Decizia nr. 2671/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 3 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 15.998.644,29 RON, reprezentând prejudiciul constatat de Corpul de Control prin Raportul întocmit în urma activității de control desfășurate în perioada 14 noiembrie – 8 decembrie 2016 la Centrul Național de Evaluare și Examinare, înregistrat sub nr. x decembrie 2016, compusă din suma de 9.414.396,90 RON, încasată de Centru cu titlu de refinanțare aferentă derulării a patru proiecte europene, și suma de 6.584.247,39 RON, reprezentând subvenție acordată de Ministerul Educației Naționale pentru derularea acestora; obligarea pârâtului la plata tuturor dobânzilor viitoare până la stingerea integrală a creanței, ce decurg din deciziile de recuperare a refinanțării și procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare, titluri de creanță devenite titluri executorii, conform art. 171 din O.U.G. nr. 64/2009 privind gestionarea financiară a instrumentelor structurale, și utilizarea acestora pentru obiectivul convergență și art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora și obligarea pârâtului la plata oricăror cheltuieli ocazionate de derularea prezentei acțiuni. Cererea a fost fundamentată pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 alin. (1), art. 1356, art. 1381 și art. 1537 din C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 18 aprilie 2019, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență funcțională a acestei secții și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia din secțiile civile ale aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019**, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 2052 din 27 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a fost obligat reclamantul să achite pârâtului suma de 5.662,73 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 95 din 26 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a fost respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație împotriva sentinței civile nr. 2052 din 27 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul A., ca nefondat. A fost admis apelul incident formulat de apelantul - pârât A.. A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea ca inadmisibilă. Au fost menținute dispozițiile primei instanțe referitoare la cheltuielile de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 95 din 26 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație, susținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, respectiv prevederile care instituie posibilitatea reparării pagubei produse unei autorități sau instituții publice prin înlăturarea angajării răspunderii civile delictuale a celor vinovați. Astfel, în decizia recurată s-a reținut greșit că răspunderea pârâtului se raportează doar la calitatea acestuia de funcționar public, după normele legii speciale, și anume Legea nr. 188/1999. În cauză, după demararea controlului realizat de Curtea de Conturi, pârâtul a efectuat demersuri pentru suspendarea raportului de serviciu, așa încât, după întocmirea raportului de control, emiterea unei decizii de imputare de către Centrul Național de Evaluare și Examinare nu a mai fost posibilă. Ca atare, la data la care reclamantul a cunoscut prejudiciul, pârâtul era angajat cu contract de muncă la o altă instituție, suspendarea raportului de serviciu neoferind posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către fostul angajator. În aceste condiții, instanța de apel a interpretat extensiv dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, care se referă la continuitatea vechimii în funcția publică pe perioada suspendării raportului de serviciu, iar nu la posibilitatea emiterii unei decizii de impunere în perioada respectivă, singura cale de recuperare a prejudiciului fiind cea a dreptului comun. Mai mult, reclamantul era un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică. Pârâtul a avut calitatea de director, fiind numit prin ordin al ministrului, ceea ce înseamnă că, în opinia instanței de apel, în lipsa unui alt ordin de imputare, emis de ministru, nu mai poate fi recuperat prejudiciul. Recurentul a mai susținut că prejudiciul este cert, fiind stabilit în urma controlului efectuat de Corpul de Control al Ministrului Educației, care s-a materializat în raportul întocmit în acest sens. Astfel, în Nota de constatare a Curții de Conturi, la pag. 4, este realizat un calcul al prejudiciului constând în sumele solicitate de reclamant prin cererile de rambursare, reprezentând prefinanțare de la Uniunea Europeană și subvenție, încasate în baza contractelor de finanțare încheiate pentru cele patru proiecte europene. Or, recuperarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit se realizează prin plata acestora de către persoanele care se fac vinovate de producerea lui. Împrejurarea că o instituție de stat, în speță, reclamantul, a efectuat plăți în temeiul titlurilor executorii nu stinge prejudiciul adus bugetului de stat. Prin urmare, acestea sunt considerentele pentru care recurentul s-a îndreptat împotriva managerului celor patru proiecte, prejudiciul nefiind recuperat. În consecință, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea acțiunii.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În speță, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, întrucât acesta a cauzat un prejudiciu bugetului de stat (cel ce se cere a fi recuperat) prin săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite, exercitând un management defectuos în perioada derulării celor 4 proiecte europene indicate. În apărare, pârâtul a susținut că are calitatea de funcționar public și că, în raport de dispozițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, antrenarea răspunderii sale patrimoniale putea fi făcută doar în baza unui ordin ori a unei dispoziții de impunere emise de conducătorul autorității ori instituției publice. Totodată, pârâtul a invocat și dispozițiile art. 60 1 din O.U.G. nr. 66/2011, conform căruia funcționarii publici din cadrul autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene … "răspund civil sau penal, după caz, numai dacă instanțele judecătorești constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către aceștia, cu vinovăție, constând în culpă gravă sau gravă neglijență, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condițiile legii, a atribuțiilor ce le revin". Examinând cererea de chemare în judecată pe fond, reținând că reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea nici pe prevederile Codului muncii (vizând antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului) și nici pe cele ale Legii nr. 188/1999 (care reglementează angajarea răspunderii funcționarului public), prima instanță a constatat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale de drept comun față de pârât. Instanța de apel, validând criticile din apelul incident formulat de pârât, a apreciat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât la data prezentului demers judiciar apelantul avea calitatea de funcționar public, astfel încât erau aplicabile dispozițiile legii speciale, Legea nr. 188/1999. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat soluția pronunțată de instanța de apel cu referire la dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, susținând că textul de lege se referă la continuitatea vechimii în funcția publică pe perioada suspendării raportului de serviciu, iar nu la posibilitatea emiterii unei decizii de impunere în perioada respectivă, în opinia sa, singura cale de recuperare a prejudiciului fiind cea a dreptului comun. Critica nu este fondată. În cauză, astfel cum a reținut și instanța de apel, reclamantul a pretins recuperarea pagubei produse în perioada 2008-2014, când au fost implementate 4 proiecte în cadrul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, toate având același manager de proiect, directorul instituției în perioada de referință, pârâtul A.. Prin Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Tineretului nr. 1787/17 august 2007 și prin Ordinul Ministrului Educației, Cercetării și Inovării nr. 6119/14 decembrie 2009 pârâtul a fost numit în funcția de director al Centrului National de Politică și Evaluare în Educație. Acesta a fost funcționar public, fiind manager de proiect pe întreaga perioadă de implementare a celor 4 proiecte sus indicate. La data introducerii cererii de chemare în judecată (20 decembrie 2018), prin Ordinele nr. 4706/8 august 2016 și nr. 4894/31 august 2018 al Ministerului Educației Naționale, raporturile de serviciu ale pârâtului erau suspendate până la data de 30.06.2019. Conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, perioada suspendării raporturilor de serviciu în condițiile art. 94 alin. (1) lit. c) și art. 95 alin. (1) lit. a)-c) se consideră vechime în funcția publică. Ca atare, potrivit normei de drept citate, pe perioada suspendării raportul funcționarului public cu instituția/autoritatea publică angajatoare nu încetează, persoana în cauză deținând în continuare această calitate, din această perspectivă fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 pentru angajarea răspunderii pentru prejudiciile provocate cu vinovăție în exercitarea atribuțiilor ce-i revin. Susținerile recurentului privind interpretarea normei de drept invocate nu pot fi primite, textul de lege făcând referire la vechimea în funcția publică, iar nu la termenul în care poate fi emisă o decizie de impunere. Or, dispozițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 reglementează condițiile și procedura angajării răspunderii acestei categorii speciale de personal, funcționarii publici, a căror aplicare a fost corect făcută de instanța de apel și nu a fost combătură de recurent. În consecință, date fiind limitele deduse judecății prin cererea de recurs, cu referire la suspendarea raportului de serviciu al pârâtului ca impediment al emiterii deciziei de imputare, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat o dezlegare în acord cu norma de drept criticată, împrejurare care nu este de natură să atragă incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte mai reține că recurentul invocă în mod generic, fără a indica în corect, aplicarea greșită a normelor de drept material care au condus la imposibilitatea angajării răspunderii civile delictuale de drept comun a celor vinovați. Însă, o astfel de susținere nu poate fi examinată din perspectiva motivului de recurs pretins a fi incident în cauza de față în condițiile în care nu sunt dezvoltate argumente care să facă posibilă o astfel de încadrare în drept, în acord cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Se observă, astfel, că recurentul nu a înțeles să facă trimitere la dispozițiile art. 60 1 din O.U.G. nr. 66/2011 ce reglementează condițiile în care funcționarul public ar putea răspunde civil pentru prejudiciul cauzat în legătură cu exercitarea în condițiile legii a atribuțiilor ce îi revin. Raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea pe fond a criticilor ce vizează caracterul cert dovedit al prejudiciului, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca inadmisibilă, iar soluția fiind menținută de instanța de recurs. Pentru toate aceste considerente, conform art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere că recurentul este în culpă procesuală, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga la plata sumei de 5917,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat.