ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1423/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 853 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a constatat perimat recursul formulat de contestatorul A împotriva deciziei civile nr. 1137A din 21 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă.

Prin recursul înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă sub nr. x/303/2021, formulat împotriva deciziei nr. 853R din 24 octombrie 2023 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, petentul a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ. (în ceea ce privește sintagma „punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței”) și a prevederilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/303/2021/a6, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a anulat cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma ,,punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței”, și a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., formulată de petentul A.

Împotriva încheierii din 10 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/303/2021/a6 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a declarat recurs petentul A, înregistrat pe rolul Secției civile a Înaltei Curți la 11 aprilie 2024.

În expunerea criticilor formulate, petentul A a învederat că anularea cererii este „nefondată și abuzivă”, având în vedere că cererea de sesizare are inserat textul: „cerere întocmită, asumată și semnată de A", iar în condițiile în care legea procesuală nu detaliază conținutul semnăturii și nici nu o definește, instanța nu poate aprecia că cererea nu este semnată.

În continuare, în considerarea adagiului „Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) a arătat că în lipsa oricărei dispoziții legale care să reglementeze și să definească semnătura, instanțele de judecată nu pot condiționa actul de justiție de îndeplinirea acestei formalități, în special în fazele extraordinare ale procesului.

Cererea dedusă judecății și comunicată instanței de judecată, conține datele de identificare ale părții, transmiterea acesteia fiind efectuată de la adresa e-mail a titularului cererii, iar semnarea acesteia pe fiecare pagină reprezintă garanția faptului că actul de procedură este întocmit și transmis de aceeași persoană.

Transmiterea cererii de la adresa de e-mail unică, personală și personalizată, cu numele și prenumele părții, de forma x@yahoo.com, adresă de corespondență electronică utilizată pentru comunicarea actelor de procedură încă de la faza de fond, reprezintă elemente suficiente care garantează forța juridică a actului de procedură trimis în această modalitate.

De asemenea, petentul a mai arătat că nu există reglementată o etapă de regularizare a cererilor incidente, cum este aceea de sesizare a Curții Constituționale, așa cum impun dispozițiile art. 200 C. proc. civ., care stabilesc o formă fixă a cererii de chemare în judecată, și care nu sunt aplicabile în fazele procesuale ulterioare.

Conchizând, petentul a susținut că sancțiunea anulării cererii nu poate fi aplicată în absența unui cadru legal care să prevadă o asemenea măsură, soluția instanței fiind în contradicție cu decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii Nr. XXXIX din 7 mai 2007, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 833 din 05/12/2007 conform căreia cererea de recurs nu poate fi anulat pentru lipsa semnăturii.

În acest sens și prevederile art. 196 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe, iar dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen, va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. în cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea.

Or, în cauza pendinte, instanța a procedat în mod contrar acestor dispoziții câtă vreme reclamantul nu a fost înștiințat cu privire la neregularitatea cererii pentru lipsa semnăturii și obligația de a o semna.

Prin urmare, în lipsa oricăror diligențe din partea instanței în a aduce la cunoștința petentului pretinsele obligații, fără a crea cadrul ca acesta să poată acționa și să își apere dreptul, în lipsa unei norme clare și explicite referitoare la reglementarea semnăturii, soluția este una nelegală și vătămătoare.

În cauza Lungoci vs România, CEDO a statuat că „restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat".

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul pendinte, Înalta Curte constată următoarele:

Critica evocată prin motivele de recurs pune în discuție, în esență, nerespectarea de către instanța învestită cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a normelor de procedură cuprinse în C. proc. civ., privitoare la obligația părții de a semna cererea.

Sub un prim aspect, petentul a susținut că norma legală nu definește noțiunea de semnătură și ca atare, în lipsa oricărui criteriu de identificare a conținutului unei semnături, instanța, în mod greșit, a apreciat că cererea dedusă judecății nu întrunește condiția de formă cu privire la existența semnăturii.

Înalta Curte reține că dispozițiile pretins încălcate de către instanță sunt cele ale art. 148 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează condițiile de formă ale cererilor adresate instanțelor de judecată, respectiv ale cererii de recurs regăsite în cuprinsul art. 486 alin. (1) lit. e din același cod.

Este de necontestat că atât art. 148 alin. (1) C. proc. civ., cât și art. 486 alin. (1) lit. e din același cod, operează cu noțiunea de „semnătură”, fără a defini însă conținutul acestei noțiuni.

Prin urmare, interpretarea acestui concept trebuie să se realizeze după sensul său comun, astfel cum este utilizat în limbajul uzual, ca reprezentând numele unei persoane scris de propria mână sub textul unui act, nefiind necesară consacrarea acestui termen la nivel legislativ, printr-o act normativ special emis în acest scop, așa cum se pretinde.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora, în cadrul soluțiilor legislative preconizate, trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se sigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.

Prin urmare, este nefondată susținerea petentului conform căreia instanța nu era îndrituită să constate nulitatea cererii pentru lipsa semnăturii în absența unei „legi a semnăturii” care să definească forma și/sau conținutul semnăturii.

În privința semnăturii electronice, ca modalitate recunoscută de legiuitor pentru a confirma voința părții cu privire la conținutul unui înscris, Înalta Curte reține că, așa cum impun dispozițiile art. 268 alin. (2) C. proc. civ., valabilitatea și eficiența juridică în plan procesual a acesteia este condiționată de reproducerea ei în condițiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică, în vigoare la epoca inițierii pricinii pendinte.

Astfel, conform art. 4 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar; totodată, art. 9 din același act normativ prevede că partea care invocă înaintea instanței o semnătură electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute la art. 4 pct. 4, iar semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat, este prezumată a îndeplini condițiile prevăzute la art. 4 pct. 4 din același act normativ.

În cauza de față, recurentul nu a făcut dovada și nici nu a pretins că este titular al unui certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat și nici al unei semnături electronice extinse.

O altă critică a petentului a vizat împrejurarea că cererea sa a fost anulată la termenul de judecată din 10 aprilie 2024 pentru lipsa semnăturii, fără a fi înștiințat, în prealabil, printr-un act de procedură, despre posibilitatea complinirii acestei cerințe. În acest sens, consideră că ar fi trebuit să beneficieze de un termen de judecată, în condițiile în care art. 196 alin. (2) din C. proc. civ. care permite ca lipsa respectivului element din cererea de sesizare a instanței să fie acoperită în tot cursul judecății.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții Constituționale, respinsă prin încheierea ce face obiectul prezentei căi de atac, a fost formulată în cadrul memoriului de recurs împotriva deciziei civile nr. 853R din 24 octombrie 2023 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă.

Prin urmare, în analiza legalității soluției recurate, Înalta Curte va avea în vedere exigențele procesuale impuse de normele legale aplicabile actului de procedură prin care petentul a înțeles să deducă judecății cererea de sesizare a Curții Constituționale, respectiv cele care reglementează condițiile de formă ale cererii de recurs, petentul înțelegând să invoce excepția de neconstituționalitate în cuprinsul memoriului de recurs exercitat împotriva deciziei civile nr. 853R din 24 octombrie 2023 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă, astfel cum s-a reținut anterior.

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde: a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, sau, după caz, numele, prenumele și domiciliul reprezentantului convențional, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care recurentul locuiește în străinătate; b) numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul intimatului c) indicarea hotărârii care se atacă d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; e) semnătura părții sau, după caz, a mandatarului părții, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic.

Potrivit alin. (3) din același text de lege, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

Articolul descrie, în cadrul alin. (1) lit. a condițiile de formă intrinseci ale cererii de recurs, prevăzând că recurentul este ținut să semneze cererea de recurs. Alineatul 3 stabilește regimul sancționator pentru încălcarea unora dintre dispozițiile alin. (1) printre care figurează și cerința referitoare la lipsa semnăturii de pe cererea de recurs.

Aceste prevederi se coroborează cu cele cuprinse în art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală „Rolul semnăturii”, care dispune în sensul că: (1) „Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege.”

Din interpretarea literală a textului legal anterior redat, rezultă că semnătura, fie olografă sau electronică, are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat.

În legătura cu forma semnăturii, aceasta trebuie să fie exprimată în scris, iar în ipoteza semnăturii olografe, aceasta trebuie să fie scrisă de mâna părții, neputând să fie dactilografiată, imprimată sau înlocuită prin parafă.

Contrar susținerilor recurentului, inserarea în cuprinsul cererii de sesizare a instanței a mențiunii „cerere întocmită, asumată și semnată de A”, și transmiterea acesteia de la adresa de email pe care susține că o deține, nu este aptă a complini exigențele procesuale referitoare la existența semnăturii.

Așadar, întrucât semnătura are rolul de a confirma voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanței de judecată, chiar și în ipoteza transmiterii cererilor prin mijloace de comunicare la distanță, poșta electronică, potrivit art. 148 alin. (2) și art. 149 alin. (4) C. proc. civ., condiție care nu este întrunită în cauza de față, așa cum corect a reținut și instanța anterioară.

În continuare, Înalta Curte reține că art. 494 C. proc. civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.

În cuprinsul Cărții a II-a referitoare la Procedura contencioasă, Titlu I Procedura în fața primei instanțe, Capitolul I Sesizarea instanței de judecată, Secțiunea a 2-a Cererea de chemare în judecată, se regăsește art. 196 având denumirea marginală „Nulitatea cererii”.

Dispozițiile art. 196 C. proc. civ. au următorul conținut: „(1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele și prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispozițiile art. 200 sunt aplicabile. (2) Cu toate acestea, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședința în care a fost invocată nulitatea. (3) Orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii de chemare în judecată va fi îndreptată de reclamant în condițiile prevăzute la alin. (2).

Prin încheierea din 10 aprilie 2024, instanța a anulat cererea formulată de petentul A privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma ,,punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței”, și a dispozițiilor art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în considerarea faptului că aceasta nu a fost semnată, deși, în procedura regularizării cererii de recurs, i s-a pus în vedere acest aspect.

Verificând succesiunea actelor de procedură dispuse de instanță, se constată că prin rezoluția de primire a dosarului aflată la fila 7, s-a constatat că memoriul de recurs nu poartă semnătura părții, astfel că petentului i-a fost pusă în vedere obligația de a semna cererea sau de a expedia la dosar o copie semnată a acesteia, sub sancțiunea anulării acesteia.

Obligația de a semna memoriul de recurs, care conținea și cererea de sesizare a Curții Constituționale pendinte, a fost comunicată petentului la 6 decembrie 2023, astfel cum reiese din procesul-verbal de înmânare aflat la fila nr. 14 din dosar, însă acesta nu a înțeles să se conformeze obligației legale care i-a fost adusă la cunoștință de către instanță. Adresa care conținea această obligație, din 29 noiembrie 2023, a fost comunicată părții la domiciliul indicat în cererea de recurs, la 06 decembrie 2024, potrivit procesului-verbal de înmânare de la fila 14 din același dosar.

Se reține că măsura respectivă a fost luată în temeiul dispozițiilor art. 494 și coroborate cu cele ale art. 4711 alin. (2) C. proc. civ., acestea dispunând: „În cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării”.

Contrar susținerilor exprimate în memoriul de recurs, petentul a luat cunoștință, în procedura de regularizare, de dispoziția instanței privind semnarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, aspect care poate fi dedus din împrejurarea că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, la 11 decembrie 2024, a formulat cerere de reexaminare, mențiunea privind obligația de achitare a taxei judiciare de timbru fiindu-i inserată prin aceeași comunicare, prin care a fost înștiințat și cu privire la semnătură.

Mai reține prezenta instanță că obligația de semnare a căii de atac nu s-a impus a fi transmisă petentului prin intermediul comunicării electronice, în conformitate cu prevederile art. 154 alin. (6) C. proc. civ., deoarece o solicitare de comunicare a actelor de procedură în format electronic nu a fost înregistrată la dosar, cererile înregistrate la 07 decembrie 2023, respectiv la 02 februarie 2024 au vizat comunicarea anumitor documente referitoare la dosar, fără ca petentul să precizeze, în mod expres, ca toate actele de procedură să îi fie comunicate electronic.

În același sens, Înalta Curte constată că prin precizările depuse în 18 decembrie 2023, petentul a menționat, în mod neechivoc, pe de o parte, că, în conformitate cu prevederile art. 196 alin. (2) C. proc. civ., lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecății, iar, pe de altă parte, că indicarea datelor sale personale și adresa unică de e-mail sunt suficiente pentru a-i confirma identitatea, aspect ce probează caracterul nefondat al susținerilor petentului privitoare la necomunicarea de către instanță a obligației legale ce îi incumba de a semna cererea dedusă judecății.

Tot în legătură cu aspectul nesemnării cererii de sesizare a Curții Constituționale, în dezacord cu afirmația făcută de recurent, instanța nu avea obligația de a acorda un al doilea termen de judecată la care partea să fie citată cu mențiunea semnării actului, deoarece ipoteza reglementată de art. 196 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere situația când se invocă lipsa semnăturii chiar la primul termen de judecată, când partea lipsește, și se justifică amânarea pricinii din acest considerent. În cauza de față, recurentul a fost înștiințat despre obligația semnării cererii în procedura de regularizare, nu a complinit această carență și nici nu s-a prezentat la primul termen, când avea posibilitatea să semneze cererea de apel.

Cât privește aserțiunea prin care petentul arată că cererea sa „este valabilă fără semnătură olografă sau electronică, conform legii”, aceasta nu este în măsură să înlăture obligația legală stabilită în sarcina petentului, motiv pentru care nu poate fi primită.

Analizând cauza și din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispozițiile art. 200 din C. proc. civ., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la acces la instanță nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiția ca dreptul sa nu fi fost afectat în substanța sa. O limitare a dreptului la acces la instanță nu se conciliază cu art. 6 din Convenție decât dacă urmărește un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat că nu au fost încălcate de către Statul Român prevederile art. 6 din Convenție. S-a reținut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare și nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmărește a impune reclamanților o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege și urmărește buna administrare a justiției. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său de acces la instanță, reținând că reclamanta a fost informată de instanță asupra omisiunii sale și de sancțiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, condiționarea accesului la actul de justiție de respectarea unor minime exigențe procesuale nu este în măsură să afecteze dreptul părților la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din CEDO.

În privința pretinsei nesocotiri de către instanță a deciziei nr. XXXIX din 7 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, se reține că aceasta a vizat normele de procedură reglementate prin Codul de procedură de la 1859, anterior celui incident în cauză, considerentele acesteia păstrându-și însă validitatea și în raport de noile norme procesuale civile. Astfel, se constată că prin hotărârea amintită, s-a apreciat că cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părții iar nerespectarea acestei cerințe poate fi împlinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. de la 1859. Or, din considerentele anterior relevate, rezultă că instanța, înaintea aplicării sancțiunii de anulare a cererii, ca nesemnate, a procedat la încunoștințarea părții despre obligația legală ce îi incumbă de a semna cererea, în acord cu decizia pronunțată în recursul legii menționată, contrar susținerilor recurentului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța a reținut că nu sunt întrunite condițiile de formă ale cererii prevăzute de dispozițiile art. 148 alin. (1) C. proc. civ., aplicând sancțiunea nulității actului procedural pentru lipsa semnăturii petentului, în condițiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele art. 194 lit. f) din același cod, criticile petentului fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din 10 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/303/2021/a6 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A împotriva încheierii din 10 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/303/2021/a6 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.