ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra prezentei cauze,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1/F din 6 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzut de art. 257 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) C. pen.

Împotriva Sentinței penale nr. 1/F din data de 6 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin Decizia penală nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte, secția penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 1/F din data de 6 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală privind pe intimatul inculpat A.

A desființat în totalitate sentința apelată și în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și alin. (4) din C. pen. ref. la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) din C. pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicate inculpatului pe un termen de supraveghere de 2 ani și 6 luni.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existența.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrației Domeniului Public Sector 6 sau în cadrul Agenției Municipale pentru Ocuparea Forței de Muncă - București, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte, secția penală a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 15 octombrie 2020.

Recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casație, a susținut că fapta reținută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, întrucât prin modul în care a fost descrisă fapta prin decizia de condamnare s-a reținut că rezoluția infracțională a infracțiunii de lovire se născuse, era în curs de derulare, consumarea acesteia fiind oprită de martorul B. prin prinderea mâinii cu care intenționa să lovească.

Așadar, a apreciat că fapta săvârșită întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de lovire prevăzută de art. 193 din C. pen., iar nu de amenințare, infracțiune care în forma tentativei nu este incriminată de legea penală și, pe cale de consecință, nici infracțiunea de ultraj în forma tentativei nu este prevăzută de legea penală.

Un alt motiv de recurs în casație invocat vizează împrejurarea că instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului în temeiul unui alineat, respectiv alin. (4) al art. 206 C. pen., care nu există în C. pen.

De asemenea, a susținut că în cuprinsul deciziei de condamnare este preluat conținutul mai multor pagini în care sunt redate concluziile procurorului de ședință, aspect care coroborat cu cele arătate anterior, dar și cu neaudierea celorlalți martori, cu refuzul instanței de a amâna pronunțarea pentru ca inculpatul să poată formula concluzii scrise și preluarea declarațiilor de martori, probează o judecată artificială.

Analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, inculpatul C. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reținută în sarcina sa nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 257 alin. (1) și alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casație, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu și faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurentul inculpat a formulat critici subsumate, în esență, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii de ultraj reținute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă și subiectivă, în sensul că, în raport de situația de fapt, se poate reține doar o tentativă de ultraj, având în vedere că tentativa la infracțiunea de loviri sau alte violențe nu este incriminată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casație formulate de inculpat, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Așadar, Înalta Curte reține că prin decizia penală atacată s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) și alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., și anume pentru infracțiunea de ultraj prin amenințare și nu prin lovire sau alte violențe, astfel că susținerea inculpatului potrivit căreia în realitate fapta inculpatului este doar o tentativă la infracțiunea de lovire și, pe cale de consecință și o tentativă la infracțiunea de ultraj, apare ca fiind nefondată. Mai mult, Înalta Curte constată că în cauză nu a fost formulată în apel nicio cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunea de ultraj prin amenințare în infracțiunea de ultraj prin lovire sau alte violențe.

Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează penal infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen., ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

În acest context, contrar susținerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situația de fapt reținută în cauză și probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanța de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv și subiectiv infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și alin. (4) din C. pen. raportat la art. 206 alin. (1) din C. pen. și, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Cu privire la cea de-a doua critică invocată, respectiv că instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului și pentru încălcarea art. 206 alin. (4) C. pen., dispoziție legală care nu există, Înalta Curte reține că mențiunea din cuprinsul dispozitivului deciziei penale referitoare la art. 206 alin. (4) C. pen. reprezintă o veritabilă eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 278 C. proc. pen. Examinând actele dosarului din această perspectivă, Înalta Curte constată că mențiunea referitoare la art. 206 alin. (4) C. pen. nu se regăsește nici în cuprinsul rechizitoriului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care inculpatul a fost trimis în judecată, nici în considerentele deciziei recurate prin care a fost analizată situația de fapt sau încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului.

În acest context argumentativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 221/A din data de 3 septembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM