ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1075/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată.

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, în data de 06.12.2022, sub nr. x/2022, contestatoarea Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, în contradictoriu cu intimatul A., a solicitat admiterea cererii și anularea raportului de expertiză, a încheierii de stabilire a cheltuielilor de judecată, a tuturor actelor de executare subsecvente efectuate în dosarul de executare nr. 647/2021 pentru suma de 7909,3 RON.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competență.

2.1. Prin sentința nr. 5656/31.05.2023, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a analizat incidența art. 714 alin. (1) și a dispozițiilor art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. și a reținut că, potrivit titlului executoriu, calitatea de debitor aparține Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, iar aceasta are sediul în Craiova, Bulevardul x, jud. Dolj, motiv pentru care competența de soluționare a contestației la executare îi revine Judecătoriei Craiova, ca instanță în a cărei circumscripție se află sediul debitoarei.

Împrejurarea că Judecătoria Sectorului 1 București a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite nu atrage automat competența acestei instanțe de soluționare a contestației la executare, întrucât o interpretare contrară, în sensul că instanța care a încuviințat executarea silită este competentă să judece contestația la executarea silită ar lăsa fără aplicabilitate și fără sens dispozițiile art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) din C. proc. civ.. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat să atribuie competența de soluționare a contestațiilor la executare instanței care a încuviințat efectiv executarea silită, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres.

Instanța a apreciat că nu este aplicabilă Decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083/11.11.2021, întrucât aceasta are în vedere situația pluralității de debitori, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Craiova, prin sentința nr. 1057 pronunțată la data de 5 februarie 2024 în dosarul nr. x/2022, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată de intimatul A., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut incidența prevederilor art. 714 alin. (1) și a dispozițiilor art. 651 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ., precum și dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 20/2021 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii. De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că, prin încheierea din data de 04.11.2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2021, s-a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1408/21.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2021 - disjuns din dosarul nr. x/2020 și decizia nr. 2455/31.08.2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, pentru recuperarea creanței cuprinse în titlul executoriu, la care se adaugă cheltuieli de executare prin toate modalitățile de executare prevăzute de lege.

Principiul unicității instanței de executare presupune că, odată ce o anumită instanță a încuviințat executarea silită, trebuie să se țină seama de împrejurarea că instanța de executare a fost deja determinată prin efectul pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru următoarele argumente:

Obiectul demersului judiciar ce a stat la baza declanșării conflictului negativ de competență îl constituie cererea contestatoarei CNCF CFR S.A. – Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova privind anularea actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 647/2021, aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc B..

Înalta Curte reține că Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Craiova și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de constatările diferite ale cele două instanțe cu privire la modalitatea de stabilire a instanței de executare, la care se referă reglementarea de la art. 714 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că instanța competentă a soluționa pricina este cea în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare, sediul debitorului Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova (în Craiova, bd. x, jud. Dolj), iar principiul unicității instanței de executare nu este aplicabil în prezenta cauză, în timp ce Judecătoria Craiova a constatat că Judecătoria Sectorului 1 București a încuviințat executarea silită demarată de creditorul A., în temeiul sentinței civile nr. 1408/21.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2021 și a deciziei nr. 2455/31.08.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, reținând, totodată, și dezlegările deciziei nr. 20/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Sub aspectul determinării competenței teritoriale, așa cum în mod corect au reținut cele două instanțe aflate în conflict, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 714 alin. (1) din C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) și alin. (3) din același act normativ.

Potrivit art. 712 alin. (1) din C. proc. civ., "împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de cei interesați sau vătămați prin executare", iar conform art. 714 alin. (1) din același act normativ, "contestația se introduce la instanța de executare".

Instanța de executare este definită de art. 651 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare (momentul la care a fost înregistrată cererea privind executarea silită la biroul executorului judecătoresc), domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

În conformitate cu alin. (3) al aceluiași text de lege, "instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe."

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, s-a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 din C. proc. civ., instanța de executare competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviințat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

În considerentele deciziei menționate, s-a statuat că "încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din C. proc. civ.. Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel."

Așa cum reiese din paragraful 47 din Decizia nr. 20/27.09.2021, ceea ce a trebuit să lămurească instanța supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce a fost încuviințată executarea silită de către instanța de executare, competența acesteia mai poate fi reevaluată în funcție de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestația la executare.

Prin urmare, această decizie este aplicabilă tuturor situațiilor având ca premise contestațiile și incidentele ce trebuie soluționate în legătură cu o procedură execuțională cu privire la care s-a pronunțat o încheiere de încuviințare a executării silite.

Așa fiind, din această perspectivă, existența sau nu a unei pluralități de debitori este indiferentă analizei privind stabilirea instanței de executare. Raționamentul potrivit căruia Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021 nu ar fi aplicabilă în ipoteza existenței unui cadru execuțional simplu, ce vizează un singur debitor, lipsește de conținut problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii anterior amintită.

Câtă vreme nu există o situație de excepție cu privire la care legea să prevadă competența altei instanțe decât a instanței de executare, la care face referire teza finală a alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., reținând incidența deciziei pronunțate în procedura de unificare a practicii judiciare precum și faptul că, în speță, cererea de încuviințare a executării silite a fost admisă prin încheierea din 04.11.2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2021, competența de soluționare a cauzei având ca obiect contestație la executare urmează a se stabili în favoarea judecătoriei care a încuviințat cererea de executare silită, anume Judecătoria Sectorului 1 București, ca instanță de executare, aceasta fiind instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare deduse judecății.

Pentru argumentele prezentate, în aplicarea art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de solutionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 aprilie 2024.