ÎCCJ, Decizia nr. 31/2024

Ședința publică din data de 12 februarie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 3573 din 28 iunie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva deciziei nr. 927 din 6 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Instanța de revizuire a constatat că, în cauză, raportat la deciziile considerate de revizuenți potrivnice, nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la reformarea ultimei hotărâri pronunțate și la încălcarea, prin decizia atacată, a autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare.

Împotriva deciziei menționate, revizuenții A. și B. au declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea/modificarea hotărârii recurate și admiterea cererii de revizuire a hotărârii civile nr. 499 pronunțate de către Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2021 la 19 mai 2022 precum și a deciziei civile nr. 927 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, la 06 octombrie 2022, raportându-se la textul de lege existent înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 234/2019 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.

Arată recurenții că s-ar afla într-o situație de discriminare față de alți colegi atât din cadrul Gărzii Forestiere Oradea, cât și din cadrul altor gărzi forestiere din țară, unde colegilor li s-au acordat indemnizația de grad profesional. De asemenea, în cadrul aparatului propriu al Ministerului Mediului, Apelor si Pădurilor există personal care beneficiază de acordarea indemnizației de grad profesional silvic deoarece Regia Naționale a Pădurilor ROMSILVA a făcut aplicarea prevederilor art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 59/2000 și a acordat personalului silvic din subordinea sa indemnizațiile aferente gradelor profesionale.

Mai arată că demersul recurenților a făcut parte dintr-o acțiune colectivă alături de colegii angajați în cadrul Gărzii Forestiere Oradea, acțiunea fiind înregistrată sub nr. x/2021 la Tribunalul Bihor, însă, având în vedere adresele de domiciliu ale recurenților din dosarul inițial, cauza ce îi privea pe aceștia a fost disjunsă și a fost format dosarul nr. x/2021, care a fost declinat spre soluționare către Tribunalul Arad.

Recurenții învederează că prin decizia nr. 837 din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel Oradea a soluționat în mod definitiv acțiunea ce a format dosarul nr. x/2021, cu obiect identic, în sensul admiterii acțiunii celorlalți reclamanți-colegi ai recurenților-revizuenti, reținându-se că în situația din speță nu este incidentă decizia nr. 72 din 11 octombrie 2021 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. Așadar, prin decizia nr. 837 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea a fost respins recursul declarat în cauză de către Garda Forestieră Oradea, menținându-se hotărârea nr. 524/CA/2022 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 07 august 2022, ca fiind legală și temeinică.

Pe cale de consecință, este clară, în opinia recurenților-revizuenți existența a două hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad, într-o situație similară, aspect ce justifică demersul recurenților.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Criticile recurenților cu privire la greșita apreciere de către instanța de revizuire a incidenței art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

"există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Acest motiv de revizuire este incident în situația în care același proces este judecat de două ori, pronunțându-se hotărâri potrivnice.

Se reține că, în cauză, revizuenții au solicitat revizuirea deciziei nr. 927 din 6 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, pe care au apreciat-o a fi potrivnică deciziei nr. 837 din 14 decembrie 2022 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Înalta Curte, raportat la datele speței, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerința identității de părți prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, se reține, în acord cu instanța de revizuire, că decizia Curții de Apel Oradea este pronunțată într-un litigiu care a avut alte părți reclamante decât cel în care s-a pronunțat decizia Curții de Apel Timișoara, a cărei revizuire se solicită. Deși Garda Forestieră a avut calitatea de pârât în ambele dosare, calitatea de reclamanți aparține unor persoane fizice distincte, angajați ai Gărzii Forestiere. În ceea ce privește obiectul cauzei, acestea a fost stabilirea drepturilor salariale aferente fiecăreia dintre aceste persoane.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

Înalta Curte reține că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

În speță, contrarietatea susținută de revizuenți constă în maniera diferită de soluționare a unor cereri similare.

Contrar însă acestor susțineri, condiția contrarietății nu este îndeplinită întrucât ea presupune ca soluțiile diferite să fie pronunțate în una și aceeași pricină.

Or, deciziile a căror contrarietate se invocă au fost date în pricini diferite, astfel încât nu se poate reține că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Se reține că, în cauză nu au fost invocate, în mod concret, existența unor statuări contrare asupra aceleiași chestiuni în litigiu, câtă vreme în cel de-al doilea proces instanțele au analizat exclusiv, din perspectiva contenciosului administrativ, existența unui pretins refuz nejustificat al autorității publice de a emite un act administrativ și nu aspecte de fond ale raportului juridic între părți, subsumate dreptului asigurărilor sociale, precum cele care au constituit obiectul judecății în primul dosar.

Cum judecata în dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins potrivnice s-a purtat în privința unui drept, e adevărat similar, dar aparținând unor reclamanți distincți, chiar dacă pârâta în contradictoriu cu care au fost pronunțate hotărârile a fost aceeași, se constată că nu sunt întrunite condițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că instanța de judecată, în economia specifică, distinctă, a fiecărei cauze cu obiect similar, pronunță soluții diferite, nu reprezintă un caz de contrarietate ci eventual de jurisprudență neunitară ce nu poate fi însă valorificat prin intermediul revizuirii.

Aceasta întrucât scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie, pentru care există alte mecanisme judiciare.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții A. și B. împotriva deciziei nr. 3573 din 28 iunie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2024.