ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 367/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În cadrul răspunsului la întâmpinare depus, la 7 iulie 2023, în dosarul nr. x/2022, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 893 lit. a) și ale art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ., cu privire la sintagma "precum și orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise", în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de către recurenta-reclamantă A..

La 23 noiembrie 2023, reclamanta A., prin mandatar B., a declarat recurs împotriva încheierii din 21 noiembrie 2023, solicitând casarea încheierii și, rejudecând, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 893 lit. a) și ale art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ., cu privire la sintagma "precum și orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise", în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României.

La 22 ianuarie 2024, în considerarea prevederilor art. 470 alin. (5) din C. proc. civ. (încheierea recurată fiind comunicată la 18 ianuarie 2024), recurenta a depus la dosar motivele de recurs.

În primul rând, recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că, atunci când a apreciat că mandatarul nu poate pune concluzii asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța a încălcat dispozițiile art. 83 alin. (1) din C. proc. civ., sens în care a învederat că excepția de neconstituționalitate nu este o excepție procesuală, ci o apărare de fond, precum și că instanța de contencios constituțional i-a permis să pună concluzii orale asupra excepției de neconstituționalitate soluționate prin decizia nr. 31/2004, context în care, conform principiului "cine poate mai mult poate și mai puțin", instanța judecătorească are obligația să permită mandatarului să pună concluzii orale.

Recurenta a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susținând că, prin modalitatea în care a motivat soluția de respingere a cererii de sesizare, instanța s-a substituit Curții Constituționale, depășindu-și atribuțiile și încălcând ordinea constituțională, din moment ce analiza modului în care dispozițiile art. 893 lit. a) și ale art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. au fost aplicate de către instanța de apel nu poate fi efectuată decât de către Curtea Constituțională.

Recurenta a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că încheierea recurată este dată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în partea referitoare la "legătura cu soluționarea cauzei", sens în care a învederat că această condiție este îndeplinită, din moment ce instanța de apel a reținut că "este greșită aserțiunea apelantei, potrivit căreia nu putea să efectueze operațiunea de notare a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x în cartea funciară, deoarece norma conținută de art. 893 din C. civ., invocată de apelantă, vizează înscrierea unui drept real tabular în cartea funciară, iar nu notarea unui litigiu, reglementată de art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ..". În opinia recurentei, cât timp dispozițiile art. 893 lit. a) și ale art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. au fundamentat soluția instanței de apel, este evident că este îndeplinită condiția privind legătura cu soluționarea cauzei, admiterea excepției de neconstituționalitate lăsând fără fundament legal soluția pronunțată de instanța de apel.

Prin notele de ședință depuse la 6 februarie 2024, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că încheierea recurată este legală, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că recurenta s-a conformat acestor exigențe legale, întrucât argumentele invocate se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin modalitatea în care a motivat soluția de respingere a cererii de sesizare, instanța și-a depășit atribuțiile și s-a substituit Curții Constituționale, în condițiile în care analiza modului în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 893 lit. a) și ale art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. nu poate fi efectuată de către instanța judecătorească, ci doar de către Curtea Constituțională.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident în cauză, neputându-se reține că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, când a analizat dacă este admisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este incident atunci când instanța de judecată intră, în mod nepermis, în domeniul altei puteri constituite în stat (puterea legislativă și puterea executivă), încălcând, în consecință, principiul separației puterilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituția României.

Cu referire la mecanismul reglementat de art. 29 din Legea nr. 47/1992, incidența acestui motiv de casare se reține atunci când instanța judecătorească declară ea însăși neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe a Guvernului, adoptate în sistemul Constituției în vigoare, substituindu-se astfel instanței de contencios constituțional, nu însă și atunci când respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, în urma constatării faptului că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, cum este situația în cauza de față. Sub acest ultim aspect, în practica instanței supreme s-a statuat că "incidența anumitor dispoziții legale în speță reprezintă o chestiune de interpretare și de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanțelor judecătorești, iar nu o problemă juridică de apreciere a neconstituționalității acestora, atribuție rezervată în exclusivitate Curții Constituționale, (...) astfel că instanța de judecată nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești" (decizia civilă nr. 13 din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă).

Este nefondată susținerea recurentei, potrivit căreia analiza modului în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 893 lit. a) și ale art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. nu poate fi efectuată decât de Curtea Constituțională.

Dimpotrivă, în condițiile în care, prin memoriul de recurs, au fost formulate critici cu privire atât la refuzul instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 893 lit. a) din C. civ., cât și la aplicarea prevederilor art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ., rezultă că singura competentă a dezlega aceste critici este instanța învestită cu soluționarea recursului, astfel că, în mod corect, instanța a avut în vedere această împrejurare, atunci când a analizat dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Din considerentele încheierii recurate, reiese că instanța a constatat că nu este îndeplinită condiția ca excepția de neconstituționalitate să vizeze însăși neconstituționalitatea normelor legale criticate, reținând că aceasta rezultă din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, precum și din jurisprudența Curții Constituționale. În această ordine de idei, instanța a constatat că argumentele invocate în susținerea cererii de sesizare nu tind la declanșarea unui mecanism de cenzurare a concordanței dintre normele legale pretins neconstituționale și exigențele legii fundamentale, ci urmăresc interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 893 lit. a) și art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. în speța dedusă judecății, aspect care intră în competența exclusivă a instanței învestite cu soluționarea cauzei. În același sens, s-a mai reținut că instanța de contencios constituțional a statuat că "aspectele care țin de aplicarea legii intră în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului (decizia nr. 514 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2020, paragraful 23).

Ca atare, se reține că instanța învestită cu cererea de sesizare a Curții Constituționale a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, sub aspectul condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare, reținând că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, cu consecința respingerii cererii ca inadmisibilă. O atare competență a instanței de judecată este recunoscută prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conform căruia "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale". Or, din moment ce instanța învestită cu cererea de sesizare a Curții Constituționale și-a exercitat întocmai competența stabilită prin lege, nu i se poate reproșa că a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cu consecința că nu poate fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4.

Recurenta a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că, atunci când a apreciat că mandatarul său nu poate pune concluzii asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța a încălcat prevederile art. 83 alin. (1) din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta a învederat, pe de o parte, că excepția de neconstituționalitate nu este o excepție procesuală, ci o apărare de fond, astfel că nu intră sub incidența prevederilor art. 83 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că instanța de contencios constituțional i-a permis mandatarului său să pună concluzii asupra excepției de neconstituționalitate ce a fost soluționată prin decizia nr. 31/2004, context în care, conform principiului qui potest plus, potest minus, rezultă că instanța judecătorească are obligația să-i permită mandatarului a pune concluzii orale.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, neputându-se reține că, atunci când a apreciat că mandatarul recurentei nu poate pune concluzii asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit dispozițiilor art. 83 alin. (1) din C. proc. civ.: "În fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau de alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor." Ca atare, mandatarul care nu are calitatea de avocat poate să formuleze cereri în fața instanței, să propună probe, să îndeplinească alte acte de procedură în numele și în interesul părții pe care o reprezintă, însă nu are dreptul de a pune concluzii nici asupra excepțiilor procesuale, nici asupra fondului decât prin avocat.

Contrar celor învederate prin memorial de recurs, instanța învestită cu cererea de sesizare a Curții Constituționale a aplicat în mod corect aceste dispoziții de drept procesual, atunci când a constatat că mandatarul recurentei nu poate pune concluzii asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, din moment ce art. 83 alin. (1) teza a II-a a din C. proc. civ. prevede că, în ipoteza în care mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra fondului decât prin avocat.

Din această perspectivă, nu are relevanță argumentul recurentei, în sensul că, potrivit unor opinii exprimate în literatura de specialitate, excepția de neconstituționalitate nu este o excepție procesuală, ci o apărare de fond. Aceasta, întrucât, la termenul de judecată din 21 noiembrie 2023, instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților excepția de neconstituționalitate, ci cererea de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma condițiilor specifice reglementate la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, indiferent dacă excepția de neconstituționalitate este calificată drept o excepție procesuală sau, dimpotrivă, ca o apărare de fond, devin incidente prevederile art. 83 alin. (1) din C. proc. civ., care nu permit mandatarului care nu are calitate de avocat să pună concluzii asupra fondului. Din moment ce, în urma coroborării dispozițiilor art. 29 alin. (4) și (5) din Legea nr. 47/1992, rezultă că instanța judecătorească are competența de a sesiza Curtea Constituțională, în situația în care constată că excepția de neconstituționalitate este admisibilă (nefiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992), înseamnă că "fondul", într-o atare ipoteză specifică, îl reprezintă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pentru aceleași considerente, urmează a fi înlăturat ca lipsit de relevanță și argumentul recurentei, potrivit căruia Curtea Constituțională i-a permis mandatarului său să pună concluzii asupra excepției de neconstituționalitate ce a fost soluționată prin decizia nr. 31/2004, analiza de față nepurtând asupra posibilității mandatarului neavocat de a pune concluzii asupra excepției de neconstituționalitate, ci asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În considerarea celor expuse, se reține că mandatarul care nu are calitatea de avocat nu poate pune concluzii asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța aplicând în mod corect dispozițiile art. 83 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că încheierea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în partea referitoare la condiția privind "legătura cu soluționarea cauzei".

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta a învederat că este îndeplinită condiția privind legătura cu soluționarea cauzei, din moment ce instanța de apel a reținut că "este greșită aserțiunea apelantei, potrivit căreia nu putea să efectueze operațiunea de notare a litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x în cartea funciară, deoarece norma conținută de art. 893 din C. civ., invocată de apelantă, vizează înscrierea unui drept real tabular în cartea funciară, iar nu notarea unui litigiu, reglementată de art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ..", învederând că admiterea excepției de neconstituționalitate ar lipsi de fundament legal soluția instanței de apel.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat, întrucât, contrar susținerilor recurentei, prin încheierea recurată s-a reținut că este îndeplinită condiția privind legătura excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, concluzie ce rezultă din următoarele considerente:

"În ceea ce privește condiția legăturii cu cauza, Înalta Curte reține că, prin motivele de recurs, au fost criticate, printre altele, pe de o parte, refuzul instanței de apel de a aplica dispozițiile art. 893 lit. a) din C. civ., iar, pe de altă parte, aplicarea dispozițiilor art. 902 alin. (2) pct. 19 din C. civ. care, nu erau incidente cauzei, recurenta susținând, contrar interpretării din decizia recurată, că normele în discuție nu permit notarea contestației la executare în cartea funciară în care apare ca proprietar adjudecatarul, astfel că, în ipoteza înstrăinării de către acesta din urmă a imobilului, contestatorul riscă să nu aibă șanse de câștig în acțiunea în revendicare față de terțul dobânditor, deși executarea silită a imobilului a fost anulată de către instanța de executare, în cazul în care nu dovedește buna-credință a acestuia, potrivit dispozițiilor art. 901 alin. (1) lit. c) din noul C. civ.. Drept urmare, eventuala dezlegare de către Curtea Constituțională, preconizată prin invocarea excepției de neconstituționalitate, ar avea relevanță în soluționarea recursului, clarificând chestiunea de drept invocată prin motivele de casare, context în care Înalta Curte constată a fi îndeplinită și condiția legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei."

În acest context, sunt străine de natura cauzei criticile potrivit cărora încheierea recurată este dată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în partea referitoare la condiția privind "legătura cu soluționarea cauzei", acestea fiind, de altfel, și singurele pe care se sprijină motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă, în mod clar, din considerentele încheierii recurate, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale este consecința reținerii faptului că nu este întrunită cerința ca excepția invocată să vizeze însăși neconstituționalitatea normelor legale atacate, instanța reținând că aceasta rezultă din prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, precum și din jurisprudența Curții Constituționale.

Or, în legătură cu acest aspect, ce stă la baza soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurenta nu a învederat nicio critică care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci doar celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în legătură cu care s-a reținut, conform considerentelor anterioare, că nu este incident în cauză.

Întrucât recurenta nu a criticat modalitatea în care instanța a interpretat sau a aplicat normele de drept material, sub aspectul singurei condiții reținute ca nefiind îndeplinită, dintre cele prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, se reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat, este nefondat.

Constatând că nu pot fi primite motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimaților suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, însă în cuantum redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că suma solicitată (3.000 RON) este disproporționată, în raport cu complexitatea redusă a prezentului dosar și cu activitatea concretă desfășurată de avocat (redactarea notelor de ședință).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de ședință din 21 noiembrie 2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimații-reclamanți C. și D. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.