ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2896/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, B. și C., s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri, în cuantum de 1.350.000 RON, reprezentând prejudiciul creat prin emiterea unor acte administrativ-fiscale vădit nelegale; obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor judiciare.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 302 din 3 octombrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal a calificat excepțiile prematurității invocate de pârâtele B. și C. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj ca fiind excepții vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

A admis excepțiile inadmisibilității invocate de pârâtele B. și C. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și în consecință:

A respins cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, B. și C., ca inadmisibilă.

A respins cererea pârâtelor B. și C. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 302 din 3 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă reiterează, mai întâi, expunerea situației de fapt care a condus la promovarea acțiunii în contencios administrativ.

Criticile de nelegalitate propriu-zise, circumscrise motivului de casare invocat sunt, în esență, următoarele:

- soluția adoptată de instanța de fond este rezultatul unei eronate aplicări a dispozițiilor art. 16 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

- instanța de fond nu a ținut cont de faptul că societatea reclamantă a invocat cu ocazia concluziilor orale din data de 14.09.2017 incidența în cauză a hotărârii Antares c. România a Curții Europene pentru Drepturile Omului, iar soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii promovate este contrară acestei hotărâri, care reprezintă izvor de drept pentru instanțele judecătorești din România.

- instanța de fond nu a luat în considerare faptul că procedura de soluționare a contestației este suspendată încă din anul 2016, în baza unei decizii arbitrare luată de organul fiscal, în hotărârea instanței de la Strasbourg fiind criticată tocmai o astfel de situație.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte persoane fizice, precum și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Înalta Curte reține, mai întâi, că singura critică veritabilă de nelegalitate exprimată de recurenta-reclamantă, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 este reprezentată de afirmația, potrivit căreia, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 16 alin. (1) și pe cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

Referirea recurentei-reclamante la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Antares contra României reprezintă un argument în susținerea pretențiilor deduse judecății, neputând avea efect direct în dezlegarea raportului juridic litigios, în condițiile în care instanța europeană nu are în competență analizarea unor chestiuni care să vizeze fondul cauzei.

Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate reține că instanța de fond a încălcat vreo normă de drept material incidentă cauzei, prin faptul că în considerentele hotărârii nu a făcut referire la hotărârea invocată de reclamantă la ultimul termen de judecată, în cadrul concluziilor orale.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiile art. 16 alin. (1) și pe cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă".

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Din interpretarea textelor legale citate mai sus și care reprezintă temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță, rezultă cu evidență, caracterul subsidiar/subsecvent al cererii de despăgubiri, în raport de acțiunea în anularea actului administrativ pretins vătămător și producător de prejudiciu.

Prin urmare, situația premisă pe care trebuie să se grefeze acțiunea judecătorească în pretenții prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum și cererea de chemare în judecată a funcționarului vinovat de emiterea actului administrativ, în condițiile art. 16 alin. (1) din lege, constă în existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se fi dispus anularea acelui act administrativ generator al prejudiciului, solicitat a fi reparat ulterior.

În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că prima condiție care trebuie îndeplinită, ab inițio, pentru a se promova o acțiune în răspunderea administrativ patrimonială a autorității emitente a actului administrativ, în solidar cu funcționarul sau funcționarii instituției cu atribuții pe linia emiterii acestui act, constă în dovedirea caracterului vătămător al acestuia și corelativ, a calității de persoană vătămată a reclamantei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Or dovedirea acestei cerințe privind existența vătămării și, în consecință, a nelegalității actului administrativ în discuție, nu se poate realiza decât, prin existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care actul administrativ respectiv să fi fost anulat.

După cum rezultă din ansamblul probatoriu administrat în cauză, dar și din susținerile recurentei-reclamante, la momentul judecății prezentei cauze, nu era definitivată nici măcar procedura de soluționare a contestației administrativ-fiscale formulată de societatea recurentă împotriva deciziei de impunere, astfel încât, decizia de impunere fiscală se bucură în continuare de prezumțiile de legalitate, veridicitate și executorialitate, fiind inadmisibilă solicitarea întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 554/2004, în lipsa dovedirii caracterului nelegal și vătămător al actului administrativ-fiscal.

În concluzie, instanța de control judiciar achiesează la opinia primei instanțe, în sensul că, cerința de admisibilitate pentru formularea unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată și de antrenare a răspunderii patrimoniale a funcționarului cu atribuții în emiterea actului administrativ, constând în preexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nelegal actul administrativ vătămător, nu este întrunită în speță, soluția pronunțată fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

De asemenea, luând act de solicitarea intimaților-pârâți intimații -pârâți D. (moștenitor al defunctei C.) și B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, conform documentelor de plată depuse la dosar, Înalta Curte constată îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și o va admite în consecință.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la pata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți, persoane fizice, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 302 din 3 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimații -pârâți D. (moștenitor al defunctei C.) și B. în cuantum de 1500 RON reprezentând onorariul de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.