, împrejurare ce se impunea a fi clarificată din perspectiva identificării acelor bunuri ca aparținând domeniului public al statului. Instanța de apel, în rejudecare, punând în aplicare decizia de casare, a dispus efectuarea unui supliment al raportului de expertiză topografică prin care s-a concluzionat că terenurile ce fac obiectul prezentei acțiuni erau cuprinse în amenajamentele silvice din anul 1987, respectiv în anii 2004 și 2014. Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a contestat concluziile suplimentului raportului de expertiză în sensul că aceasta nu a fost în măsură să clarifice situația terenului, fiind preluate datele eronate din expertiza anterioară și a susținut că instanța de apel nu a pus în aplicare decizia de casare, în sensul că instanța nu a verificat dacă amenajamentul silvic din anul 1987 a fost aprobat în condițiile legi și dacă terenurile făceau parte din fondul forestier, precum și faptul că nu s-a avut în vedere categoria de folosință a terenurilor ce fac obiectul revendicării în contextul în care acestea aveau destinația de pășune și nu a existat o hotărâre a Consiliului de Miniștri de trecere în fondul forestier a acestora. Or, în raport de cadrul legislativ și de situația de fapt rezultată din probe, situație care nu poate face obiectul unei reaprecieri în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, susținerile recurentei referitoare la apartenența terenului în litigiu la domeniul public al localității apar ca fiind vădit nefondate, acestea urmând a fi înlăturate. Înalta Curte constată că, instanța de apel a reținut, în baza suplimentului raportului de expertiză topografică ce se completează cu raportul întocmit în fața Tribunalului Tulcea, că toate suprafețele revendicate de reclamantă se regăsesc înscrise în amenajamentele din 1987, respectiv 2004, cu excepția suprafeței din tarlaua x parcela x față de care a avut în vedere precizările depuse la data de 03 iulie 2018 de către recurenta-reclamantă prin care aceasta a precizat obiectul cererii de chemare în judecată doar la suprafețele ocupate de pârâtă și identificate de expertul numit în cauză. Instanța de apel a stabilit că s-a realizat în formă tabelară corespondența dintre fiecare suprafață înscrisă în tarla/parcelă cu amenajamentul din 1987 respectiv cel din 2004, fiind demonstrată, în baza probelor administrate, apartenența terenurilor la domeniul public al Statului Român, titlul acestuia fiind mai bine caracterizat. În acest context, criticile aduse raportului de expertiză, a suplimentului raportului de expertiză și a modului în care aceste probe au fost interpretate de instanța de apel în ceea ce privește existența și realitatea amenajamentelor silvice existente la nivelul anului 1990, nu pot fi primite deoarece reprezintă în realitate chestiuni de netemeinicie, care privesc interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, și nu veritabile chestiuni de nelegalitate, singurele care pot face obiectul analizei instanței de recurs, pe temeiul art. 488 C. proc. civ. Ca urmare, nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situației de fapt stabilită de către instanța de apel, care a reținut că terenurile în cauză făceau parte, potrivit categoriei de folosință din fondul forestier și au fost cuprinse în amenajamentele silvice din anii 1987 și 2004-2005 prin interpretarea probatoriului vast administrat în cauză. În cauza de față, în timp ce reclamanta invocă un drept de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale Comuna Maliuc din județul Tulcea rezultând din Ordinul Prefectului nr. 65/29.02.2012 prin care a fost trecută în proprietatea privată a comunei Maliuc suprafața totală de 1786,187 ha pășune-islaz comunal act înscris în cartea funciară, intimata-pârâtă invocă dreptul de proprietate publică al Statului Român, drept dobândit în temeiul prevederilor legale în vigoare anterior anului 1989 și al legilor adoptate după 1990. Din perspectiva Constituției de la 1948 care la art. 6 alin. (1) prevedea că pădurile aparțineau statului, ca bunuri comune ale întregului popor, se reține că a operat o naționalizare a pădurilor care au devenit, pe data intrării în vigoare a acelei Constituții, proprietate de stat, chiar dacă la acea dată aparțineau unor persoane fizice sau organizații cooperatiste sau altor organizații obștești. Același text a fost reprodus de art. 7 al Constituției din 1952 și de art. 7 al Constituției din 1965, pădurile fiind scoase din circuitul civil și nemaiputând face obiectul proprietății private. Conform art. 1 din Codul Silvic din anul 1962 primul cod silvic după naționalizare în vigoare până în anul 1996 "Pădurile și terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare, forestiere, constituie proprietate de stat și alcătuiesc fondul forestier al Republicii Socialiste România. Fac parte din fondul forestier acele suprafețe prevăzute în alineatul precedent, care sunt determinate ca atare prin amenajamente silvice" pentru ca, ulterior, prin art. 1 din Legea nr. 4/1972 privind gospodărirea pădurilor aflate în administrarea directă a comunelor, să se stabilească că "pădurile și terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare, forestiere, determinate ca atare prin amenajamente silvice, aflate în administrarea directă a comunelor denumite în prezenta lege păduri comunale - constituie proprietate de stat, bun al întregului popor. Ele fac parte din fondul forestier al Republicii Socialiste România fiind supuse regimului silvic". Acestea se aflau în administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră, așa cum prevedea art. 9 din Codul Silvic din 1962, text care mai stabilea că unele păduri sau terenuri care făceau parte din fondul forestier puteau fi date în administrarea operativă sau în folosință altor organizații socialiste. Transmiterea unora din pădurile sau terenurile care fac parte din fondul forestier, aflate în administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră, în administrarea operativă ori folosință altor organizații socialiste, sau retransmiterea de la acestea, se face numai pe baza unei hotărâri a Consiliului de Miniștri. Pe cale de consecință, în cazul Codului silvic din 1962, acesta reprezenta o modalitate directă de dobândire a dreptului de proprietate de către preluator, cu consecința ieșirii bunului din patrimoniul celui deposedat. În alți termeni, în accepțiunea legislației anterioare, terenurile respective, determinate prin amenajamente silvice, făceau parte din fondul forestier al României și erau considerate de legiuitor ca fiind proprietate de stat, amenajamentul silvic fiind faptul concret generator al raportului juridic prescris de lege, respectiv apartenența la proprietatea (socialistă) de stat a terenurilor forestiere respective. Legislația care a urmat căderii regimului comunist cuprinde, de asemenea, dispoziții care stabilesc în continuare faptul că terenurile forestiere sunt proprietate de stat, relevante, în acest sens, fiind: - Legea fondului funciar nr. 18/1991 care prevede în art. 1 că "terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României"; art. 2 lit. b) ce dispune că în funcție de destinație, sunt terenuri cu destinație forestieră terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive - stancarii, abrupturi, bolovănișuri, rape, ravene, torenți -, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice; în art. 5 alin. (1) că aparțin domeniului public, printre altele, terenurile cu destinație forestieră, terenurile care fac parte din domeniul public fiind declarate, prin dispozițiile aliniatului 2 al aceluiași articol, inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public, iar în art. 35 alin. (1) că: "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice". - Codul Silvic adoptat în anul 1996, care, în art. 5, stabilește că "Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului Cod silvic" iar în art. 16, că "Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului și stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor." - Conform Anexei 1 a Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:1. bogățiile de orice natura ale subsolului, în stare de zăcământ; 2. spațiul aerian;3. apele de suprafața, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;4. pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată. Rezultă cu evidență, din aceste dispoziții legale, că terenurile determinate prin amenajamentele silvice la care fac referire prevederile anterior menționate ale Legii nr. 18/1991, făceau și fac parte în continuare din fondul forestier al României, fiind considerate întotdeauna de legiuitorul antedecembrist proprietate de stat, iar în urma schimbării sistemului constituțional și legal după 1989, în prezent acestea fac parte din domeniul public al statului, neputând aparține altor persoane, indiferent că ar fi fost particulari sau o unitate administrativ-teritorială, decât în ipoteza în care ar fi survenit dezafectarea lor din domeniul public, respectiv transferul către domeniul public ori, după caz, privat al unității administrativ teritoriale, ipoteze care nu au fost probate în speță. Ca atare, susținerile în sens contrar formulate de recurentă prin motivele de recurs fiind lipsite de fundament legal. Analiza coroborată a acestor texte normative permite concluzia conform căreia terenurile (împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producție ori administrare silvică, cele destinate împăduririlor și cele neproductive) dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice sunt considerate terenuri cu destinație forestieră, având regimul juridic expus în cele ce preced. Pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată, alcătuiesc domeniul public al statului. Față de aceste considerente teoretice, cu referire la suprafața de teren în litigiu, contrar susținerilor recurentei-reclamante, în cauză nu are relevanță categoria de folosință a terenurilor ce fac obiectul acțiunii din moment ce legislația în materie nu exclude din fondul forestier un anume teren de o anumită categorie de folosință, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2 lit. b) raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991. Dimpotrivă normele legale dispun că terenurile, indiferent de categoria de folosință, făceau parte din fondul forestier atâta timp cât erau cuprinse în amenajamente silvice, cu respectarea legislației în vigoare. De asemenea conform Anexei Hotărârii de Guvern nr. 663/20.06.2002 prin care au fost date în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor terenurile ce constituiau fond forestier național, proprietate publică a statului, în suprafață de 21.231 ha, de pe teritoriul Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării", fondul forestier cuprindea și alte categorii de folosință, nu doar păduri precum terenuri pentru cultură silvică, terenuri destinate împăduririi, pentru administrare forestieră și terenuri neproductive. Astfel fondul forestier cuprinde o varietate de categorii de terenuri, iar faptul că terenurile în cauză au categoria de folosință "pășune" nu demonstrează apartenența acestora la categoria terenurilor agricole, în lipsa unor probe din care să rezulte contrariul. Deși recurenta-reclamantă susține că în cauză nu s-a făcut dovada că terenurile ar fi putut fi terenuri cu destinație forestieră, Înalta Curte constată că aceasta nu a făcut dovada contrară, în sensul de a dovedi că terenurile ce fac obiectul acțiunii în revendicare au fost terenuri agricole, în contextul în care sarcina probei îi revenea în sensul art. 10 și art. 249 C. proc. civ. Simplele afirmații ale recurentei și declarațiile fermierilor din localitate prin care aceasta a dorit să dovedească că majoritatea terenurilor ce fac obiectul acțiunii încă mai aveau destinația de pășune nu sunt în măsură să dovedească contrariul celor reținute de instanțele de fond privind apartenența terenurilor din fondul forestier național. Intimatele-pârâte au depus înscrisuri constatatoare privind terenurile în cauză ca făcând parte din fondul forestier, hărți detaliate ale acestora, iar prin expertiză s-a reținut că predecesorii intimatei-pârâte au avut posesia terenurilor încă din anul 1985, în timp ce recurenta nu a depus niciun înscris care să ateste faptul că aceste terenuri au fost în proprietatea, respectiv posesia unității-administrativ teritoriale sau care să ateste categoria de teren agricol al acestora, motiv pentru care recurenta, în măsura în care afirmă că terenurile în cauză au fost terenuri agricole iar amenajamentele silvice nu au fost aprobate conform dispozițiilor legale avea sarcina probei în această privință. Ca urmare, statuarea potrivit căreia terenurile revendicate făceau parte din amenajamentele silvice în vigoare la data de referință (până la 1 ianuarie 1990) reprezintă o chestiune privitoare la stabilirea situației de fapt, în privința căreia ultima instanță de fond (cea de apel) este suverană, includerea în amenajamentele silvice fiind condiția legală pentru a se reține apartenența terenurilor respective la fondul forestier proprietate a statului. În condițiile în care recurenta-reclamantă afirmă că respectivele amenajamente silvice, existente ca documentație recunoscută în materie, nu corespund cu amenajamentele silvice legal aprobate, îi incumba sarcina probei acestor susțineri, producând așadar dovada pozitivă a faptului că în epocă erau aprobate și se aflau în vigoare alte amenajamente silvice decât cele avute în vedere în etapa probațiunii, amenajamente care să nu fi inclus terenurile forestiere care fac obiectul prezentei cauze. O asemenea dovadă nu a fost făcută, iar simpla speculație că amenajamentele silvice avute în vedere de instanța de apel nu ar fi fost legal aprobate nu constituie, în realitate, o veritabilă critică referitoare la interpretarea ori aplicarea greșită a legii, ci o critică de netemeinicie, prin care se tinde la a se pune în discuție relevanța probatorie a documentației avute în vedere la întocmirea expertizei, expertiză care a fost valorificată în mod temeinic motivat de toate instanțele de fond, respectiv de prima instanță și de instanța de apel în ambele cicluri procesuale. Din aceeași perspectivă este nefondată și susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia nu a existat nicio hotărâre a Consiliului de Miniștri de trecere în fondul forestier a terenurilor conform art. 2 din Codul Silvic din anul 1962, o astfel de hotărâre nefiind necesară în contextul în care nu s-a dovedit că terenurile în litigiu au fost terenuri agricole pentru care să fie emisă o hotărâre de trecere a acestora în fondul forestier. Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susținut și faptul că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că potrivit art. 12 și art. 13 din Codul Silvic din 1962 aranjamentele silvice se întocmesc pentru toate pădurile și terenurile ce fac parte din fondul forestier și se aprobă prin ordin al ministrului iar în cauză nu a fost depus vreun act care să facă dovada unui aranjament silvic la nivelul anilor 1962 și până în 2006 aprobate prin ordin de ministru. S-a arătat că primul aranjament silvic este aprobat prin Ordinul Ministrului Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 150/13.03.2006 pentru aprobarea amenajamentului Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcției Silvice Tulcea, care nu exista la nivelul anului 1990. Critica recurentei este, de asemenea, nefondată. Din analiza actelor normative care s-au succedat în timp într-o perioadă îndelungată, coroborate cu concluziile raportului de expertiză și suplimentului acestui raport, instanțele de fond au stabilit că imobilele au aparținut în mod continuu fondului forestier proprietatea publică a Statului Român. Conform Anexei 2 a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 528/1970 prin care a fost înființată Centrala "Delta Dunării" Ocolul Silvic din cadrul Inspectoratului Silvic Tulcea a trecut în cadrul unității nou înființate iar potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași hotărâre activitatea centralei se desfășura pe întreaga suprafață a Deltei Dunării având ca și obiect de activitate, printre altele și producția silvică. Instanța de fond a reținut că Prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (M.A.P.D.R.) nr. 159/13.03.2006 s-a aprobat amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcției Silvice Tulcea, cu obligația respectării hotărârii comisiei tehnice de avizare pentru silvicultură din M.A.P.D.R. cuprinsă în Avizul nr. x/16.02.2006. Prin Ordinul nr. 492/9.03.2016 al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor s-a aprobat amenajamentul forestier al fondului forestier proprietate publică a statului administrat de Ocolul silvic Rusca, avizarea favorabilă a amenajamentului realizându-se conform avizului C.T.A.S. nr. 314/5.11.2015 pentru amenajamentul silvic al fondului forestier proprietate publică a statului administrat de Ocolul Silvic Rusca. Potrivit amenajamentului silvic al Ocolului Silvic Tulcea, studiu general 2014, s-a constatat că, în capitolul 3 al acestuia intitulat "Gospodărirea din trecut a pădurilor", s-a prezentat istoric și cronologic evoluția proprietății și a modului de gospodărire a pădurilor înainte de anul 1948, precum și modul de gospodărire după anul 1948, până la intrarea în vigoare a amenajamentului actual. În acest context ordinele de ministru au validat amenajamentele silvice din 1948 până în anul 2006 astfel cum au fost elaborate, în baza hărților întocmite de ocoalele silvice și care se regăsesc la dosarul cauzei, în modurile în care au fost reglementate prin hotărâri ale consiliului de miniștri sau decrete ale Consiliului de stat al R.S.R. Deși recurenta-reclamată contestă ordinele mai sus menționate acestea au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice fiind confirmate ulterior de Hotărârea de Guvern nr. 663/2002 prin care au fost date în administrarea intimatei terenurile aflate în domeniul public al Statului Român în suprafață totală de 21.231 ha de pe teritoriul Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării, printre care și terenurile ce fac obiectul prezentei cauzei. Or, conform art. 1 pct. 8 din anexa Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 663/2002) prevedea că patrimoniul natural al Rezervației Biosferei "Delta Dunării" face parte din domeniul public al statului. Pe cale de consecință, au fost respectate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice" precum și limitele casării și indicațiile deciziei de casare, care a impus verificarea includerii terenurilor amintite în cuprinsul amenajamentelor silvice legal aprobate, în privința ultimului aspect fiind relevante considerentele deja expuse cu privire la sarcina probei referitoare la existența ipotetică a altor amenajamente silvice legal aprobate decât a celor avute în vedere de instanțele de fond. Conform art. 5 din Codul Silvic din anul 1996 "Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului Cod silvic, iar potrivit art. 16 din același cod "Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului și stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor." Astfel, Legea nr. 26/1996 a consolidat titlul preexistent de proprietate publică al statului asupra terenurilor cu destinație forestieră dobândite anterior, menținând scopul amenajamentelor silvice de a servi, printre altele, pentru dovedirea acestui drept. Nefondată este și critica prin care recurenta a susținut că instanța de apel a considerat ca fiind în proprietatea Statului Român și terenul identificat la poziția 11 din raportul de expertiză (Tarla 40 Parcela 458) deși acesta avea categoria de folosință pășune și aparținea Consiliului Maliuc și la nivel anului 1985. Înalta Curte constată că recurenta face referire la singurul teren față de care expertul a stabilit, atât în raportul de expertiză cât și în suplimentul la raport, că nu este ocupat de intimata-pârâră ci de Consiliul Comunei Maliuc, respectiv terenul corect identificat de instanța de apel de la tarlaua x, parcela x. (deoarece în raportul de expertiză s-a reținut că tarlaua x era ocupată de către intimata-pârâtă) Argumentele aduse de către recurentă nu au fost expuse prin motivele de apel formulate în termen, fiind invocate doar omisso medio, în fața instanței de recurs deși din raportul de expertiză topografică a rezultat că terenul în cauză nu era ocupat de către intimata-pârâtă, astfel că nu pot fi primite având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel nu a reținut că terenul în cauză este în proprietatea Statului Român ci a înlăturat terenul care se afla în posesia Consiliului Maliuc ca urmare a cererii precizatoare depusă de recurentă prin care și-a restrâns obiectul cererii doar la suprafețele ocupate de pârâtă și identificate ca atare de expertul numit în cauză iar recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate față de modalitatea în care instanța de apel s-a pronunțat asupra acestui aspect. Înalta Curte va înlătura și criticile recurentei referitoare la efectele sentinței civile nr. 9/CA/1999 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosar nr. x/1998 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1986/02.06.2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în contextul în care așa cum precizează și recurenta, prin această hotărâre a fost anulată în parte decizia nr. 158/1991 emisă de Prefectura Județului Tulcea și anume au fost anulate dispozițiile din art. 1-4 cu referire la capitalul social având ca obiect suprafețele de teren agricol, pășunile, pădurile, lacurile cat si toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării, individualizate ca atare în cap. III din statutul societății B. S.A în care se prevedea trecerea terenurilor în cauză în proprietatea societății nou înființate. Astfel, sentința civilă nr. 9/CA/1999 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și-a menținut efectele pentru care a fost emisă iar B. S.A., a preluat, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) activul și pasivul de la IECRNDD, 1 Mai, Sulina, Sfântu Gheorghe, Independența și Chilia Veche care și-au încetat activitatea. De asemenea, conform art. 2 din aceeași decizie s-a prevăzut și faptul că B. S.A Tulcea avea ca și obiect de activitate administrarea, conservarea și protejarea fondului forestier preluat de la aceste entități. Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 9/CA/1999 pronunțată de Curtea de Apel Constanța (aflată la dosar fond) anularea parțială a Deciziei nr. 158/1991 s-a dispus ca urmare a faptului că terenurile în cauză făceau parte din domeniul public de interes național iar trecerea lor în proprietatea societății comerciale încălca dispozițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 ce reglementa bunurile aflate în domeniul public precum și dispozițiile art. 135 din Constituția României. În contextul în care capitalul social includea bunuri care aparțineau domeniului public și care nu puteau forma obiectul proprietății private, hotărârea în cauză confirmă dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenurilor preluate de B. S.A. și care se aflau în domeniul public al statului și nu al autorităților locale. Prin urmare, Decizia nr. 158/1991 a fost adoptată în vederea reorganizării activităților de silvicultură în Delta Dunării fiind preluat fondul forestier de la întreprinderile de exploatare din cadrul C.. Ulterior, prin H.G. nr. 663/20.06.2002 au fost date în administrarea intimatei pârâte terenurile ce constituie fond forestier național, proprietate publică a statului, în suprafață de 21.231 ha, de pe teritoriul Administrației Rezervației Delta Dunării, terenuri care până la acel moment s-au aflat în administrarea B. S.A.. În contextul în care printr-un act normativ s-a stabilit predarea în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor de la B. S.A a terenurilor ce constituie fond forestier național, proprietate publică a statului, în suprafață de 21.231 ha de pe teritoriul Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării", este evident că aceasta societate a avut în administrare aceste suprafețe de teren pe care le-a predat apoi intimatei-pârâte, fiind astfel nefondate susținerile recurentei conform cărora B. S.A nu deținea fond forestier pe teritoriul Biosferei Delta Dunării precum și cele prin care s-a susținut că terenul în cauză, după pronunțarea sentinței civile nr. 9/CA/1999 a Curții de Apel București, a devenit teren fără stăpân. Anterior Hotărârii de Guvern nr. 663/20.06.2002, prin Legea nr. 82/1993 s-a constituirea Rezervația Biosferei "Delta Dunării", zonă de importanță ecologică națională și internațională, care cuprindea printre altele și Delta Dunării iar astfel cum s-a reținut anterior, art. 1 pct. 8 din anexa Legii nr. 213/1998 prevedea că patrimoniul natural al Rezervației Biosferei "Delta Dunării" face parte din domeniul public al statului. De asemenea conform art. 1 pct. 4 din anexa aceluiași act normativ "pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată" făceau, de asemenea, parte din domeniul public al statului la momentul adoptării H.G. nr. 663/2002. Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că ar exista o prezumție legală că terenurile în cauză aparțineau comunităților locale, a oamenilor în contextul în care acestea au fost incluse în domeniul public al Statului și nici cele referitoare la faptul că fondul forestier național nu ar însemna implicit proprietate a statului. Dimpotrivă, rezultă din situația de fapt pe larg expusă în cuprinsul sentinței tribunalului, confirmată inclusiv prin decizia recurată, că pădurile la care se referă prezenta pricină au fost în mod continuu proprietate de stat, de la data alipirii Dobrogei la Regatul României și până în prezent. Astfel, s-a reținut că pădurile din actualul Ocol Silvic Tulcea făceau parte din masivul păduros nord-dobrogean, proprietate a Imperiului Otoman după cucerirea independenței Dobrogei (1877), aceste păduri au trecut în proprietatea și administrația statului român, iar după anul 1910 s-a făcut o separare a sectorului forestier de cel agricol. După anul 1923, gospodărirea pădurilor ocolului silvic s-a făcut de "Casa pădurilor" până în 1930, când s-a constituit "Casa autonomă a pădurilor statului" care a gospodărit pădurile statului până în anul 1948. Ulterior, toate pădurile țării au devenit proprietate a statului, creându-se condiții favorabile gospodăririi unitare a acestora, având la bază principiul continuității producției lemnoase și sporirea productivității lor. Astfel, din expunerea detaliată a amenajamentelor silvice și diviziunilor de exploatare succesive din perioada regimului comunist rezultă că aceste terenuri s-au aflat în mod continuu în proprietatea statului, iar nu în proprietatea unității administrativ-teritoriale, neexistând un astfel de drept de proprietate asupra terenurilor forestiere anterior aplicării Legii nr. 18/1991, respectiv anterior Constituției din 1991. Din această perspectivă, în mod judicios și legal a fost reținută apartenența terenurilor revendicate la domeniul public al statului, titlul de proprietate al acestuia fiind preferabil față de titlul exhibat de reclamantă. Din aceeași perspectivă sunt nefondate și criticile prin care recurenta-reclamantă susține că IERCNDD este prin asimilare o Întreprindere Agricolă de Stat (IAS) ca unitate de stat funcționând după aceeași regulă, aceea de explorare a unui teren agricol în contextul în care dovada existenței amenajamentului silvic la momentul 1 ianuarie 1990 și deci îndeplinirea condiției prevăzută de art. 1 alin. (1) din Lg. 46/2008 privind Codul silvic actual dar și a indicațiilor deciziei de casare rezultă cu prisosință din evoluția legislativă în timp, începând cu Constituția din 1948 anterior prezentată, din modul de organizare a amenajamentului silvic anterior prezentat, din registrul cadastral al posesorilor din 1985, hârțile amenajamentului silvic ale ocoalelor silvice, în diferite perioade de timp, harta arboretului care probează existența unităților amenajistice specifice amenajamentului silvic încă din anul 1978, expertiza și suplimentul la expertiză efectuată în cauză prin care s-a stabilit că toate suprafețele revendicate de recurentă se regăsesc în amenajamentele din 1987, respectiv 204 și ulterior 2014. Înalta Curte constată prin raportare la cele ce preced că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,