ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1770/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la 2 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.756,24 RON, reprezentând contravaloarea salariului pe două luni, a sumei de 4.918,80 euro, constând în diurna neîncasată pe două luni (22.897 RON) și a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale. Solicită cheltuieli de judecată.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 13 din Legea nr. 407/2007, raportate la cele ale art. 1375 C. civ. și pe prevederile art. 451-452 C. proc. civ.

La primul termen de judecată, 25 mai 2019, reclamantul a modificat cererea introductivă de instanță, în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, și pe Ministerul Mediului.

Prin încheierea din 9 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalului Brașov, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apelor și Pădurilor; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, dispunând ca soluționarea pe fond a cauzei să se realizeze numai în contradictoriu cu acest din urmă pârât.

Prin sentința nr. 52 din 4 martie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, obligându-l pe acesta să îi achite reclamantului suma de 2.756,24 RON, precum și suma de 4918,80 euro, echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune materiale; a obligat pe pârât să plătească reclamatului suma de 10.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale; a respins restul pretențiilor formulate de reclamant; a obligat pe pârâtul Ministerul Mediului să achite reclamantului suma de 1.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 1208 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Mediului împotriva sentinței nr. 52 din 4 martie 2019 a Tribunalului Brașov, secția I civilă; a obligat pe apelantul-pârât Ministerul Mediului la plata sumei de 1.200 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei Curții de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A învederat că instanța de apel, în mod eronat, a respins apelul declarat în cauză pe motiv că recurentului îi revine controlul și supravegherea urșilor întrucât pârâtul Ministerul Mediului are doar posibilitatea legală de a acorda, în anumite condiții, derogări de la interzicerea vânării urșilor, însă nu intră în competența sa controlul și supravegherea efectivă a acestor animale sălbatice.

A mai susținut că, în mod eronat, instanța de apel a considerat că pârâtul Ministerul Mediului trebuie să plătească despăgubirile pentru prejudiciile cauzate integrității umane, în raport de prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, actualizată cu modificările și completările ulterioare întrucât calitatea de administrator al fondului cinegetic, conform prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006 aparține, exclusiv, Ministerului Apelor și Pădurilor.

Astfel, autoritatea publică centrală răspunde de vânătoare și asigură administrarea faunei cinegetice și, prin urmare, Ministerul Apelor și Pădurilor deține calitatea de administrator al fondului cinegetic, în temeiul prevederilor H.G. nr. 20/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apelor și Pădurilor, cu modificările și completările ulterioare. A mai învederat că, potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, Ministerul Apelor și Pădurilor își desfășoară activitatea în următoarele domenii: planificare strategică, managementul fondului forestier și cinegetic, gospodărirea apelor, hidrologie, hidrogeologie, protecția, conservarea și refacerea capitalului natural din domeniul apelor și pădurilor.

A învederat că modalitatea de acordare a despăgubirilor pentru daunele produse de animalele de interes cinegetic este reglementată expres prin dispozițiile H.G. nr. 1679/2008 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 407/2006. Or, Ministerul Mediului poate acorda despăgubiri numai în baza dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 407/2006, și numai după demararea și finalizarea procedurii de autoritățile teritoriale competente, prevăzute în H.G. nr. 1679/2008, actualizată.

A mai arătat că animalele sălbatice care trăiesc în libertate în parcurile de vânătoare fac parte din fondul cinegetic al României, fiind vorba de animale sălbatice de interes vânătoresc, iar conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, administrator este autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și asigură administrarea fondului cinegetic, Ministerul Apelor și Pădurilor. Potrivit art. 1 lit. p) din acest act normativ, gestionar este persoana juridică română care a fost licențiată în condițiile legii, căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, în speță, asociațiile vânătorești legal constituite în România. Astfel, principala atribuție a gestionarilor și administratorului fondului de vânătoare este de a asigura protecția faunei de interes cinegetic, elaborând strategia privind fondul cinegetic al României.

Susține că, în speță, se pune problema producerii unui prejudiciu prin vătămarea integrității persoanei de un animal menționat în Anexa nr. 2, neexistând o reglementare sau o procedură special și, ca atare, se impune aplicarea dispozițiilor generale cu privire la răspunderea obiectivă pentru prejudiciile produse de animale, reglementată de art. 1375- art. 1380 C. civ.

Calitatea de paznic juridic al animalelor sălbatice care trăiesc în perimetrul unui fond de vânătoare revine gestionarilor fondurilor de vânătoare, respectiv organizațiilor vânătorești legal constituite din România. În acest context, reclamantul are dreptul să ceară repararea prejudiciului, în baza dispozițiilor art. 1375 C. civ., de la păzitorul juridic al animalului, iar Ministerul Mediului nu are această calitate, nefiind proprietarul animalului și neavând nici calitatea de administrator sau de gestionar al fondului de vânătoare.

Paza animalelor enumerate în Anexa nr. 2 revine gestionarului fondului de vânătoare și se desfășoară sub coordonarea administratorului, Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Brașov, respectiv Ministerul Apelor și Pădurilor. Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi și Ministerul Apelor și Pădurilor (succesorul în drepturi și obligații pe parte de silvicultură al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor), au atribuții proprii de pază, control, supraveghere și răspund, în anumite condiții, pentru prejudiciile rezultate în contextul administrării.

În concluzie, recurentul-pârât arată că instanța de apel s-a pronunțat în litigiul dedus judecății prin aplicarea greșită a normelor de drept material, stabilind culpa Ministerului Mediului în litigiul dedus judecății, fără a lua în considerare prevederile legale anterior menționate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a înregistrat dosarul ca recurs și a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 18 martie 2020, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 24 septembrie 2020 pentru soluționarea acestuia.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul părții adverse, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la criticile din recurs, că reclamantul nu s-a îndreptat împotriva soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apelor și Pădurilor, motiv pentru care se apreciază că inexistența unei răspunderi în raport de fapta dedusă judecății în persoana acestui pârât intră sub efectul autorității de lucru judecat și nu mai poate face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Arată că, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu se indică, în mod concret, norma de drept cu privire la care instanța de apel ar fi făcut o aplicare greșită, cu toate că răspunderea recurentului a fost atrasă în baza dispozițiilor art. 1357-1371 C. civ.

În privința susținerii recurentului rezultată din interpretarea eronată a dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, coroborate cu cele ale art. 1357-1371 C. civ., intimatul a arătat că răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate de vânatul din speciile strict protejate, cuprinse în Anexa nr. 2 la Legea nr. 407/2006, revine autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului, chiar dacă prejudiciile constau în vătămări ale integrității corporale, sănătății sau moartea unei persoane umane, având în vedere că răspunderea autorității centrale este una obiectivă, fără a fi necesară dovada vinovăției acestei entității, în temeiul art. 1375 C. civ.

A mai arătat intimatul că situația de fapt reținută prin decizia atacată, sub aspectul vinovăției stabilite în sarcina recuretului, ce îmbracă forma unor inacțiuni constând în neluarea măsurilor legale ce se impuneau pentru evitarea incidentului producător de prejudicii, nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului, în raport de motivele limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și subliniază că forma de vinovăție reținută în fazele procesuale anterioare nici nu a fost criticată în recurs.

Referitor la criticile vizând lipsa calității de paznic juridic a Ministerului Mediului al animalului sălbatic vizat în speța desusă judecății, intimatul arată că, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 57/2007, Ministerul Mediului este singura entitate autorizată să dispună măsuri prin adoptarea planurilor de management și a planurilor suplimentare de măsuri, precum și evaluări sau interdicția și permisiunea vânătorii. Gestionarul fondului cinegetic asigură paza fondului cinegetic, în sensul protejării și ocrotirii faunei de interes cinegetic ori prevenirii și combaterii braconajului, însă gestionarul nu are atribuții privind îngrădirea mișcării animalelor sălbatice, recurentul Ministerul Mediului fiind autoritatea care poate emite planuri de acțiune și derogări pentru recoltarea, relocarea și capturarea urșilor, măsuri apte să asigure evitarea atacurilor animalelor sălbatice asupra ființei umane.

Recurentul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul A., în cadrul căruia a reiterat argumentele din cererea sa de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recursul recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, în esență, reținerea greșită a calității sale de paznic juridic al animalului sălbatic vizat în speța dedusă judecății, cu consecința antrenării nelegale a răspunderii civile delictuale, rezultată din încălcarea și aplicarea greșită a art. 1375-1380 din C. civ., art. 1 lit. a) și art. 13 din Legea nr. 407/2006 și a dispozițiilor relevante din H.G. nr. 20/2017 și H.G. nr. 1679/2008, actualizată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanșat de reclamantul A., astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive și examinat de către instanțele de fond, a urmărit, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâților Ministerul Mediului și Ministerul Apelor și Pădurilor la plata daunelor materiale și daunelor morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui urs brun, consumat pe o stradă din orașul Făgăraș.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condițiile dispozițiilor de drept comun ale art. 1375 și art. 1377 din C. civ., și nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice și animalelor domestice.

Drept urmare, instanțele de fond și apel au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condițiilor generale referitoare la prejudiciu și la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului și prejudiciu, precum și a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reținerii greșite a calității de paznic juridic a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Înalta Curte constată că acest minister are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligațional litigios, contrar susținerilor din recurs.

Se reține că vânatul, care se află în proprietatea statului, deși se află în stare de libertate, se află într-o libertate susceptibilă de supraveghere. Această libertate susceptibilă de supraveghere a vânatului permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică, luând măsurile cuvenite pentru a preveni sau limita distrugerile pe care animalele le pot pricinui.

Art. 1375 C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ", iar art. 1377 C. civ. statuează că "În înțelesul dispozițiilor art. 1375 și 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu ".

În speță, Ministerul Mediului, conform art. 19 alin. (2)

1

din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006 are ca atribuție evaluarea populațiilor din speciile prevăzute în anexa nr. 2 (în cadrul căreia se regăsește și specia urs).

De altfel, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de protecția mediului are și alte atribuții de control și supraveghere asupra animalelor sălbatice, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, care să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât în mod corect, instanțele anterioare i-au atribuit calitatea de paznic juridic, în înțelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului în sensul dat prin cererea de recurs.

Chiar dacă Ministerul Apelor și Pădurilor, avea, la data incidentului din prezenta speță, calitatea de administrator conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, atribuțiile celor două instituții astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcționarea acestora sunt distincte și nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului pârât.

Pe de altă parte, Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi Brașov, cu privire la care recurentul susține că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietară a urșilor sălbatici, iar în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din nr. 407/2006 reprezintă persoana juridică română, licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânării având în vedere că ursul brun este specie protejată și inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea și relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menționează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Astfel spus, calitatea Asociației de gestionar al fondului cinegetic care are obligația de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice nu suprimă îndatoririle și responsabilitățile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcție, supraveghere și control, de esența noțiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 din C. civ.) și, drept urmare, nu pot avea nici aptitudinea de a-i limita reclamantului victimă dreptul afirmat de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

De altfel, intenția legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituțiilor publice centrale cu atribuții în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale în Legea nr. 13/2020 pentru modificarea și completarea Legii vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020 prin care a fost introdus art. 13

1

care a statuat inclusiv asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, (cum este cazul de față), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare și/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum și daune morale.

Se mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 6 din Ordonanța de urgență nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019: (1) Se înființează Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului și prin comasarea cu Ministerul Apelor și Pădurilor, prin preluarea activităților și structurilor acestuia, precum și a unităților aflate în subordinea, coordonarea și sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor se desființează Ministerul Apelor și Pădurilor.

Conform acestor dispoziții, prin preluarea activităților, structurilor și unităților aflate în subordinea Ministerului Apelor și Pădurilor care, astfel, se desființează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparține autorității publice centrale care răspunde de vânătoare și care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispozițiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent.

Similar celor reținute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existența legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligațional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calității dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ. a căror aplicabilitate la circumstanțele factuale ale speței a fost corect realizată de către instanțele de fond și de apel.

Ca atare, cu respectarea prevederilor legale incidente speței, examinate în cele ce preced, curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul recurent, astfel încât criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului actualmente Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împotriva deciziei nr. 1208 din 24 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2020.