ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 417/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în data de 03.07.2017 pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare- cumpărare nr. x/21.02.2014 autentificat de BNP "D. și E.", cu obligarea pârâtei la restituirea prețului de 90.000 de euro, a taxelor notariale, a onorariului de avocat în cuantum de 1.000 de euro, precum și la plata despăgubirilor, constând în daune materiale și morale, în cuantum de 10.000 de euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.350, 1.538, 1.020, 1.021 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C. a invocat excepția necompetenței materiale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin sentința nr. 559/29.01.2018, Judecătoria Sector 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă în data de 06.03.2018, sub nr. x/2018.

În data de 10.07.2018, instanța a admis excepția nulității capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata daunelor morale, invocată din oficiu, și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., invocată prin întâmpinare.

De asemenea, a fost unită excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta B., cu fondul cauzei.

Prin sentința nr. 2239/07.12.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B., ca neîntemeiată; a respins, în rest, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata, către pârâta B., a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia nr. 1773/A/16.12.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelanta-reclamantă în apel, privind taxa de timbru și a luat act că apelanta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 2449/18.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei menționate, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Prin decizia nr. 1410/A/22.10.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantei împotriva sentinței și a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamanta A..

Prin memoriul de recurs, recurenta a susținut următoarele critici de nelegalitate împotriva deciziei pronunțate în apel:

- A fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile pronunțate în cauză și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.).

Potrivit clauzei din contractul de vânzare, "dacă cercetarea F. nu va fi recunoscută pe plan internațional după apariția monografiei F. și expunerea lucrării în expoziții internaționale (Franța și Elveția), cumpărătorul va putea acționa în justiție pe vânzător pentru recuperarea prețului plătit în maxim l (una) lună calendaristică, fără alte daune și va restitui lucrarea vânzătorului."

Tribunalul a reținut că respectiva clauză contractuală viza recunoașterea pe plan internațional a lucrării ("G.") și reprezintă, în realitate, o condiție rezolutorie inserată de părți pentru ipoteza în care, ulterior încheierii contractului, lucrarea nu va fi recunoscută de plan internațional.

După cum rezultă din cererea de apel, recurenta a criticat hotărârea primei instanțe sub două aspecte: a apreciat că sintagma după apariția monografiei F. instituie un termen cert, pentru că părțile au prevăzut în contract apariția ca având loc în septembrie 2014; faptul că lucrarea nu a fost primită spre expunere la vreo expoziție sau licitație, implică și faptul că nu a fost recunoscută, motiv pentru care condiția rezolutorie a activat.

Prin urmare, considerentul tribunalului potrivit căruia "recunoașterea" se referea la lucrarea "G." (piesa propriu-zisă) a intrat în autoritatea de lucru judecat, nefiind criticat pe calea apelului de niciuna dintre părțile prezentei cauze.

După cum s-a reținut și în jurisprudența instanței supreme, în cazul în care hotărârea a fost atacată numai parțial, partea din hotărâre care nu a fost supusă apelului dobândește autoritate de lucru judecat, motiv pentru care instanța de apel nu mai poate modifica aspectele asupra cărora s-a statuat sau afecta părțile care nu au exercitat această cale de atac (Decizia nr. 1025/15.05.2019, pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

După cum s-a reținut în doctrină, și în cazul apelului funcționează principiul disponibilității, astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voința apelantului.

Deși recurenta a formulat critici doar cu privire la aprecierea neîndeplinirii condiției rezolutorii de către prima instanță de fond, instanța de apel, modificând cele statuate de tribunal și depășind limitele fixate expres, stabilite de către aceasta, a reinterpretat clauza, reținând că, în realitate, părțile au prevăzut drept condiție rezolutorie (ne)recunoasterea internațională a studiului/cercetării privind opera lui F., în care să se cuprindă și lucrarea contractată ("G."), ceea ce schimbă substanțial sensul clauzei rezolutorii și implicit elementele de care depinde (ne)îndeplinirea ei.

Dat fiind că norma procedurală încălcată (art. 477 C. proc. civ.) derivă dintr-un principiu fundamental al procesului civil - principiul disponibilității (art. 9), instanța de apel a nesocotit o normă de ordine publică ce atrage sancțiunea nulității absolute (art. 174 alin. (2) C. proc. civ.).

- A fost încălcat principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.).

Prima instanță a stabilit că activarea condiției rezolutorii depinde de două elemente (monografia F., de H., și lucrarea "G."): "în condițiile în care monografia F. nu a apărut și nici lucrarea nu a fost expusă în expoziții internaționale, în mod evident nici clauza rezolutorie nu s-a activat".

Pe de altă parte, instanța de apel, prin reinterpretarea pe care o dă clauzei contractuale, stabilește că activarea condiției rezolutorii depinde de trei elemente (apariția monografiei F., de H., expunerea lucrării "G." în expoziții internaționale și nerecunoașterea internațională a studiului/cercetării F.), ceea ce agravează situația recurentei, care este nevoită să facă dovada îndeplinirii condiției rezolutorii în condiții mai anevoioase, deși este singura parte care a formulat apel.

Cu alte cuvinte, deși clauza în discuție avea scopul de a garanta recurenta în condițiile achiziționării unei piese îndoielnice/contrafăcute, instanța de apel îngreunează în mod semnificativ situația acesteia de a dovedi îndeplinirea condiției, legând desființarea contractului de un alt element "recunoașterea studiului F.", care, prin ambiguitate, devine imposibil de determinat.

Așadar, posibilitatea de a-și recupera prețul achitat devine practic iluzorie, deoarece ar fi ținută de apariția unei monografii care nu va interveni vreodată (au trecut aproape 10 ani de când trebuia să apară), iar suplimentar ar fi ținută de recunoașterea unei "cercetări" pe care instanța de apel nu o explicitează.

Totodată, instanța de apel utilizează aceeași noțiune cu înțelesuri diferite: "în realitate, părțile au prevăzut drept condiție rezolutorie (ne)recunoașterea internațională a studiului/cercetării privind opera lui F., în care să se cuprindă și lucrarea contractată ("G.")" - pag. 6; "sub condiția rezolutorie a desființării contractului, lucrarea care ar constata originalitatea piesei (însoțită de exponat), ar trebui să cunoască recunoaștere internațională".

- Au fost încălcate prevederile art. 1.671 C. civ., prin aceea că instanța de apel și-a întemeiat raționamentul juridic exclusiv pe prevederile generale ale art. 1.266-1.268 C. civ., fără a lua în considerare norma specială de interpretare prevăzută în materia contractului de vânzare.

Deși potrivit art. 1.671 C. civ., clauzele îndoielnice din contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, instanța de apel a interpretat clauza în favoarea intimatei, deși aceasta recunoscuse în fața instanței de fond că acea clauză viza nerecunoașterea originalității piesei cumpărate.

Totodată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.411 C. civ., prin aceea că a aplicat exclusiv dispozițiile legale din materia condiției (din analiza instanței de apel rezultă că apariția monografiei F. este un eveniment viitor și nesigur ca realizare), deși clauza contractuală conține un termen cert, apariția monografiei F. este un eveniment viitor și sigur ca realizare - septembrie 2014.

Nu se poate schimba natura acestui eveniment prin nesocotirea datei indicate de părți, deoarece s-ar nesocoti scopul pentru care a fost inserată clauza.

De asemenea, a încălcat și prevederile art. 1.404 alin. (3) C. civ., deoarece este cert că lucrarea "G.", pe care recurenta a achiziționat-o, nu a fost recunoscută pe plan internațional.

Doamna I., doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă, J., unde sunt expuse piesele lui F., a afirmat că piesa este un fals grosolan dintr-o serie de falsuri care circulă pe piața românească și internațională, astfel cum s-a reținut și în cuprinsul referatului Poliției Sectorului 1 București .

Tot în acest sens, K., corporație multinațională britanică cu sediul în New York, SUA, unul dintre cei mai mari brokeri ai artei fine, decorative, bijuterii, bunuri imobiliare și colecționabile, cea de-a patra cea mai veche casă de licitații din lume, înființată în anul 1744, în urma analizării informațiilor și documentelor puse la dispoziție, nu a putut oferi un răspuns afirmativ cu privire la autenticitatea lucrării.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.09.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 31.01.2024, termen preschimbat, din oficiu, la 07.02.2024, prin încheierea din 07.11.2023, pronunțată în dosar nr. x/2018.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

După ce a expus pe larg istoricul litigiului, intimata a arătat că recurenta nu a încadrat în drept fiecare din motivele invocate, în preambul referindu-se doar generic la pct. 5, 6, 7 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză se invocă contradictorialitatea între considerentele hotărârii instanței de fond și cele ale instanței de apel asupra interpretării sintagmei "cercetarea F." din clauza contractuală privind răspunderea părților, de la finele pct. II din contractul de vânzare cumpărare: "dacă cercetarea F. nu va fi recunoscută pe plan internațional după apariția monografiei F. și expunerea lucrării în expoziții internaționale (Franța, Elveția), cumpărătorul va putea acționa în justiție pe vânzător pentru recuperarea prețului plătit în maxim 1 (una) lună calendaristică, fără alte daune și va restitui lucrarea vânzătorului".

Înalta Curte de Casație și Jusitie, secția I civilă, în jurisprudența sa, analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a reținut (prin decizia nr. 2234/16.11.2022, pronunțată în dosarul nr x/2018) că: "statuând că partea poate cere casarea pentru un astfel de motiv, al contradictorialității considerentelor, legiuitorul a avut în vedere că hotărârea recurată cuprinde constatări de fapt distincte și contradictorii, care fac imposibilă aplicarea normelor de drept reținute de instanță ca aplicabile raportului iuridic dedus judecății și, pe cale de consecință, exercitarea de către Înalta Curte a controlului în ce privește aplicarea legii", iar partea interesată îl poate invoca "în privința considerentelor decisive, adică a acelora pe care se sprijină soluția, ori decizorii, adică a acelora prin care se dezleagă, pe cale incidentă, o problemă de drept esențială judecății, nu și în privința considerentelor explicative (...)".

Instanțele anterioare au constatat că articolul de la finele pct. II din contractul de vânzare-cumpărare reprezintă o condiție rezolutorie, care nu s-a împlinit pentru mai multe motive, printre care și cel al nerecunoașterii internaționale a cercetării F..

Explicitarea sintagmei "cercetarea F." din clauza contractuală, efectuată de instanțele de fond, are un evident caracter explicativ și nu poate constitui motiv de recurs.

De precizat că instanțele au aceeași interpretare, repectiv că cercetarea la care părțile au făcut trimitere era în curs de elaborare la momentul încheierii contractului și ea aparține numitei H..

În consecință, nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile pronunțate în primă instanță și limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ce s-a apelat.

Cel de-al doilea motiv de recurs este o consecință a primului motiv.

Întrucât interpretarea instanțelor este similară, este exclusă o înrăutățire a situației în propria cale de atac.

În fapt, argumentele expuse în susținerea primelor două motive de casare vizează nemulțumirea recurentei cu privire la soluția instanței de apel, aspect care nu se circumscrie motivelor de recurs invocate.

Se tinde, așadar, inclusiv prin criticile care se referă la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce nu poate fi primit în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, inclusiv criticile expuse în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aspecte care țin de situația de fapt și de probatoriul administrat în cauză.

Aceste argumente nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta invocă formal interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1.171, art. 1.401 și art. 1.411 C. civ., fără a formula critici concrete, raportate la considerentele deciziei.

Recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De altfel, o parte din criticile invocate de recurenta-reclamantă reprezintă o reluare a celor expuse în calea de atac a apelului.

Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În data de 11.02.2024, intimata-pârâtă B. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce urmează:

- În mod nefondat a fost criticată de către recurentă hotărârea atacată sub motivul că, prin analiza întreprinsă de instanța de apel, s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii de primă instanță și limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat (art. 477 C. proc. civ.).

Susținând această critică, recurenta a evidențiat diferența de înțeles dată clauzei rezolutorii convenită prin contractul semnat de părți, astfel că, dacă potrivit tribunalului respectiva clauză "reprezintă în realitate o condiție rezolutorie inserată de părți pentru ipoteza în care, ulterior încheierii contractului, lucrarea vândută (în înțelesul de "G.") nu va fi recunoscută pe plan internațional", pentru curtea de apel aceeași condiție rezolutorie vizează "(ne)recunoașterea internațională a studiului/cercetării privind opera lui F., în care să se cuprindă și lucrarea contractată (în înțelesul de "G.")". Practic, diferența de înțeles a vizat elementul asupra căruia avea să poarte (ne)recunoașterea internațională, în cazul interpretării tribunalului aceasta privea însuși obiectului material al contractului de vânzare-cumpărare (lucrarea "G."), în timp ce, în interpretarea curții de apel, (ne)recunoașterea internațională privea studiul/cercetarea operei lui F., care includea și lucrarea contractată ("G.").

Potrivit recurentei, reinterpretarea clauzei în dispută realizată de instanța de apel a avut ca efect schimbarea substanțială a sensului clauzei rezolutorii și, implicit, a elementului de care depinde (ne)îndeplinirea ei, partea apreciind că, nefiind atacat considerentul tribunalului anterior redat, acesta ar fi intrat în autoritate de lucru judecat și, în acest fel, nesocotit prin activitatea instanței ce a judecat în apel.

Această interpretare nu poate fi primită.

În acord cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Alineatul 4 al aceluiași articol stabilește că, în cazul hotărârii judecătorești supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

Prin hotărârea de primă instanță, tribunalul a respins cererea dedusă judecății, în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.02.2014 pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor vânzătoarei și prin valorificarea clauzei rezolutorii din contract, reținând, în esență, că pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate (de transfer al proprietății și de predare a lucrării "G."), iar în privința condiției rezolutorii – despre care a reținut că a fost stipulată pentru ipoteza în care, ulterior încheierii contractului, lucrarea vândută nu va fi recunoscută pe plan internațional, recunoaștere ce presupunea apariția monografiei F. și expunerea lucrării în expoziții internaționale – că aceasta nu s-a activat în condițiile în care monografia F. nu a apărut și nici lucrarea nu a fost expusă în expoziții internaționale.

Reclamanta a formulat apel împotriva sentinței, contestându-i soluția și considerentele, iar pentru analiza ce interesează aici, se reține că a contestat explicit modul greșit în care prima instanță a interpretat clauza rezolutorie din contract.

Apelul său a fost respins prin decizia civilă nr. 1773 A/16.12.2019 a Curții de apel București și, fiindu-i primit recursul împotriva acesteia prin decizia nr. 2449/18.11.2020 a ÎCCJ, s-a dispus casarea deciziei "Întrucât nu a fost analizată de către instanța de apel condiția rezolutorie inserată în contract de către părți, deși aceasta reprezenta motivul principal al acțiunii, astfel cum a fost calificat în motivarea cererii introductive de instanță și cum rezultă din sinteza cererii de apel"

Având a da curs, în rejudecarea cauzei în apel, îndrumării din decizia de casare de a analiza condiția rezolutorie din contractul părților, pentru a răspunde criticii din apelul reclamantei ce a acuzat, generic și nedeterminat, o interpretare greșită a clauzei rezolutorii de către tribunal, în mod corect instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a cerut părților puncte de vedere asupra calificării acesteia, a suplimentat probatoriile în scopul declarat al lămurii conținutului clauzei contractuale prin raportare la motivele de apel formulate, respectiv lămurirea voinței părților concomitente încheierii actului și a supus – pe baza analizei tuturor probelor cauzei – din nou interpretării clauza în dispută, spre a-i lămuri exact sensul și înțelesul.

Activitatea ei nu era limitată, după cum eronat afirmă recurenta, nici de autoritatea de lucru judecat a hotărârii de primă instanță și nici restrânsă de vreo limită dedusă din ceea s-a contestat în apel.

Așa cum s-a arătat deja, hotărârii atacate cu apel legea îi recunoaște o autoritate de lucru judecat provizorie care, pe aspectele contestate în calea de atac, nu se opune instanței de control judiciar tocmai întrucât acestea fac obiectul verificării sale, situație valabilă în privința clauzei contractuale în discuție. O interpretare contrară, precum este cea propusă de recurentă golește de conținut și lipsește de sens însăși funcția legală a controlului judiciar, devenind un obstacol în calea acestuia, neprevăzut de vreo dispoziție legală. Aceasta presupunea pentru instanța de rejudecare libertatea deplină, dar și îndatorirea de lămurire a sensului și înțelesului clauzei în dispută, pornind de la calificarea sa – părțile litigante prezentând viziuni diferite în legătură cu eventuala calificare a acesteia de către instanța de casare, dar și cu determinarea naturii juridice corecte a clauzei –, urmată de stabilirea exactă a înțelesului termenilor utilizați (asupra cărora, de asemenea, părțile au avut viziuni diferite), pentru a se lămuri sensul exact al scrierii și, în felul acesta, a se determina voința reală a semnatarilor contractului.

Argumentul recurentei, anume că nu contestase înțelesul termenilor utilizați de prima instanță în analiza clauzei nu poate să subziste întrucât controlul judiciar al instanței de apel presupunea devoluarea în întregime a elementului litigios contestat – interpretarea clauzei rezolutorii de către tribunal - iar nu fragmentat, cum într-o viziune personală propune aceasta, anume pornind de la sensul și înțelesul termenilor utilizați de prima instanță. O astfel de viziune este contrară și de natură să slăbească chiar scopul procesului (și, implicit, pe cel al controlului judiciar declanșat), acela al aflării adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, pentru găsirea căruia judecătorul e dator să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricăror greșeli.

În plus, nu există o autoritate de lucru judecat a termenilor/noțiunilor utilizate de prima instanță și nici chiar a considerentelor privite în mod izolat – considerentul tribunalului văzut de recurentă ca intrat în autoritate de lucru judecat fiind cel care a reținut că "recunoașterea" se referea la lucrarea "G." – de maniera în care este invocată de recurentă. Considerentele hotărârii de primă instanță, ce a respins acțiunea reclamantei, formează un tot unitar, se sprijină unele pe altele și converg toate către aceeași soluție. Atâta timp cât sentința a fost apelată și criticată pe ambele cauze juridice ale acțiunii (cum rezultă din parcursul litigiului anterior prezentat, descris chiar de recurentă), nu se poate susține că noțiuni ori considerente izolate ale sentinței, chiar necriticate expres în calea de atac, și-ar putea păstra existența autonomă și ar putea rămâne în afara controlului judiciar, bucurându-se de atributul autorității de lucru judecat care ar genera, în acest fel, o limită în activitatea de control judiciar a instanței superioare.

În același timp, ipoteza regăsită în cauza pendinte, a contestării integrale a hotărârii de primă instanță, dedusă potrivit celor de mai sus, o plasează pe aceasta în afara exemplului de jurisprudență evocat de recurentă în fundamentarea criticii sale și care avea ca situație premisă, reținută ca atare de instanța ce a pronunțat respectiva hotărâre, ipoteza contestării numai parțiale a acesteia, atare circumstanțe doar - neregăsite însă în speța pendinte - făcând posibilă afirmația că "partea din hotărâre care nu a fost supusă apelului dobândește autoritate de lucru judecat".

Nici despre o determinare a limitelor controlului judiciar din apel, la modul cum o prezintă recurenta, nu poate fi vorba – aceasta susținând că ar fi formulat critici doar cu privire la aprecierea neîndeplinirii condiției rezolutorii de către instanța de fond, caz în care, prin reinterpretarea clauzei ce prevedea condiția agreată de părți și stabilirea unui conținut diferit al acesteia, instanța de apel ar fi depășit limitele fixate expres de parte, încălcând dispozițiile art. 477 C. proc. civ. ce dau expresie principiului disponibilității în calea de atac a apelului.

Afirmând aceasta, recurenta omite din conținutul apelului său existența criticii prin care acuza nu doar o greșită apreciere a neîndeplinirii condiției rezolutorii, ci tocmai o greșită interpretare a clauzei care o consfințea, ipoteză față de care este lipsit de temei a afirma existența vreunei limite a controlului judiciar pe acest aspect în puterea art. 477 C. proc. civ.

Deși este real că în urma judecății înfăptuită în apel, înțelesul clauzei rezolutorii a fost schimbat, prin schimbarea elementului de care s-a stabilit că depindea îndeplinirea acesteia (ne/recunoașterea internațională purtând asupra studiului/cercetării privind opera lui F., în care se cuprinde și lucrarea contractată, iar nu asupra lucrării contractate, în sine), nu pot fi primite criticile de nelegalitate invocate de recurentă, acestea fiind lipsite de fundament legal, rod al unei interpretări formaliste de natură să suprime însuși controlului judiciar din apel pe care ea însăși l-a declanșat.

- Recurenta nu se poate prevala împotriva hotărârii atacate nici de încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., care consacră principiul neînrăutățirii situației părții în propria cale de atac, întemeiat pe diferențele de interpretare a clauzei ce consacră condiția rezolutorie agreată de părți, regăsită în analiza celor două instanțe de fond.

Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât nici o soluție favorabilă nu a fost pronunțată pentru recurentă, aceasta nu are de apărat nimic pe tărâmul dispozițiilor art. 481 C. proc. civ. Sub acest aspect, se are în vedere că și în judecata primei instanțe, și în cea a instanței de apel, acțiunea reclamantei care tindea la desființarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.02.2014 și la restituirea prestațiilor, a fost apreciată ca nefondată, iar cât privește condiția rezolutorie convenită de părți, a fost considerată ca neîndeplinită, stabilindu-se că niciunul din cele două elemente – în interpretarea tribunalului – ori din cele trei elemente – în interpretarea curții de apel – de care depindea activarea condiției, nu a fost realizat. Situația defavorabilă pe care o acuză recurenta în legătură cu rezultatul judecății din apel este nerelevantă însă întrucât nici măcar în interpretarea tribunalului, vazută ca mai favorabilă părții, drepturile afirmate de aceasta nu au putut dobândi nicio recunoaștere judiciară.

Deși acuză inclusiv o motivare contradictorie, determinată de utilizarea aceluiași cuvânt cu semnificații diferite în cuprinsul a două paragrafe din motivarea deciziei atacate – cu referire la noțiunea de lucrare – critica este tot nefondată întrucât nicio confuzie nu e posibilă atâta timp cât instanța de apel utilizează cuvinte/explicații ajutătoare pentru identificarea sensului exact avut în vedere de fiecare dată: în primul paragraf indicat de recurentă(regăsit la pag. 6 a considerentelor) se are în vedere "lucrarea contractată" în înțelesul de de sculptura "G.", în timp ce în paragraful al doilea (alinetul 1 al paginii 7 a considerentelor) termenul de "lucrare" e utilizat în înțelesul de operă scrisă/monografie, relevat de restul comunicării, din care se înțelege că termenul nu desemnează opera sculptată, menționată de această dată prin termenul "piesă", alăturată explicației "(însoțită de exponat)".

- Nefondată este și critica de încălcare a prevederilor art. 1671 C. civ., ca normă specială de interpretare prevăzută pentru materia contractului de vânzare-cumpărare, potrivit căreia clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea cumpărătorului.

Acuzând rezumarea raționamentului instanței de apel exclusiv la normele generale din materia interpretării contractelor – art. 1266-1268 C. civ. –, cu neaplicarea și a dispozițiilor art. 1671 C. civ., recurenta susține că instanța ar fi interpretat clauza în favoarea intimatei, deși aceasta recunoscuse la prima instanță că acea clauză viza nerecunoașterea originalității piesei cumpărate.

Înalta Curte reamintește că nu este atributul instanței de recurs de a confrunta probele cauzei, fiind suficient să observe că o interpretare în sensul arătat de recurentă nu era posibilă întrucât echivalează unei interpretări în contra voinței comune a părților, stabilită ca atare de instanța de apel pe baza analizării probelor, cele administrate la fond și cele suplimentare din faza apelului. De asemenea, aceasta ar fi fost contrară noțiunilor/termenilor utilizați de părți ori celorlalte clauze ale convenției, observându-se că, în determinarea înțelesului/sensului exact al clauzei supuse analizei, instanța de apel s-a raportat la ansamblul contractului și la sensul gramatical al termenilor care au fost utilizați cu consecvență atunci când s-a vorbit despre "cercetarea F.", "monografia F." sau despre "expunerea lucrării în expoziții internaționale".

- De asemenea, fără temei se pretinde și o nesocotire a dispozițiilor art. 1411 C. civ. prin aceea că instanța de apel ar fi aplicat exclusiv dispozițiile legale din materia condiției, deși - potrivit recurentei - clauza contractuală ar conține și un termen cert, dat de apariția monografiei F., considerată de aceasta un eveniment viitor și sigur ca realizare – septembrie 2014. Potrivit criticii formulate, schimbând natura acestui eveniment, prin nesocotirea datei indicate de părți, se nesocotește scopul pentru care a fost inserată clauza, care ar deveni lipsită de eficiență dacă condiția rezolutorie ar depide de bunăvoința unui terț.

Însă, în acord cu art. 1411 alin. (1) C. civ., obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor și sigur.

Or, afirmația recurentei, care pretinde stabilirea prin convenția părților și a unui termen cert, cu trimitere la data indicată în contract a apariției monografiei F., autor H. – septembrie 2014, nu are niciun corespondent în clauzele contractuale prin care s-au prevăzut obligațiile ce revin acestora, modul de îndeplinire ori de desființare a lor. Așa cum corect reține instanța de apel, data arătată a fost menționată în mod neutru, respectiv pentru a indica faptul că monografia aparținând numitei H. era în curs de elaborare la data încheierii contractului (februarie 2014), fără nicio legătură cu executarea obligațiilor acestora ori cu condiția rezolutorie agreată. Cum din nou just afirmă instanța de apel, părțile poartă răspunderea pentru maniera în care au convenit termenii convenției lor, iar pentru a conferi eficiență unei clauze (cea rezolutorie) a cărei îndeplinire a fost legată de acțiuni ce stau (și) în puterea unor terți – în speță, redactarea monografiei "F." cu autor indicat H. – nu e posibilă atribuirea de conținut ori sensuri noi clauzelor contractuale în procesul de interpretare a acestora, așa cum propune recurenta când se referă la instituirea unui termen, pe care îl pune în corelație cu condiția rezolutorie supusă interpretării, în lipsa oricărei acoperiri în clauzele contractuale.

Încălcarea prevederilor art. 1404 alin. (3) C. civ., pornindu-se de la afirmația că "este cert că lucrarea G. pe care am achiziționat-o nu a fost recunoscută pe plan internațional", constituie o critică pe care recurenta o formulează în termenii soluției tribunalului, cu nesocotirea - fără temei, așa cum s-a arătat în cele de mai sus – judecății înfăptuită prin decizia atacată, prin care s-a reținut că, potrivit convenției părților, (ne)recunoșterea în plan internațional purta asupra cercetării F., care implica/presupunea apariția monografiei F. și expunerea lucrării vândute în expoziții internaționale (Franța, Elveția).

Prin urmare, convingerea dobândită de recurentă asupra faptului că lucrarea pe care a achiziționat-o nu a fost recunoscută în plan internațional – întemeindu-se în acest sens pe opinia muzeografului-cercetăror de la J. ori pe răspunsul dat de K. – este ineficientă pentru activarea clauzei rezolutorii.

Întrucât, în termenii expreși ai convenției părților, nu s-a demonstrat apariția monografiei F. și nici expunerea lucrării în expoziții internaționale, și prin aceasta nici recunoașterea în plan internațional a cercetării F., în mod corect a reținut instanța de apel neîndeplinirea condiției rezolutorii asupra căreia reclamanta și-a dat acordul.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală soluția instanței de apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recusul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1410 A din 22 octombrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.