Decizia nr. 352/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 30/2022 a Tribunalului Brașov

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 18 mai 2021, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata către reclamanta A. a sumei de 6.054 RON, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, iar către reclamanții B. și C. a câte 50.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data producerii faptului cauzator de prejudicii, iar, în subsidiar, de la data punerii în întârziere prin formularea cererii de despăgubiri nr. x/26.11.2020, și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 30 din 21 februarie 2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât, ca nefondată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să îi achite reclamantei A., cu titlu de daune materiale, suma de 6.054 de RON, a obligat pârâtul să achite fiecăruia dintre reclamanți câte 25.000 de euro, cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul să îi achite fiecăreia dinte reclamanți dobânda legală, calculată începând cu 13.10.2020, a respins în rest cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 1.897,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanții și pârâtul. Prin decizia civilă nr. 334/Ap din 28 februarie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelurile declarate de către pârât și de către reclamanții B. și C., a admis apelul declarat de către reclamanta A. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să-i achite reclamantei A. suma de 35.000 euro, cu titlu de daune morale, a obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă A. a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 2 mai 2023, a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea deciziei și, rejudecând, diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de către instanța de apel la unul rezonabil. Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are calitatea de administrator al faunei cinegetice, nu de gestionar al acesteia, neputând fi obligat să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale. Dispozițiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ., care prevăd că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului, în cauză pază juridică fiind transferată către gestionarul Regia Națională a Pădurilor, prin Direcția Silvică Suceava, pentru o durată de 10 ani. Analizând prerogativele fiecărei entități din care decurge responsabilitatea dezdăunării, nu poate fi ținut doar Ministerul Mediului să suporte prejudiciul, în condițiile în care nu deținea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligații căzând în sarcina Regiei Naționale a Pădurilor, prin direcțiile silvice. Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic și obligația de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate, adică întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa. Potrivit art. 1.377 din C. civ., are paza animalului sau chiar a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu. Întrucât decizia recurată a fost pronunțată fără să se rețină obligația de dezdăunare și în sarcina gestionarului fondului cinegetic de pe care provine ursul care a cauzat prejudiciul, rezultă că nu este una care să fie circumscrisă elementelor de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actul de justiție. Potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, "pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice și animalelor domestice de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în anexele nr. 1 și 2, se acordă despăgubiri" (specia urs este cuprinsă în anexa 2), iar, potrivit art. 13 alin. (3), "pentru situațiile în care atât gestionarul, cât și proprietarii de culturi agricole, silvice și de animale domestice și-au îndeplinit toate obligațiile pentru prevenirea pagubelor, despăgubirile se suportă de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, din bugetul aprobat cu această destinație". Din coroborarea acestor prevederi reiese că despăgubirile se acordă de către gestionarul fondului de vânătoare în cazul pagubelor produse asupra culturilor sau animalelor domestice, astfel că, în situația uciderii unui om de către un animal sălbatic, obligația de despăgubire incumbă gestionarului fondului de vânătoare, dacă nu și-a îndeplinit obligațiile pentru prevenirea pagubelor. Întrucât instanța trebuie să aibă un rol activ în soluționarea procesului, aceasta avea posibilitatea să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a gestionarului faunei cinegetice, respectiv a persoanei care deține paza juridică a animalelor de pe fondul cinegetic pe care s-a produs incidentul și care are, pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute în contractul de gestionare, o obligație solidară cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Introducerea în proces a gestionarului faunei cinegetice nu se putea realiza prin intermediul vreunei cereri de intervenție forțată, acestea fiind incompatibile cu specificul răspunderii solidare a administratorului cu gestionarul faunei cinegetice pentru prejudiciile create de fauna cinegetică. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamanților, acesta este unul excesiv, fiind stabilit în mod arbitrar și constituind o adevărată îmbogățire fără justă cauză a persoanelor care pretind la momentul actual că au fost lipsite de afecțiunea și sprijinul persoanei decedate, astfel că se impune diminuarea cuantumului la unul rezonabil, proporțional cu prejudiciul moral. Prin raportare la dispozițiile art. 1.390 din C. civ., este identificată persoana îndreptățită pentru acordarea daunelor morale în caz de deces. Astfel, despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat. Cu toate acestea, instanța, ținând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire și celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent. La stabilirea despăgubirii se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Or, instanța de apel a acordat despăgubiri tuturor membrilor familiei persoane decedate, în cuantum de 85.000 euro, deși este vorba despre persoane adulte și care nu se afla în întreținerea persoanei decedate. Referitor la dobânda legală, aceasta nu a fost stabilită în mod corect de la data decesului (13.10.2020), ci trebuie acordată de la data introducerii acțiunii (18.05.2021), acesta fiind momentul de la care începe să curgă dobânda legală pentru plata unei creanțe certe și exigibile.

Apărările formulate în cauză La 18 iulie 2023, intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Recurentul-pârât a respectat aceste exigențe legale, din moment ce a invocat argumente care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În ceea ce privește criticile privind cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel, precum și solicitarea recurentului-pârât de diminuare până la un nivel rezonabil, acestea nu pot fi analizate, întrucât în recurs se poate verifica doar dacă cuantumul daunelor morale a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situație, fără a se putea cenzura concluzia la care instanța de apel a ajuns în urma acestei analize. Se constată că recurentul-pârât apreciază ca fiind excesiv cuantumul daunelor morale și învederează anumite aspecte ce țin de situația de fapt și de mijloacele de probă administrate, fiind evident că, în realitate, tinde la reaprecierea aspectelor de fapt, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului. În consecință, Înalta Curte nu poate cerceta criticile referitoare la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate, având în vedere că, prin intermediul acestora, nu se susține lipsa unei atare analize, ci se contestă concluzia la care a ajuns instanța de apel, în urma propriei evaluări, susținerile recurentului-pârât vizând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei. De altfel, dispozițiile legale în vigoare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar principiul reparării integrale a prejudiciului moral nu poate avea decât un caracter estimativ, față de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar. Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către intimații-reclamanți, instanța de apel a respectat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, instituit de dispozițiile art. 1.385 din C. civ., neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la criteriile particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul moral suferit. Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica de recurs prin care se susține că dobânda legală ar fi trebuit acordată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (18.05.2021), iar nu de la data producerii faptei ilicite (13.10.2020), întrucât a fost invocată omisso medio, respectiv pentru prima dată în recurs, fără să fi fost supusă cenzurii instanței de apel, devenind incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "motivele de la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". În raport cu cele expuse, Înalta Curte urmează a analiza doar acele critici prin intermediul cărora recurentul-pârât susține că obligarea sa, în mod exclusiv, la plata despăgubirilor a fost dispusă cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1.375 și art. 1.377 din C. civ., precum și în art. 1 lit. a), p) și r) și în art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat. În litigiul de față, intimații-reclamanți au solicitat obligarea recurentului-pârât la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui animal sălbatic (urs). Cauza juridică a pretenției deduse judecății o constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animal, care este reglementată, în condițiile dreptului comun, la art. 1.375 și art. 1.377 din C. civ. Conform art. 1.375 din C. civ., "proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa". Potrivit art. 1.377 din C. civ., "în înțelesul dispozițiilor art. 1.375 și 1.376, are paza animalului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului și se servește de acesta în interes propriu". Dat fiind că această formă de răspundere civilă este una obiectivă, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului, rezultă că antrenarea răspunderii civile necesită dovedirea condițiilor generale referitoare la fapta ilicită, prejudiciu și raportul de cauzalitate dintre acestea, precum și a cerinței speciale referitoare la noțiunea de pază juridică. Referitor la această din urmă noțiune, se reține că, potrivit art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, "în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu". Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 1.375 și art. 1.377 din C. civ., precum și pe cele speciale ale art. 13 1 din Legea nr. 407/2006, atunci când a reținut că Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor are atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înțelesul prevederilor art. 1.377 din C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, precum și calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. Întrucât legea specială stabilește în mod expres titularul obligației de despăgubire, instanța de apel a obligat în mod just Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor la plata despăgubirilor materiale și morale către intimații-reclamanți, neprezentând relevanță existența contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Suceava. Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Suceava, cu privire la care recurentul-pârât a susținut că s-ar fi transferat paza juridică prin semnarea contractului de gestiune, nu este proprietar al urșilor sălbatici și nici nu exercită, în mod independent, controlul și supravegherea acestora, ci are calitatea de gestionar al fondului de vânătoare, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006. În aceste condiții, Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Suceava nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării, printre care se numără și ursul brun, specie protejată la nivelul Uniunii Europene, capturarea, recoltarea și relocarea acestora putându-se face numai în limitele stabilite prin ordin al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor, astfel cum se prevede la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007. În condițiile în care Regia Națională a Pădurilor-Direcția Silvică Suceava este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ținută să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimaților-reclamanți, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcție, supraveghere și control asupra animalelor sălbatice, adică paza juridică, aceasta fiind și rațiunea edictării art. 13 1 din Legea nr. 407/2006. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul-pârât să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.165 RON către intimata-reclamantă A., suma de 3.570 RON către intimatul-reclamant C. și suma de 3.570 RON către intimata-reclamantă B., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.