ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 28 martie 2023

Deliberând asupra cererii de recurs în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 377 din 11.05.2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București s-a hotărât cu privire la inculpatul A.:

În temeiul art. 338 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 92 C. pen., a fost stabilit un termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune București sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 3 sau Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 4.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. și art. 96 C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere sau al nerespectării cu rea-credință a măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor impuse.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1318 din 14 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 377 din data de 11.05.2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 1318 din 14 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 17 noiembrie 2022.

În susținerea cererii de recurs în casație, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esență, a solicitat admiterea recursului în casație; casarea deciziei penale atacate și, pe cale de consecință, achitarea inculpatului pentru presupusa săvârșire a infracțiunii prev. de art. 338 alin. (2) C. pen. în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a din C. proc. pen.

În susținerea cazului de casare invocat, a arătat că la data săvârșirii faptei până la data de 15.06.2022 în cuprinsul art. 338 alin. (2) din C. pen., nu se prevedea fapta de "schimbare a poziției autovehicului" implicat într-un accident.

Astfel, în legislația rutieră anterioară anului 1989, respectiv Decretul nr. 328/1966 nu era prevăzută ca infracțiune modificarea poziției vehiculului implicat în accident între infracțiunile enumerate la art. 35-39 ale acestui act normativ.

A precizat că abia în anul 2002 prin publicarea în M.Of. nr. 958 la 12 dec. 2002 a O.U.G. nr. 195/2002 apare incriminată pentru prima dată, alături de părăsirea locului accidentului (incriminată și în Decretul 328/1966) și "modificarea sau ștergerea urmelor accidentului" de către conducătorul unui vehicul implicat în accident având ca rezultat vătămarea sau moartea unei persoane.

În anul 2006, prin Legea nr. 49/2006 se introduce pentru prima dată prin pct. 77 la art. 69 alin. (3) al O.U.G. nr. 195/2020 o obligație specifică în privința interzicerii schimbării poziției autoturimului astfel: "Este interzis oricărei persoane să schimbe poziția vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să șteargă urmele accidentului fără încuviințarea poliției care cercetează accidentul".

În acel moment al anului 2006 se incrimina ca infracțiune în art. 89 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 doar "fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului."

De asemenea, C. pen. din 2009 intrat în vigoare în 01.02.2014 a preluat literalmente în cuprinsul art. 338 alin. (2) din partea specială conținutul incriminării din art. 89 alin. (2) al O.U.G. nr. 195/2002 și anume, fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului."

A precizat că este relevant că atât în momentul publicării noului C. pen., anul 2009, cât și în momentul intrării acestuia în vigoare la data de 01.02.2014, dar și în prezent era și este în vigoare art. 77 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 și anume: "Este interzis oricărei persoane să schimbe poziția vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să șteargă urmele accidentului fără încuviințarea poliției care cercetează accidentul."

Printr-o interpretare istorică, sistematică, gramaticală a apariției și evoluției incriminării (O.U.G. nr. 195/2002 a suferit 50 de consolidări juridice din momentul adoptării sale până în prezent) codificate în prezent în cuprinsul art. 338 alin. (2) din C. pen. rezultă cu precizie că legiuitorul a făcut încă din debutul actului normativ și face și în prezent diferența între: -poziția vehiculului implicat; -modificarea stării locului accidentului; -ștergerea urmelor accidentului.

Deși încă din anul 2006 exista obligația legală a oricărei persoane de a nu schimba poziția vehiculului implicat într-un accident rutier cu victime, alături de celelalte conduite alternative (modificarea stării locului accidentului și ștergerea urmelor) totuși niciuna din incriminările penale nu preia ca și infracțiune și acțiunea de schimbare a poziție vehiculului implicat în accident.

A apreciat că nu se poate susține că este o "scăpare legislativă" care s-a perpetuat 15 ani, deși au intervenit 50 de consolidări legislative ale actului normativ ce reglementează circulația.

Chiar și în ipoteza puțin probabilă a unei "scăpări", în dreptul penal substanțial este interzis principiul analogiei, astfel încât nu se poate adăuga prin interpretare analogică la textul de incriminare o altă variantă normativă.

În opinia recurentului inculpat, "schimbarea poziției vehiculului implicat în accident" nu este incriminată de norma penală a art. 338 alin. (2) din C. pen. alături de modificarea locului și ștergerea urmelor, motiv pentru care inculpatul nu poate fi condamnat penal în temeiul unei norme cel puțin imprecise, ci cel mult poate fi sancționat contravențional conform art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (încălcarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție).

Un alt aspect care ar atrage, în opinia inculpatului, incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează dezlegarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 22 din 04 mai 2022 privind înțelesul sitagmei "modificarea stării locului accidentului".

Cu privire la efectele juridice asupra procesului în calea de atac a apelului, a precizat că din momentul publicării în Monitorul Oficial la data de 15 iunie 2022, Decizia nr. 22/2022 a Înaltei Curți a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată conform art. 477 alin. (3) din C. proc. pen.

Forța juridică a deciziei pronunțate în interpretarea legii penale, în speță art. 338 alin. (2) din C. pen., este cea a unei norme juridice penale de drept substanțial și se supune principiului "aplicării legii penale mai favorabile".

În acest sens, a arătat că în speță, fiind vorba de un proces penal pendinte, trebuia să se rețină aplicabilitatea principiului legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei conform art. 5 din C. pen.

Din perspectiva recurentului, până la data de 15.06.2022, dată la care a fost publicată Decizia nr. 22/2022, dispozițiile art. 338 alin. (2) din C. pen., în redactarea respectivă, nu cuprindea ca și varianta normativă sancționabilă penal "mutarea autoturismului implicat în accident, pentru motivele expuse deja, ci doar modificarea stării locului și ștergerea urmelor accidentului".

Așadar, a apreciat că în mod greșit instanța de apel nu a observat că, prin aplicarea art. 5 din C. pen., legea penală mai favorabilă inculpatului era art. 338 alin. (2) din C. pen. înainte de modificarea lui prin interpretarea cuprinsă în Decizia nr. 22/2022 a Înaltei Curți.

Pentru toate aceste motive, a considerat că a fost condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data săvârșirii sale, 31 decembrie 2016, acesta fiind expres prevăzută de legea penală abia în data de 15 iunie 2022 prin publicarea în M.Of. a Deciziei nr. 22/2022 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În acest context, Înalta Curte notează că în jurisprudența sa constantă, s-a reținut că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată de art. 437 alin. (1) pct. 7 din același Cod (decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Aplicând aceste considerații teoretice speței de față, în raport și de susținerile recurentului inculpat, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 22/2022 a Înaltei Curți, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 338 alin. (2) din C. pen. privind infracțiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, "fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație".

În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 338 alin. (2) din C. pen., fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație, această modalitate concretă de comitere a infracțiunii nefiind exclusă prin simplul fapt că art. 77 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice enumeră distinct interdicția schimbării poziției vehiculului printre obligațiile generale în caz de accident de circulație.

Analiza infracțiunii relevă că rațiunea incriminării operate de art. 338 alin. (2) din C. pen. o constituie deopotrivă protejarea înfăptuirii justiției, consecința fiind aceea că elementul material al laturii obiective prin care se realizează infracțiunea se raportează și la această rațiune avută în vedere de către legiuitor.

Ca atare, orice modificare a stării locului accidentului sau ștergere a urmelor accidentului, fără acordul echipei de cercetare la fața locului realizează elementul material al infracțiunii.

Faptul că nu interesează scopul sau motivația avută în vedere de către autor este cu atât mai evident cu cât chiar situația premisă presupune un element a priori prin el însuși de o gravitate ridicată, respectiv existența unui accident de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane.

Prin urmare, în lipsa acordului echipei de cercetare, orice modificare a stării locului accidentului și orice ștergere a urmelor accidentului de circulație, având urmările grave menționate, duc la consumarea infracțiunii.

Particularitatea infracțiunii analizate este dată de prevederea chiar în textul de incriminare a cauzelor de tipicitate negativă sau de excludere pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului, cazuri în care fapta nu constituie infracțiunea de părăsire a locului accidentului.

În acest context, nu poate fi reținută susținerea inculpatului recurent în sensul că simpla schimbare a poziției vehiculului implicat în accident nu ar realiza tipicitatea infracțiunii, având în vedere și dispozițiile art. 77 alin. (3) care prevăd expres că este interzis oricărei persoane să schimbe poziția vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să șteargă urmele accidentului fără încuviințarea poliției care cercetează accidentul.

În acest context, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situația de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de instanța de apel și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise prin decizia atacată, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv și subiectiv infracțiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia prevăzută de art. 338 alin. (2) din C. pen. și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Cu privire la susținerea recurentului inculpat în sensul că se impunea aplicarea legii penale mai favorabile, în raport de natura juridică de normă de drept substanțial a dezlegărilor date de instanța supremă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, se rețin următoarele:

Efectul obligatoriu pentru instanțe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanței supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituția României referitoare la poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și la rolul său de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanțelor de urgență și altor acte normative cu putere de lege și, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanțe judecătorești.

Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noțiunea de "lege" în lumina Convenției europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială, deciziile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noțiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudențe constante. Altfel spus, o singură hotărâre fie și dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanța supremă, în realizarea competențelor sale de interpretare și aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepțiunea Curții Europene cu o lege, concept care presupune existența unei orientări jurisprudențiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.

Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 173 din C. pen. care definesc noțiunea de lege penală, prin care se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice și ordonanțe de urgență sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sfera noțiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pe de altă parte, hotărârile Înaltei Curți date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înțelesul dispozițiilor art. 173, teza finală din C. pen., și, din perspectiva faptului că nu reglementează relații de apărare socială, nu instituie reguli de conduită și norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile și limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate și adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie.

În același context, a accepta ideea că soluțiile interpretative pronunțate de instanța supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și deciziile date în recurs în interesul legii se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competențelor puterii legislative cu consecința verificării constituționalității respectivelor hotărâri de către instanța de contencios constituțional. (în acest sens, Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014 a Înaltei Curți, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală).

În raport de aspectele invocate de către inculpat, se reține că acesta a fost trimis în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de modificarea sau ștergerea urmelor accidentului, prev. de art. 338 alin. (2) C. pen., fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Această infracțiune a fost introdusă în C. pen. actual în anul 2014, anterior fiind prevăzută în dispozițiile art. 89 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, având același conținut normativ ca în actuala reglementare.

Inculpatul a săvârșit fapta la data de 31.12.2016, astfel încât îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 338 alin. (2) C. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1318 din data de 14 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1318 din data de 14 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2023.