ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4274/2024

Ședința publică din data de 3 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 iulie 2021 sub nr. x/2021, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. în insolvență a solicitat în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca obligarea autorității pârâta, în solidar la plata sumei de 22.048.224,7 RON (21.206.523,5 RON beneficiu nerealizat și 841.701,24 RON prejudiciu efectiv), reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat societății ca urmare a emiterii în mod nelegal a actelor administrative vătămătoare, cu obligarea pârâtelor la plata în solidara a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 102/2022 pronunțată la 7 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de despăgubiri formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generată Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, ca fiind făcută împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind despăgubirile, invocate de pârâți prin întâmpinare și a respins ca prescrisă cererea de despăgubiri formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvență - în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței nr. 102/2022 pronunțate la 7 aprilie 2022 de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs A. S.R.L. în insolvență, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune privind despăgubirile și rejudecând cauza pe fond să se admită acțiunea.

Recurenta-reclamantă a solicitat, prin hotărârea pe care o va pronunța în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție să dispună:

- admiterea prezentului recurs, cu consecința casării deciziei recurate și,

- în rejudecare, admiterea acțiunii în despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată, cu consecința obligării autorităților pârâte, în solidar, la plata sumei de 22.048.224,7 RON (21.206.523,5 RON beneficiu nerealizat și 841.701,24 RON prejudiciu efectiv), reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat societății subscrise ca urmare a emiterii în mod nelegal a actelor administrative vătămătoare, respectiv: Respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, urmată de admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, în sensul admiterii acțiunii în despăgubiri astfel cum aceasta a fost formulată, cu consecința obligării autorităților pârâte, în solidar, la plata sumei de 22.048.224,7 RON (21.206.523,5 RON beneficiu nerealizat și 841.701,24 RON prejudiciu efectiv), reprezentând echivalentul aferent prejudiciului cauzat societății reclamante ca urmare a emiterii în mod nelegal a actelor administrative vătămătoare.

- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din toate ciclurile și etapele procesuale, în temeiul art. 451 și urm. C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că, prin decizia recurată, instanța de fond a respins acțiunea în despăgubiri promovată de către recurenta-reclamantă, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți.

Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind incidente mai multe motive de casare:

Hotărârea recurata cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de judecată în construirea silogismului juridic recunoaște faptul că în cazul recurentei ne aflăm în fața unui prejudiciu continuu (el fiind de altfel calculat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27.07.2021), inclusiv pentru faptul că autoritatea fiscală refuză să pună în executare hotărârile judecătorești și, de pildă, să restituie garanția prelevată nelegal. Totodată, atât textul legal (art. 19 din Legea nr. 554/20004 a contenciosului administrativ), cât și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 22/2019) admit faptul că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la momentul la care se cunoaște întinderea pagubei.

Or, este evident faptul că întinderea pagubei nu echivalează cu însăși cunoașterea efectului prejudiciabil. În același sens, regăsim și orientarea incontestabilă a instanței de judecată la paragraful 19 din sentința recurată și paragraful 87 din Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deși recurenta cunoaștea faptul că i se produce un prejudiciu prin încetarea activității ca urmare a emiterii actelor administrative, aceasta nu era o certitudine în sensul creionării premiselor necesare sesizării instanței de contencios administrativ cu soluționarea unei acțiuni în despăgubiri.

Prin raportare la dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurenta putea doar prefigura existența (în viitor) a unei pagube de la data emiterii actului administrativ nelegal sau, mai precis, putea intui caracterul nelegal al actului (Decizia nr. 022/29.03.2017). Cu certitudine însă nu putea să cunoască întinderea pagubei, întrucât aceasta s-a acumulat în timp ca urmare a pierderii posibilității de a plăti materiile prime achiziționate, a pierderii contractelor ferme existente, a imposibilității obținerii și menținerii unei noi autorizații în domeniul produselor accizabile, refuzului restituirii garanției executate nelegal ș.a.m.d.

Prejudiciul invocat de societatea A. este continuu (el fiind de altfel calculat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 27.07.2021), inclusiv pentru faptul că autoritatea fiscală refuză să pună în executare hotărârile judecătorești și, de pildă, să restituie garanția prelevată nelegal.

Orice scadență (exigibilitate) a obligației de plată a despăgubirilor intervine doar abia la data de 28.07.2020, fiind temporizată de judecarea recursului.

Prin faptul că instanța de fond susține aceste teze lipsite de raționament logic, avansează astfel o motivare contradictorie a deciziei sale, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și realizează o veritabilă discriminare între părțile dosarului, prin faptul că atribuie efecte diferite unei hotărâri judecătorești singulare, în funcție de persoana părților litigante. Solicităm corectarea acestei conduite de către înalta Curte de Casație și Justiție, prin admiterea acestui prim motiv de casare.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Critică de plano soluția Curții de Apel Cluj de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, apreciind că hotărârea care o consemnează a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Societatea încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și critică în primul rând soluția dată cu privire la încălcarea sistematică a dispozițiilor Legii contenciosului administrativ și cele ale Codului administrativ.

În continuare, instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material incidente în speța dedusă judecății.

Cu privire la respingerea excepției privind prescripția dreptului material la acțiune:

Hotărârea judecătorească nr. 102/2022 a fost pronunțată cu încălcarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 573, 575 alin. (1) și (2) și urm. din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, art. 1, 8, 10 și 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Interpretarea cu privire la momentul la care societatea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului trebuie să fie suplă, mai ales în condițiile în care prejudiciul în privința căruia se solicită repararea este continuu. În acest sens, reclamanta arată că efectele Deciziei nr. 022/29.03.2017 continuă să se producă și în prezent datorită existenței unor litigii subsecvente, de natură fiscală, contravențională și penală, mai ales în condițiile în care autoritatea fiscală nici măcar nu a pus în executare hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018. Oricum, A. arată instanței că a fost diligentă și a înregistrat acțiunea în despăgubiri în termenul de un an calculat prin raportare la hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2018 (28.07.2020).

Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004:

Stabilirea nelegalității Deciziei de revocare a autorizației nr. x/29.03.2017:

Prima condiție premisă, în situații precum cele din prezenta speță, unde despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de emiterea unui act administrativ nelegal sunt solicitate pe cale separată, este ca în prealabil acest act să fi fost anulat.

Anularea Deciziei de revocare a autorizației nr. x/29.03.2017 a făcut obiectul dosarului nr. x/2018

Prin sentința civilă nr. 316/28.12.2018, Curtea de Apel Cluj a anulat deopotrivă Decizia de revocare a autorizației nr. x/29.03.2017 emisă de Ministerul Finanțelor Publice Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, cât și Decizia de soluționare a contestației nr. 065 din 19.07.2017. La data de 28.07.2020, prin decizia civilă nr. 3946/28.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat în mod definitiv litigiul în favoarea recurentei, în sensul respingerii recursului declarat de organul fiscal.

Astfel, este îndeplinită condiția anulării actului administrativ cauzator de prejudicii prin intermediul unei hotărâri judecătorești definitive. Nelegalitatea Deciziei privind revocarea antrepozitului a fost stabilită și se impune cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în temeiul art. 430 și 431 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, recurenta, în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului, a formulat prezenta acțiune.

Arătă că în jurisprudență s-a conturat deja o opinie constantă potrivit căreia acțiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 are un caracter subsidiar acțiunii în anularea actului și că implicit aceasta poate fi formulată doar după soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, în termen de 1 an.

Prejudiciul cauzat:

Cea de a doua condiție impusă de art. 19 este existența unui prejudiciu în sarcina contribuabilului, urmare a emiterii actului administrativ nelegal, ce se impune a fi reparat.

Teza principală a recurentei este solicitarea contravalorii contractelor încheiate și care nu au mai putut fi executate, prin raportare la revocarea autorizației de antrepozit fiscal, cu titlu de beneficul nerealizat și anume câștigul pe care, în condiții obișnuite societatea A. S.R.L. l-ar fi obținut, în lipsa emiterii actului nelegal reprezentat de decizia de revocare a autorizației de antrepozit.

Legătura de cauzalitate între actul nelegal emis și prejudiciul cauzat:

A treia condiție impusă pentru admiterea acțiunii în despăgubiri este existența raportului de cauzalitate între emiterea actului nelegal și prejudiciul cauzat recurentei.

Ca efect al emiterii Deciziei privind revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. 022 din 29.03.2017, a devenit automat incident art. 362 alin. (7) și (8) Codul fiscal, fiind interzis societății recurentei, datorită lipsei autorizației, să dețină produse accizabile sau să le producă. De asemenea, art. 397 alin. (3) Codul fiscal interzic efectuarea operațiunilor de denaturare a alcoolului etilic în afara antrepozitului fiscal.

Arată recurenta că își desfășoară activitatea în domeniul producerii și comercializării alcoolului sanitar. În vederea obținerii acestuia, materia primă folosită este alcoolul etilic. Acesta era fie achiziționat și stocat de A. S.R.L., fie produs de către recurentă ca urmare a procesării porumbului.

Nemaifiind valabilă autorizația de antrepozit fiscal, recurenta, în mod evident, a fost împiedicată din a mai produce bunurile pe care le comercializa în mod obișnuit.

Astfel, faptul că nu a mai putut produce alcool sanitar, fiindu-i interzis în mod expres de prevederile legale să dețină alcoolul etilic și să îl denatureze este consecința directă a emiterii Deciziei privind revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. 022 din 29.03.2017, fiind îndeplinită condiția existenței unui raport de cauzalitate.

Caștigul nerealizat, prejudiciul este deci consecința directă a imposibilității desfășurării activității în antrepozitul fiscal datorită emiterii Deciziei privind revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. 022 din 29.03.2017.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității căii de atac, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Observă Înalta Curte că, în ceea ce privește sentința recurată au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acestuia, cât și pe cele ale intimaților, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al acestora și a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerentelor acestora.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, sentința recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea acestora din această perspectivă.

Astfel, Înalta Curte reține că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Reține Înalta Curte că, sentința recurată este suficient motivată, întrucât instanța a reținut și a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, asigurând transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul, și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar, astfel încât, în această situație, nu e incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru a reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se impune ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază astfel că, inexistența acestora împiedică exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerentele de drept.

În cauză, așa cum s-a reținut anterior, motivarea primei instanțe răspunde exigențelor legale, aceasta arătând care sunt considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției.

Totodată, sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deși recurenta-reclamantă susține faptul că instanța de fond a pronunțat o soluție fără a o motiva corespunzător, această alegație este combătută în mod evident de considerentele care au întemeiat soluția instanței, instanța făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția.

Se observă că, sub acest aspect, susținerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, sentința recurată fiind corect și amplu argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de fond problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente, care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv, respectiv, de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, și, pe cale de consecință, respingerea ca prescrisă a cererii de deespăgubiri.

Prin urmare, reține Înalta Curte că, în cauză nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că, este neîntemeiat, avându-se în vedere că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Prealabil, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. "; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului

Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de recurenta-reclamantă prin care se tinde, la contestarea situației de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

În speță, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile recurentei-reclamante vizând greșita admitere de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, fiind în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

d

1

) data luării la cunoștință a conținutului actului, dacă plângerea prealabilă nu mai este obligatorie;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

(2

1

) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și contractelor administrative.

(3) Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru."

În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea sistematică a prevederilor enunțate anterior rezultă că, termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate.

Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale.

În cauză, judecătorul fondului a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 11 și a art. 19 din Legea nr. 554/2004, stabilind că pentru soluționarea speței este necesar stabilirea momentului încetării prejudiciului continuu, și, respectiv, determinarea datei de la care curge termenul de prescripție de un an, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, totodată, ținând cont de cele stabilite prin considerentele Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constată Înalta Curte că prin decizia nr. 022 din 29.03.2017 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 emisă în favoarea recurentei-reclamante ca urmare a nerespectării prevederilor art. 367 alin. (1) lit. d) și m) din Codul fiscal.

Odată cu prima decizie de revocare din 29.03.2017 recurenta-reclamantă a început să fie prejudiciată câtă vreme nu mai putea să-și desfășoare activitatea în mod legal.

Prin intermediul încheierii civile FN/19.09.2018 s-a dispus de către Curtea de ApelCluj suspendarea Deciziei nr. 022 din 29.03.2017 până la soluționarea definitivă a cauzei.

Așadar, începând cu data de 19.09.2018 efectele deciziei 022 din 29.03.2017 au fost suspendate până la momentul anulării sale în mod definitiv, astfel încât în mod practic, actul administrativ de revocare a dispărut din circuitul juridic, deși formal - juridic el încă exista.

Până la data de 19.09.2018, când recurenta-reclamantă a intrat din nou în legalitate, întinderea pagubei se putea determina cu certitudine, această împrejurare rezultând din modul de configurare al prejudiciului, atât în cazul beneficiului nerealizat, fiind încheiate contractele de vânzare-cumpărare din 2016 și 2017, stabilirea pagubei rezultând dintr-un simplu calcul aritmetic, cât și în cazul damnum emergens, pe de-o parte, garanția de 472.062 RON era deja executată la data de 24.07.2017, iar, pe de altă parte, o parte din suma de 355.219,24 RON cu care a fost creditată A. de către asociații C. și D. (206.912,24 RON, respectiv 148.307 RON) se putea determina cu certitudine, așa cum rezultă din centralizatorul întocmit pentru perioada 10.04.2017-31.03.2020 cu titlu de împrumuturi acordate recurentei de către asociați.

Astfel, deși beneficia de efectele suspendării de drept a actului administrativ-fiscal, recurenta-reclamantă nu a început și activitatea în mod efectiv, întrucât s-a refuzat desigilarea instalației de către autoritatea fiscală pentru necesitatea clarificării obligației reconstituirii garanției, motiv pentru care, de altfel, a operat la data de 5.12.2018 cea de-a doua decizie de revocare nr. 17 din 5.12.2018.

Prin încheierea de ședință din 18.09.2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de revocare nr. 17 din 5.12.2018, până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acestei Decizii.

Până la data de 18.09.2019, când a intervenit cea de-a doua măsură provizorie, recurenta-reclamantă a fost oprită să funcționeze.

Reține Înalta Curte că, la data de 18.09.2019 primele două decizii de revocare a autorizației de antrepozit fiscal a recurentei-reclamante, respectiv, deciziile de revocare nr. 022 din 29.03.2017 și nr. 17/05.12.2018 erau suspendate de drept, fiind scoase practic din fondul juridic, cu consecința permiterii recurentei-reclamante, după rezolvarea problemelor tehnice, să își desfășoare în mod efectiv activitatea începând cu luna aprilie 2020, sub regimul autorizației de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015, care era încă valabilă la acel moment, precum și a "Autorizației de Utilizator Final".

Totodată, constată instanța de control judiciar că odată cu începerea în mod efectiv a activității, recurenta-reclamantă era în măsură să cuantifice prejudiciul produs ca urmare a deciziei de revocare nr. 022/2017 prin comparația efectuată între întreaga producție pe care recurenta-reclamantă susține că a fost împiedicată să o producă și să o comercializeze, și producția efectivă, diminuată ca urmare a problemelor de ordin tehnic ori ca urmare a pierderii partenerilor comerciali, a furnizorilor de materii prime ori a forță de muncă.

În speță, nu pot fi ignorate efectele executorii de drept ale măsurilor de suspendare dispuse de instanțele de contencios administrativ cu privire la momentul de început al termenului de prescripție. O consecință a măsurilor provizorii este tocmai reluarea activității de către reclamantă, astfel cum s-a reținut anterior.

Faptul că autorizația de antrepozitare nr. x/29.05.2020 a fost revocată prin decizia nr. 38/31.08.2020 și că ulterior reactivării din 11.03.2021 recurenta-reclamantă și-a reluat activitatea și a produs cantitatea de 484 hl alcool pur începând cu luna aprilie 2021, conform declarației sale, nu este de natură să confere continuitate nexului cauzal întrucât cererea în despăgubiri este întemeiată în principal pe nelegalitatea deciziei nr. 022/2017, iar nu pe decizia nr. 38/31.08.2020, iar, pe de altă parte, se reține schimbarea regimului de operare, inclusiv a garanției și, mai ales, împrejurarea că în perioada 20.04.2020-13.06.2020, recurenta-reclamantă a reluat activitatea de producție, astfel încât conexiunea cu prima decizie de revocare este îndepărtată din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la susținerile recurentei-reclamante în susținerea tezei prejudiciului continuu constând în refuzul continuu și actual al autorităților pârâte de a pune în executare hotărârile judecătorești de anulare a deciziei nr. 022/2017 și de a reduce astfel cuantumul prejudiciului, Înalta Curte reține că prin măsurile provizorii luate în cauză, conduita nelegală a autorității fiscale a fost oprită, ceea ce a permis reluarea activității de către recurentă și, implicit, reducerea cuantumului prejudiciului, cât și posibilitatea cuantificării beneficului nerealizat.

Dispozițiile art. 51 Codul de procedură fiscală nu pot fi aduse ca argument în susținerea ipotezei recurentei conform căreia termenul a început să curgă doar după data de 28.07.2020 când, după rămânerea definitivă a soluției de anulare a deciziei nr. 022/2017, autoritățile fiscale erau obligate să întreprindă demersuri de punere în executare a hotărârilor judecătorești din dosarul nr. x/2018.

Astfel, conform celor statuate prin decizia RIL nr. 22/2019, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt care se stabilește în funcție de toate circumstanțele cauzei, astfel încât invocarea apriorică a dispozițiilor art. 51 Codul de procedură fiscală ar nesocoti tocmai dezlegarea specifică dată prin mecanismul de unificare a practicii instanțelor de judecată.

Prin urmare, recurenta-reclamantă avea posibilitatea juridică de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție, având cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv deținea în mod nemijlocit date de comparație între întreaga producție pe care reclamanta susține că a fost împiedicată să o producă și să o comercializeze și producția efectivă.

Reiese, așadar, că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Față de reținerea legalității sentinței recurate în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, și respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte nu va mai analiza, fiind lipsite de relevanță, criticile invocate prin cererea de recurs care vizează fondul cererii de despăgubiri.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. în insolvență împotriva sentinței civile nr. 102/2022 pronunțată la 7 aprilie 2022 de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 octombrie 2024.