ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5541/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București la data de 12.10.2021 și declinată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, a solicitat obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 27.518.700 Euro, respectiv 136.190.046 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societății prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.08.2009, a Deciziei de impunere pentru accesorii nr. 8300/07.10.2009, precum și prin masurile luate de autoritățile fiscale în anii 2009 si 2010 împotriva societății B., în care reclamanta are calitatea de acționar majoritar.

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata, în solidar, a dobânzii legale pentru sumele datorate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 169 din 23 martie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

Împotriva sentinței nr. 169 din 23 martie 2023 a Curții de Apel Cluj a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a susținut următoarele:

Motivele de nelegalitate pe care le invocă se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", și constau în încălcarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. raportat la art. 19, art. 1 și art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Consideră că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele:

Ignorarea situației speciale în care se afla societate B. S.A., societatea care a solicitat anularea deciziior de impunere. Pierderea capacității ca urmare a intrării în faliment în procedură simplificată și a dizolvării societății dispuse încă din data de 10.09.2010.

Din analiza motivelor ce au stat la baza respingerii acțiunii introduse de A. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reiese că argumentul unic pentru pronunțarea soluției constă în lipsa identității dintre societatea care a solicitat anularea deciziilor de impunere vătămătoare (B.) și societatea care formulează acțiunea în despăgubiri (A., acționar majoritar la B.).

Abordarea formalistă și superficială este criticabilă sub aspectul ignorării pierderii capacității de către B. ca urmare a împrejurării că, față de această societate, judecătorul sindic a dispus intrarea în faliment în procedură simplificată și dizolvarea societății prin sentința nr. 3561/10.09.2010.

Premisele pierderii capacității B. au apărut încă din anul 2009 când, exclusiv ca urmare a acțiunilor vătămătoare a pârâtei D.G.F.P. Cluj, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței față de această societate și a desemnat un administrator judiciar, dar și un administrator special în vederea reprezentării intereselor asociaților.

Legătura directă de cauzalitate dintre emiterea și executarea deciziei de impunere și blocarea situației financiare a S.C. B. a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 213/2016 în dosarul nr. x/2009.

În exprimarea actelor de dispoziție care au vizat societatea S.C. B., este lesne de observat că poate fi identificată aceeași unică voință internă, Curtea de Apel Cluj însăși făcând trimitere, la fila x din decizia civilă nr. 213/2016, la Consiliul de Administrație, prin președinte C., persoana care a semnat, de altfel, și acțiunea în despăgubiri introdusă de către A..

Un alt aspect ce se impune a fi evidențiat este împrejurarea că lichidatorul judiciar a rămas în pasivitate, arătând în mod lipsit de echivoc, că nu va proceda la întreprinderea niciunui demers în vederea obținerii despăgubirilor. Astfel, prin adresa nr. x din data de 14.09.2021, lichidatorul judiciar al societății B. a transmis acționarului majoritar A. că "în urma soluționării irevocabile a dosarului fiscal nr. x/2013, de la Curtea de Apel Cluj, prin Decizia ÎCCJ nr. 5185 din 15.10.2020, după închiderea procedurii de lichidare/radiere a societății - nu veți mai beneficia de nicio sumă/valoare reziduală conform art. 133 din Legea nr. 85/2006".

În vederea evitării pierderii definitive a acestui drept transmis ca urmare a intervenirii termenului de prescripție de 1 an la data de 14.10.2021, în calitate de unic subiect preocupat de valorificarea intereselor societății dozolvate, A. a promovat acțiunea în despăgubiri.

De altfel, la data de 08.03.2023, Tribunalul specializat Cluj a pronunțat, în dosarul nr. x/2009, sentința civilă nr. 456 prin care a dispus închiderea procedurii generale a falimentului societății B., dispunând radierea acesteia din evidențele Oficiului Registrului Comerțului, marcând, pe cale de consecință, momentul de la care societatea antemenționată nu mai are calitate de subiect de drept civil.

Prin urmare, în contextul situației speciale în care se găsea societatea B., caracterizată prin pierderea capacității de exercițiu și în final chiar prin dispariția sa ca entitate juridică, singurul subiect abilitat să exercite acțiunea subsidiară în angajarea răspunderii patrimoniale determinate de emiterea actelor administrative vătămătoare era persoana care avea vocația să devină continuatorul societății B. și interesul legitim, pentru a acționa în apărarea drepturilor sale nesocotite, respectiv acționarul majoritar al acesteia, societatea A..

Or, acestea sunt chiar elementele premisă ale calității procesuale active ce îndreptățea reclamanta A. să promoveze acțiunea subsecventă acțiunii principale în contencios administrativ promovată de B..

Încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei definitive a Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal nr. 5841/16.11.2022 prin care s-a tranșat în cauză conflictul negativ de competență în favoarea Curții de Apei Cluj ca instanță "ce a soluționat acțiunea principală în anularea actelor administrativ fiscale contestate de S.C. B. ".

În cauză, existența raporturilor dintre acțiunea principală (acțiunea în anularea actului administrativ vătămător) și acțiunea subsecventă (acțiunea în despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin acel act și care face obiectul prezentului litigiu) a mai fost evaluată din perspectiva stabilirii competenței instanței chemate să se pronunțe.

Astfel, inițial, apreciind că instanța competentă în cauză să soluționeze acțiunea în despăgubiri formulată de A. este aceeași instanță care a soluționat acțiunea principală în contencios administrativ, Curtea de Apel București a admis excepția de necompetență teritorială invocată de către pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Cluj, ca instanță care a soluționat, în mai multe cicluri procesuale, litigiul purtat de S.C. B., societate care avea sediul social în Mun, Cluj Napoca.

Ca urmare a înregistrării dosarului pe rolul său, Curtea de Apel Cluj a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială, cu referire expresă la natura acțiunii în despăgubiri promovata de A. și caracterul său subsecvent în raport cu litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel Cluj.

Prin sentința nr. 263/06.10.2022, Curtea de Apel Cluj a admis excepția de necompetență invocată, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Î.C.C.J. cu soluționarea acestuia.

Prin urmare, pentru Curtea de Apel Cluj, prin hotărârea de declinare a competenței a fost evaluată și valorificată mai mult decât o chestiune de criteriu spațial, ci chiar un aspectul esențial al aplicării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv însăși existența legăturii instrinseci dintre cele două acțiuni.

Astfel, Curtea de Apel Cluj a tratat acțiunea formulată de A., tocmai ținând cont că este o societate diferită, cu sediul în Elveția, nu ca o acțiune subsecventă celei formulate de S.C. B., ci ca o acțiune principală, evaluând-o, în acest moment inițial doar din perspectiva stabilirii competenței teritoriale, în mod autonom, prin raportare la art. 10 și nu la art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Această evaluare a fost însă infirmată în mod definitiv prin decizia Î.C.C.J. nr. 5481/16.11.2022 de soluționare a conflictului negativ de competență în favoarea Curții de Apel Cluj.

Însușindu-și argumentele reținute inițial de Curtea de Apel București, instanța supremă a tranșat, cu putere de lucru judecat, chestiunea naturii acțiunii formulate de A. și caracterul său subsecvent în raport cu acțiunea inițială formulată de S.C. B.

Instanța de fond a reconfigurat în mod nelegal, pe cale judiciară, conținutul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 transformându-le într-o cauză de împiedicare a protejării intereselor legitime ale reclamantei și aplicându-le pentru a-i bloca acesteia accesul la justiție.

Fără îndoială că, în pofida marginalului intitulat "termenul de prescripție pentru depăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli procedurale și substanțiale privind: (i) condițiile de admisibilitate a acțiunii în depăgubiri; (ii) durata și data de la care curge termenul de prescripție; (iii) instanța competentă și (iv) procedura aplicabilă.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere, în același timp, și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd că acțiunile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente și se supun normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru.

Prin urmare, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a litigiului de contencios administrativ și supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual.

În acest sens s-a reținut și în practica instanțelor de judecată, unde s-a statuat că acțiunea în răspundere patrimonială, chiar și atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal, sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În absența unei dispoziții exprese care să interzică exercitarea acțiunii în despăgubiri în situația concretă a legăturii dintre societatea reclamantă în acțiunea principală și cea reclamantă în acțiunea subsecventă, consideră că instanța de fond ar fi trebuit să se raporteze la dispozițiile generale ale art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. a) al căror sens este de a oferi o vocație cât mai largă pentru protejarea intereselor.

Procedând în acest fel, instanța de fond a acționat în sensul împiedicării unui acces liber la judecător în sensul art. 6 CEDO, diluând conținutul unei garanții esențiale pentru protejarea intereselor legitime.

În acest sens, potrivit art. 6 parag. 1 CEDO, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...].

Dreptul la un proces echitabil cuprinde în primul rând "dreptul de acces la o instanță", definit pentru prima dată în jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului în hotărârea Golder împotriva Regatului-Unit din 21 februarie 1975, care implică dreptul de a avea un acces concret și efectiv la o instanță.

Dreptul de acces efectiv la o instanță presupune ca justițiabilul "să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act care aduce atingere drepturilor sale" (cauza Bellet contra Franței, 4 decembrie 1995, § 38).

În consecință, în considerarea argumentelor învederate și în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la prima instanță în vederea judecării fondului.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23.06.2023, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală, apreciind că, argumentele recurentei nu sunt în măsură să înfrângă legalitatea hotărârii recurate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 și următoarele C. proc. civ. .

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor și susținerilor formulate prin întâmpinarea depusă la dosar, raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. – "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a arătat sub un prim aspect că, instanța de fond a ignorat situația specială în care se afla societatea B. S.A., societate care a solicitat anularea deciziior de impunere, iar abordarea formalistă și superficială este criticabilă sub aspectul ignorării pierderii capacității de către B. ca urmare a împrejurării că, față de această societate, judecătorul sindic a dispus intrarea în faliment în procedura simplificată și dizolvarea societății prin sentința nr. 3561/10.09.2010.

Recurenta-reclamantă a mai susținut, totodată, că legătura directă de cauzalitate dintre emiterea și executarea deciziei de impunere și blocarea situației financiare a S.C. B. a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 213/2016 în dosarul nr. x/2009.

Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate.

Reține Înalta Curte că, prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante A. și, în consecință, a respins cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâții Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că a fost învestită de reclamantă cu o cerere prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 27.518.700 Eur, respectiv 136.190.046 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat acesteia prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.08.2009, a Deciziei de impunere pentru accesorii nr. 8300/07.10.2009, precum și prin măsurile luate de autoritățile fiscale în anul 2009 și anul 2010 împotriva societății comerciale B., societate în care reclamanta a avut calitatea de acționar majoritar în procent de 99,9996% din capitalul social, precum și la plata dobânzii legale pentru suma datorată, acțiunea reclamantei fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În analiza calității procesuale active a reclamantei, Curtea de Apel Cluj a reținut că situația premisă în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004 o reprezintă faptul că persoana vătămată de emiterea unui act administrativ a solicitat anularea acestuia, fără a cere, însă, și despăgubiri, în cadrul acțiunii în anulare, ipoteză care nu se verifică în cauza dedusă judecății.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa ignorare de către instanța de fond a situației speciale în care se află societatea B., societate care a solicitat anularea deciziilor de impunere.

Astfel, constată instanța de control judiciar că, recurenta-reclamantă nu neagă împrejurarea că nu a formulat contestație împotriva deciziilor de impunere pretins vătămătoare, însă, aceasta apreciază că în speță, își justifică calitatea procesuală activă prin prisma dispozițiilor art. 133 din Legea nr. 85/2006 și susține, în mod neîntemeiat că, din momentul închiderii falimentului și radierii societății B. S.A. din evidențele Oficiului Registrului Comerțului, acționarilor li se recunoaște vocația de a li se transmite drepturi, în calitate de continuatori naturali ai capacității pierdute de către societatea radiată.

Aceste susțineri ale recurentei-reclamante nu pot fi primite, câtă vreme dispozițiile art. 133 din Legea nr. 85/2006 vizează situația în care creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute și există bunuri susceptibile să treacă în proprietatea indiviză a asociaților/acționarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social.

În speță, această ipoteză nu se regăsește, câtă vreme, prin adresa nr. x/14.09.2021, lichidatorul judiciar al societății B. a comunicat recurentei-reclamante că, "în urma soluționării irevocabile a dosarului fiscal nr. x/2013 de la Curtea de Apel Cluj, prin Decizia ÎCCJ nr. 5185/15.10.2020, după închiderea procedurii de lichidare/radiere a societății nu veți mai beneficia de nicio sumă/valoare reziduală conform art. 133 din Legea nr. 85/2006".

Prin urmare, textul de lege indicat de recurenta-reclamantă, respectiv, art. 133 din Legea nr. 85/2006 nu are relevanță în cauză și nu justifică calitatea procesuală activă a acesteia.

Recurenta-reclamantă a susținut că de la momentul deschiderii procedurii falimentului societatea B. S.A. nu a avut posibilitatea legală de a solicita instanței de judecată anularea Deciziei nr. 331/15.11.2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a Deciziei de impunere nr. x/2009 și a deciziei pentru obligații fiscale accesorii nr. 8300/2009 încercând astfel să justifice pasivitatea acesteia de-a lungul unei perioade mai mari de 10 ani de la data emiterii actelor administrativ fiscale până la data introducerii acțiunii în despăgubiri.

Reține Înalta Curte că, la momentul emiterii Deciziei nr. 331/15.11.2010 de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, recurenta-reclamantă nu a dat eficiență dispozițiior art. 8 din Legea contenciosului administrativ și nu a formulat o cerere de chemare în judecată prin care să solicite anularea celor două decizii de impunere și a Deciziei nr. 331/15.11.2010.

Sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 5481/16.11.2022 prin care s-a tranșat în cauză conflictul negativ de competență în favoarea Curții de Apel Cluj ca instanță ce a "soluționat acțiunea principală în anularea actelor administrativ fiscale contestate de B. SA".

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Art. 430 alin. (1) C. proc. civ. Prevede că, "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

În conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți.

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Așadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleași părți sunt dezbătute consecințele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranșată definitiv printr-o hotărâre anterioară.

Înalta Curte observă că prin decizia civilă nr. 5481/16.11.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat doar conflictul negativ de competență ivit între Curtea de Apel București și Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate și având în vedere că, pin sentința civilă recurată, Curtea de Apel Cluj nu a repus în discuție competența soluționării cauzei, aspect tranșat definitiv prin decizia civilă nr. 5481/16.11.2022 a ÎCCJ, constată instanța de control judiciar că, nu se poate reține o încălcare a puterii de lucru judecat.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că, instanța de fond a reconfigurat în mod nelegal, pe cale judiciară, conținutul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 transformându-le într-o cauză de împiedicare a protejării intereselor legitime ale recurentei-reclamante și le-a aplicat pentru a-i bloca acesteia accesul la justiție.

Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele aspecte:

Înalta Curte reține că, cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești, prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Interpretarea logică și sistematică a prevederilor art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004 conduce la concluzia că, în cadrul procesului de contencios administrativ, privit în sens larg, acțiunea separată pentru despăgubiri este o etapă ulterioară acțiunii principale îndreptate împotriva actului vătămător, acțiune care, la rândul său, a fost precedată de procedura prealabilă adminstrativă.

Așadar, în cadrul unei acțiuni civile întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, are calitate procesuală activă persoana vătămată, care a obținut o anulare în instanță a actelor vătămătoare, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

În speță, așa cum s-a reținut anterior, recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea deciziilor de impunere considerate vătămătoare, iar faptul că aceasta a fost acționar majoritar al societății B., nu prezintă relevanță din perspectiva analizată.

Prin urmare, constată Înalta Curte că, în mod corect a reținut instanța de fond că, recurenta-reclamantă nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că prin soluționarea cauzei, instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la un proces echitabil în materie civilă și penală, la paragraful 1 fiind prevăzute o serie de garanții generale, aplicabile în procesele civile și penale.

Dreptul la un proces echitabil apare ca fiind un drept de natură procedurală ce garantează respectarea drepturilor în cadrul proceselor interne care trebuie să se înscrie în coordonatele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, însă, dreptul de acces la instanță nu este un drept absolut, acesta putând fi limitat implicit în condițiile în care se urmărește un scop legitim și există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

Constituția României, în acord cu dispozițiile art. 6 din CEDO, a reglementat la art. 52 dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică la anularea actului și repararea pagubei, dând posibilitatea stabilirii condițiilor și a limitelor exercitării acestui drept la nivel de lege organică, respectiv Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În speță, observă Înalta Curte că, prima instanță a constatat în mod corect că recurenta-reclamantă nu a fost cea care a solicitat anularea deciziilor de impunere pretins vătămătoare și pe cale de consecință a admis excepția lipsei calității procesuale active a acesteia, aspecte care, nu aduc atingere dispozițiilor art. 6 din CEDO, câtă vreme, așa cum s-a reținut anterior, recurenta-reclamantă poate recurge la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 169 din 23 martie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.