ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului în casație, în baza actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 682 din 21.12.2022, pronunțată de Judecătoria Slobozia, în baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămarea corporală din culpă, faptă prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen., comisă la data de 20.10.2019.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 2 ani, termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 92 din C. pen.

În baza art. 93

alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93

alin. (2) din C. pen., i s-a impus condamnatului să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională.

În baza art. 93

alin. (3) și (4) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile. S-a desemnat Direcția Piețe și Gestionare Activități Comerciale Sector IV și Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București ca entități din cadrul comunității unde urmează să execute obligația de a presta munca neremunerată în folosul comunității.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., a pus în vedere condamnatului dispozițiile art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării și executarea pedepsei.

Prin decizia penală nr. 1141/A din 31.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 682 din 21 decembrie 2022 a Judecătoriei Slobozia, pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Împotriva deciziei penale nr. 1141/A din 31.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2021, în termen legal, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație, invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație și, în principal, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal și, în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanța de apel.

Prin încheierea din 21 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141/A din data de 31 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2021.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanțiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând în esență că, în mod greșit, s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen., întrucât, în cauză existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv cazul fortuit, ca și cauză de neimputabilitate ale cărei efecte se extind asupra tuturor participanților, conform art. 23 alin. (2) C. pen.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat a preciat că, din probele administrate în cauză, rezultă că, la data de 20.10.2019, circula pe DN21 cu auto x cu nr. x în mod corespunzător, având viteza potrivită și adaptată pentru condițiile de trafic și în limitele vitezei legale admise pe tronsonul de drum respectiv, astfel că accidentul rutier nu s-ar fi produs dacă cel de-al treilea șofer nu ar fi creat starea reală de pericol, prin aceea că a executat manevra de depășire neregulamentară, în condițiile în care din sens invers circulau alte autoturisme și exista pericol iminent de coleziune frontală cu acestea.

Astfel, recurentul inculpat a susținut că fapta nu îi este imputabilă, chiar dacă acțiunea sa ilicită de a trage dreapta de volan pentru a evita impactul cu autoturismul condus de cel de-al treilea șofer a condus la vătămarea părții civile, manevra de depășire neregulamentară efectuată de cel de-al treilea conducător auto (cu privire la care nu s-a întreprins nicio activitate pentru identificarea și audierea lui) reprezentând fără îndoială o împrejurare imprevizibilă.

În concret, recurentul inculpat a susținut că nu a avut la dispoziție nicio altă posibilitate pentru a evita coleziunea cu autoturismul condus de cel de-al treilea șofer, efectuarea unei alte manevre în afara celei de a trage dreapa de volan putând avea consecințe mult mai grave; drumul era prevăzut doar cu o singură bandă de circulație pe sens și cu protecții metalice pe marginea drumului, ceea ce nu a dat posibilitatea inculpatului să părăsească partea carosabilă pentru a evita situația limită imprevizibilă cauzată de cel de-al treilea șofer.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanței de fond, confirmată de instanța de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen., fiind reținută în concret acțiunea inculpatului A. și motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârșit fapta.

În fapt, instanțele de fond și apel au reținut că, în data de 20.10.2019, în jurul orei 11:20, în apropierea km 83+810 metri, conducând autoturismul marca x, cu numărul de înmatriculare x, inculpatul A. se deplasa pe DN 21, pe sensul de mers Brăila către Slobozia, când a pătruns pe contrasens și a intrat în impact cu autoturismul x, cu numărul de înmatriculare x, condus de persoana vătămată B.. Impactul a avut loc între partea frontală extremă stânga a autoturismului x și partea laterală stânga față a autoturismului x, care a fost proiectat spre marginea din dreapta sa, în parapetul metalic al sensului său de mers și s-a oprit la circa 82 m de locul impactului, pe sensul de mers Brăila-Slobozia, cu partea laterală stânga în parapetul metalic, în timp ce autoturismul x a revenit în banda sa de mers. În zona menționată, pe sensul de mers Slobozia - Brăila, drumul este în pantă ușoară și curbă la dreapta, carosabilul are îmbrăcăminte asfaltică, iar la momentul accidentului carosabilul era uscat și vizibilitatea era bună.

În urma accidentului, conducătorul auto al autoturismul x cu numărul de înmatriculare x, numitul B. a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 110-120 zile de îngrijiri medicale, conform raportului de primă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 6913/A1/429 emis de S.M.L. Ialomița, la data de 27.11.2019.

În drept, instanța de apel a reținut că fapta inculpatului A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen.

Din raportul de expertiză tehnică auto și suplimentul la raport rezultă că "accidentul s-a produs din cauza conducătorului autoturismului x care, într-un moment când vigilența i-a scăzut sub nivelul necesar conducerii în siguranță pe DN 21, a pierdut controlul autoturismului și a intrat pe contrasens în fața autoturismului x ce se apropia venind dinspre Slobozia", precum și că "nu se poate dezvolta dinamica preimpact a autoturismului x și cauza ce a determinat intrarea autoturismului x pe contrasens." Totodată, în raportul de expertiză tehnică auto s-a concluzionat că au fost încălcate de către conducătorul autoturismului x, prevederile art. 41 alin. (1) și art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 - republicată.

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. a susținut că fapta sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă, invocând cazul fortuit, ca și cauză de neimputabilitate, respectiv împrejurarea că acțiunea sa de a trage dreapta de volan, ce a condus la vătămarea părții civile, a fost determinată de necesitatea de a evita impactul cu autoturismul condus de un al treilea șofer, care a efectuat neregulamentar o manevră de depășire.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 196 alin. (2) C. pen., lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă

Conform art. 196 alin. (3) C. pen., când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, în analiza motivelor de recurs în casație, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A. constă în aceea că, în data de 20.10.2019, în jurul orei 11:20, conducând autoturismul marca x, model x cu numărul de înmatriculare x, pe drum public, respectiv pe DN 21 (E584), în afara municipiului Slobozia, județul Ialomița, la km 83+810 metri a pătruns pe sensul opus de mers și a acroșat autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, condus regulamentar de către persoana vătămată B., cauzându-i leziuni traumatice care au necesitat 110-120 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, prin decizia recurată s-a reținut că elementul material constă în acțiunea de a pătrunde pe sensul opus de mers și a acroșa autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, condus regulamentar de către persoana vătămată B., urmare a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la adaptarea unei conduite care să nu afecteze integritatea și siguranța celorlalți participanți la trafic.

În condițiile în care prin motivele de recurs în casație, în esență, inculpatul A. susține că, fapta nu îi este imputabilă, fiind consecința cazului fortuit, având în vedere că, din probele administrate în cauză, rezultă că a condus autoturismul în mod corespunzător, având viteza potrivită și adaptată pentru condițiile de trafic și în limitele vitezei legale admise pe tronsonul de drum respectiv, iar accidentul rutier nu s-ar fi produs dacă un al treilea șofer nu ar fi creat o stare reală de pericol, printr-o manevra de depășire neregulamentară, Înalta Curte constată că motivele invocate vizează, în concret, temeinicia deciziei penale recurate și nu chestiuni de legalitate; de altfel, probele nu confirmă manevra vreunui alt conducător auto care să fi generat starea de pericol, iar o asemenea acțiune nu se circumscrie cazului fortuit, câtă vreme, prin raportul de expertiză tehnică auto s-a concluzionat că inculpatul nu a respectat dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.

În plus, Înalta Curte observă că aceleași susțineri ale inculpatului au fost analizate și în calea de atac a apelului, acestea regăsindu-se în cadrul motivelor de apel, instanța de apel constatând că, și în situația în care mijloacele de probă ar fi susținut situația de fapt invocată de inculpat, ceea ce nu s-a întâmplat, în cauză tot nu se putea reține incidența cazului fortuit.

Așadar, criticând decizia instanței de apel, susținerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor și înlăturarea raționamentului care a condus la soluția de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, nefiind reliefate aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.

Însă, reevaluarea situației de fapt reținută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanța de apel și concordanța cu probele administrate, precum și interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A., astfel cum au fost reținută în mod definitiv de instanța de apel, întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141/A din data de 31 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1141/A din data de 31 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 noiembrie 2023.