ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2864/2020

Ședința publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea introdusă inițial pe rolul Curții de Apel București, la data de 13.07.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară, B., C. și D. a solicitat:

- anularea potrivit art. 64

8

(2), din Legea 24/2012, si a art. 45 alin. 8 din Legea 317/2004 a rezoluțiilor netemeinice si nelegale 3113/IJ/1730/DIJ/2016 si respectiv 1401/IJ/81 l/DIJ/2016, întrucât acestea nu au acoperire legala.

- obligarea paraților la refacerea si întocmirea altor rapoarte ale Inspecției Judiciare, instituție subordonata CSM, prin administrarea unui probatoriu adecvat la fata locului (Jud. sector 6), la obiectul celor sesizate si conform normelor dreptului comunitar european ce a fost ignorat pana acum, pentru a se stabili situația reală;

- constatarea încălcării prevederilor legale și a abținerii voite a CSM, de a analiza, a se pronunța și a stabili culpele magistraților, prin încălcarea de către acest pârât, a art. 97 din Legea 303/2004, dar mai ales a art. 134 alin. (2) din Constituție, care stipulează "CSM îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor", și

- obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 50 000 RON.

Ulterior, reclamantul și-a completat acțiunea prin cererea depusă la data de 23.01.2018, formulând contestație și împotriva Rezoluției Inspecției Judiciare emisă în dosarul nr. x/2016.

La data de 06.03.2018, prin cererea depusă la dosar, reclamantul a invocat:

- excepția de neconstituționalitate a disp. art. 65 alin. (1) și (3) din Legea 317/2004, în considerarea caracterului neîntemeiat al excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de CSM, arătând că aceste texte de lege încalcă art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), (2), (3) și art. 52 din Constituție.

Ulterior, la următoarele termene de judecată, reclamantul a mai solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a următoarelor articole, prin care, în opinia sa, se încalcă aceleași texte din Constituție invocate în prima sesizare, respectiv:

- Art. 65 alin. (4) din Legea 317/2004, prin cererea depusă la dosar;

- Art. 47 alin. (7) din Legea 317/2004, prin cererea depusă la dosar.

1.2. Hotărârea instanței de fond asupra cererilor de sesizare a Curții Constituționale

Prin încheierea din 04 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (4) din Legea 317/2004 și a dispozițiilor art. 47 alin. (7) din Legea 317/2004, dispoziție care poate fi atacată cu recurs la ÎCCJ, în termen de 48 ore de ore de la pronunțare.

A admis sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (1) și (3) din Legea nr. 317/2004.

În temeiul art. 413 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 04 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 8, în principal și de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., în subsidiar.

În susținerea motivelor de casare invocate, recurentul-reclamant aduce următoarele argumente:

Art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

- instanța de fond este în eroare când motivează că normele ce decurg din art. 65 alin. (4) al Legii nr. 317/2004 nu au legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care, solicitarea sa de anulare a rezoluției de clasare a descris și modul nelegal în care a fost repartizat la Inspecția Judiciară dosarul reclamației sale către inspectorul judiciar de caz. Prima instanță a analizat cererea de sesizare doar prin prisma art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea 47/1992, uitând de art. 11 alin. 1it. c) din aceeași lege care permite Curții Constituționale să se pronunțe și asupra Regulamentelor, care nu trebuie să fie numai cele parlamentare ci și cele de aplicare a legilor.

- instanța de fond, în motivarea sa, a pierdut din vedere, că, implicit, excepția ridicată se referă efectiv și la art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 care a permis crearea unui Regulament al Inspecției Judiciare aberant.

- instanța de fond a făcut confuzie între dispozițiile art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, înlăturat prin Decizia 397/2014 a Curții Constituționale și dispozițiile art. 47 alin. (7) din aceeași lege, care nu a fost supus analizei Curții Constituționale și care se referă la inexistența căii de atac a recursului în cazul contestațiilor împotriva rezoluțiilor de clasare ale Inspecției Judiciare.

Art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susține că motivarea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este contradictorie.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluție de respingere a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale.

În legătură cu obiectul prezentei căi de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluționarea prezentului recurs nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Referitor la admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată, Înalta Curte constată că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din analiza acestui text de lege rezultă că una dintre condițiile cumulative de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale impune ca prevederile legale ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte reține că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanța supremă constată că în mod corect s-a apreciat că, în speță, nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care recurentului nici nu i s-a pus în vedere obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru pentru judecata recursului său.

Nu există, astfel, o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se pot constitui în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate, câtă vreme prevederile a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei, nefiind incidente acesteia.

În cauza de față, recurentul-reclamant A. a formulat contestație împotriva mai multor rezoluții de clasare emise de către Inspecția Judiciară, prin inspectorii judiciari pârâți în speță și avizate de inspectorul judiciar șef în calitate de conducător al instituției pârâte.

Așadar, emitentul rezoluțiilor de clasare este inspectorul judiciar, care și-a exercitat atribuțiile în conformitate cu prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în vigoare la momentul întocmirii acestor acte.

În raport de cadrul procesual obiectiv, relevante în cauza de față sunt doar dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 care reglementează soluțiile pe care le poate adopta inspectorul judiciar în cazul în care sesizarea s-a făcut în condițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, printre care și cea de clasare a sesizării.

În aceste condiții, dispozițiile legale prin care este reglementată atribuția Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de a adopta Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție (art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004) și dispozițiile prin care este reglementat caracterul definitiv al hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal în soluționarea contestației îndreptate împotriva rezoluției de clasare (art. 47 alin. (4) din Legea nr. 317/2004), nu au legătură cu soluționarea pretenților deduse judecății, în temeiul normelor de drept material invocate de reclamant, textele legale menționate fiind norme de drept procedural.

În concluzie, eventuala declarare a neconstituționalității dispozițiilor art. 65 alin. (4) și ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu ar conduce la dezlegarea chestiunilor de drept supuse cercetării judecătorești prin demersul judiciar al reclamantului, cu atât mai mult cu cât, judecata pe fond a cauzei este suspendată în prezent.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative de admisibilitate a sesizării, prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât dispozițiile legale menționate anterior și care fac obiectul excepției de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că este legală soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (4) și ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ca inadmisibilă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, reținându-se că, în mod corect și legal, s-a apreciat de către instanța de fond, cu privire la cererea recurentului de sesizare a Curții Constituționale, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 04 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2020.