ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 180 din 11.09.2019 pronunțată de Judecătoria Târgu Neamț în dosarul x/2018, s-au dispus următoarele:

În baza dispozițiilor art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 19 și art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349 și 1357 C. civ., s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B., și a obligat pe inculpat să plătească acestuia suma de 671,60 RON cu titlu de daune materiale, precum și suma de 3000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a avut în vedere că prin actul de sesizare, s-a arătat că, în fapt, la data de 14 ianuarie 2017, inculpatul A. a adresat injurii părții vătămate B. - polițist local în cadrul Poliției Locale Târgu Neamț - în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă față peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni vindecabile în 12 - 15 zile de îngrijiri medicale.

În esență, Judecătoria a reținut că din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză (plângerea și declarația persoanei vătămate, declarații martori, certificat medico-legal, declarații suspect/inculpat, înregistrarea video), în cauză nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul a acționat cu forma de vinovăție a intenției directe sau indirecte caracteristică infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., în condițiile în care, așa cum a susținut și inculpatul, este posibil să fi acționat ambreiajul din greșeală, fiind tras de haine și somat în mod insistent de patru polițiști locali să coboare din autoturism, toate acestea creându-i o stare de agitație, așa cum se poate observa și din înregistrarea video.

Astfel, instanța de fond a constatat că în cauză nu se poate reține tipicitatea subiectivă a infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen., asupra unui polițist local aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de care a fost acuzat inculpatul, în condițiile în care nu se poate constata comiterea faptei de lovire cu intenție directă sau indirectă. S-a mai menționat că este adevărat că în cauză există și probe care-l incriminează pe recurent, dar în contextul probelor anterior menționate, prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată, iar îndoiala profită inculpatului conform principiului in dubio pro reo.

În consecință, instanța de fond a dispus, în baza dispozițiilor art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., achitarea inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj, prev. de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apeluri inculpatul A. și Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamț.

Prin Decizia penală nr. 516 din data de 29 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamț împotriva Sentinței penale nr. 180 din 11.09.2019 pronunțată de Judecătoria Târgu Neamț, a fost desființată în totalitate sentința penală atacată și, în rejudecare, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, a cărei executare a fost suspendată pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Ulterior pronunțării deciziei penale anterior menționate, s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea soluționării apelului formulat de inculpatul A., fiind totodată formulate în cauză declarații de abținere.

Prin încheierea din data de 29 septembrie 2020 a Curții de Apel Bacău au fost admise declarațiile de abținere și s-a dispus trimiterea cauzei spre repartizare aleatorie, în ceea ce privește apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței de fond, nr. 180/11.09.2019.

Prin Decizia penală nr. 1150 din data de 15.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 180 din 11.09.2019 a Judecătoriei Târgu Neamț pronunțată în Dosarul nr. x/2018.

În esență, prin această decizie, s-a reținut că apelul inculpatului A. vizează temeiul achitării, solicitându-se achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având în vedere că în cauză există elemente probatorii care dovedesc că temeiul achitării nu este cel prev. de alin. (1) lit. b) teza II, ci fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală. În subsidiar, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, motivat de faptul că și în ipoteza existenței unui contact între autoturismul condus de inculpat și persoana vătămată, fapta nu este prevăzut de legea penală.

Instanța de apel, examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, a constatat că apelul inculpatului este nefondat, reținând că este neîntemeiată critica inculpatului privind soluția de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în loc de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a, pentru săvârșirea infracțiunii ultraj, în raport cu împrejurarea că probele administrate în cauză, relevă în mod cert, precis și decisiv existența faptei de ultraj supusă judecății și vinovăția inculpatului A..

În concluzie, pentru argumentele expuse prin Decizia penală nr. 1150/2020, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 180 din 11.09.2019 pronunțată de Judecătoria Târgu Neamț.

*****

Împotriva Deciziei penale nr. 1150 din data de 15.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A..

Prin motivele de recurs în casație formulate de inculpatul A., prin avocat C., s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. -"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esență, apărarea inculpatului a solicitat admiterea cererii de recurs în casație, casarea deciziei penale pronunțate de Curtea de Apel Bacău și, în rejudecare, achitarea inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și alin. (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) C. pen.

A arătat că modul în care s-a ajuns la soluționarea apelului declarat de inculpat încalcă regulile elementare de procedură penală și este de natură a-l leza pe inculpat, motivat de faptul că nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție.

În acest sens, a precizat că împotriva Sentinței penale nr. 180/11.09.2019 a fost declarat apel atât de inculpat, cât și de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamț, iar prin Decizia penală nr. 516 din 29.06.2020, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de Parchet și a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj. Însă, prin această decizie s-a omis a fi analizat și a se pronunța o soluție cu privire la apelul declarat de inculpat.

Astfel, a menționat că instanța de apel, urmare a pronunțării deciziei penale atacate, a repus pe rol cauza, membrii completului inițial învestit s-au abținut de la soluționarea cauzei vizând apelul inculpatului și cauza a fost repartizată la un alt complet de judecată.

În raport de aceste aspecte, inculpatul a apreciat că în mod nelegal a fost învestit un alt complet de judecată, întrucât cauza nu mai putea fi repusă pe rol. În opinia inculpatului, repunerea pe rol a cauzei se face doar în cursul deliberărilor și nu după ce instanța de judecată a pronunțat deja o soluție.

Așadar, chiar dacă la momentul soluționării apelului inculpatului era deja soluționat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamț, completul de apel care a soluționat apelul inculpatului nu avea posibilitatea legală de a se raporta la acea soluție de condamnare și era obligat conform regulilor de procedură să se limiteze la a analiza doar apelul inculpatului în raport de sentința penală apelată.

În opinia inculpatului i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție pentru că judecarea apelului său a fost doar o simplă formalitate, completul de judecată fiind influențat de soluția pronunțată în apelul soluționat anterior și, prin urmare, a pronunțat o soluție care să nu fie contrară primei hotărâri.

De asemenea, recurentul inculpat a arătat că în raport de temeiul de drept menționat de instanța de apel prin dispozitivul Deciziei penale nr. 1150/15.12.2020, aceasta contrazice propria motivare a deciziei, respectiv în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. respinge apelul și menține hotărârea atacată.

Cu privire la infracțiunea de ultraj reținută în sarcina sa, în esență, inculpatul a precizat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv că partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu și nu avea dreptul să îi solicite să se legitimeze potrivit dispozițiilor art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010.

A mai arătat recurentul prin motivele de recurs în casație formulate că partea civilă și-a depășit atribuțiile de serviciu, caz în care nu se poate reține în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii de ultraj pentru că nu este îndeplinită tipicitatea cerută de lege pentru această infracțiune [B. nu se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu astfel cum dispun în mod expres prevederile art. 257 alin. (1) C. pen.].

Pe cale de consecință, apărarea recurentului inculpat a arătat că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracțiunii, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 18 februarie 2021, sub nr. x/2021, când s-a stabilit termen la data de 02 aprilie 2021, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 02 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casație de la termenul din 08.06.2021, s-au luat concluziile apărării recurentului și ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat în cauză de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Premergător analizei motivelor de recurs în casație invocate în cauză de către inculpatul A., Înalta Curte subliniază următoarele aspecte:

Recursul în casație, în reglementarea noului C. proc. pen., reprezintă o cale extraordinară de atac, echivalentă ultimului nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar pentru motive circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de legiuitor, în cuprinsul art. 438 C. proc. pen.

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, relative la asigurarea celerității procesului penal, prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

Drept urmare, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind, în schimb, o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a cenzura orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante, grave, și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite, cu autoritate de lucru judecat, de către instanțele de fond, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea definitivă.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Analizând, în aceste coordonate de principiu, cererea de recurs în casație formulată în cauză, Înalta Curte constată că inculpatul A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate, ce ar putea fi subsumate cazului de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ci, în esență, a circumscris temeiului invocat criticile aduse modului în care instanța de apel a procedat la soluționarea apelului declarat de inculpat împotriva sentinței de fond și totodată, a invocat chestiuni de fapt care, în opinia apărării, fac dovada că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru reținerea infracțiunii de ultraj, făcându-se referiri la circumstanțele comiterii faptei și probatoriul cauzei.

Sub un prim aspect, Înalta Curte menționează că în speță obiectul prezentei căi extraordinare de atac îl constituie Decizia penală nr. 1150 din data de 15.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2018, prin care instanța de apel a respins ca nefondat apelul inculpatului împotriva Sentinței de fond, nr. 180/2019 a Judecătoriei Târgu Neamț, instanța de apel examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate de inculpat ce au vizat temeiul achitării reținut de prima instanță.

În ceea ce privește criticile recurentului inculpat A. vizând modul în care instanța de apel a soluționat apelul declarat de inculpat împotriva sentinței de fond, nr. 180/2019 a Judecătoriei Târgu Neamț, respectiv criticile vizând repunerea cauzei pe rol și omisiunea instanței de a se pronunța asupra apelului inculpatului prin Decizia penală nr. 516/29.06.2020 a Curții de Apel Bacău, nu pot face obiectul cenzurii instanței de casație în cauza de față, neputând fi subsumate niciunui caz de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, motivele de recurs în casație ce vizează modul în care instanța de apel a soluționat cauza prin Decizia penală nr. 516/29.06.2020 a Curții de Apel Bacău, (care a făcut obiectul unui alt dosar de recurs în casație, soluționat prin Decizia penală nr. 162 RC din 15.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), nu pot face obiectul analizei recursului în casație de față.

În cauză, prin motivele de recurs în casație formulate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul inculpat A. a apreciat că se impune achitarea sa, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală.

În concret, în susținerea acestei solicitări, apărarea recurentului inculpat a arătat că nu se poate reține în sarcina inculpatului A. săvârșirea infracțiunii de ultraj întrucât partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu la momentul la care a solicitat legitimarea inculpatului.

A arătat astfel apărarea inculpatului că partea civilă avea dreptul să îl legitimeze pe inculpat doar în cazurile prevăzute de art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010. Or, în apărare, s-a susținut că prin actele de la dosar s-a făcut dovada că la data respectivă locul în care era parcat autoturismul nu era destinat autoturismelor de taximetrie, astfel că prin parcarea autoturismului în acel loc la data de 14.01.2017 inculpatul nu a încălcat vreo dispoziție legală și nu a comis vreo faptă ilegală, motiv pentru care partea civilă nu avea dreptul să îl legitimeze, câtă vreme, solicitarea de legitimare nu poate fi considerată ca fiind făcută în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Toate aceste argumente expuse în cuprinsul cererii de recurs în casație vizează situația de fapt reținută în cauză ori interpretarea dată de instanță probatoriului administrat și reflectă, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii și cenzurării probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel și dispunerii unei soluții favorabile inculpatului așa cum s-a solicitat în cauză - de achitare.

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că " (…) dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Așa cum au fost formulate criticile recurentului inculpat A. acestea vizează în realitatea netemeinicia deciziei din apel, inculpatul fiind nemulțumit de faptul că s-a reținut în sarcina sa săvârșirea infracțiunii de ultraj pentru care a fost trimis în judecată, prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situație de fapt diferită decât cea reținută de instanța de apel.

Astfel de critici vizează în concret circumstanțele comiterii faptei și evident, analizarea lor ar presupune o reapreciere a probatoriului din dosar și stabilirea unei situații de fapt diferite. Or, împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat.

Așa cum s-a argumentat în precedent, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanța supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

În prezenta cauză, ca situație de fapt, s-a reținut, în esență, că la data de 14 ianuarie 2017, inculpatul A. a adresat injurii părții vătămate B. - polițist local în cadrul Poliției Locale Târgu Neamț - în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă față peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni vindecabile în 12-15 zile de îngrijiri medicale.

Instanța de apel a constatat că "probatoriul administrat în cauză înfrânge prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea inculpatului, relevând în mod cert și decisiv existența infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) C. pen. și vinovăția sa față de această faptă."

Prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, apărarea recurentului inculpat A. a solicitat, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., achitarea inculpatului nefiind întrunite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, întrucât partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu și nu avea dreptul să îi solicite să se legitimeze potrivit dispozițiilor art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010, fiind astfel incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală.

Motivele invocate vizează o reapreciere a probelor din partea Înaltei Curți, chestiune care, în această cale extraordinară de atac, nu poate fi primită.

Aceleași susțineri au fost reiterate și în fața instanței de apel, care, contrar susținerilor apărării recurentului inculpat, a analizat criticile inculpatului, prin decizia recurată menționându-se că:

"Argumentul expus de apărătorii inculpatului care au arătat că locul de parcare unde s-a consumat fapta supusă judecății, nu erau autorizat pentru parcare taxi, putând parca oricine, astfel că persoana vătămată putea doar să legitimeze persoanele care se pregătesc să comită infracțiuni conform art. 20 lit. g) din Legea 155/2010, nu afectează în nici un mod condițiile de tipicitate a infracțiunii de ultraj reținută în sarcina inculpatului.

Chiar în ipoteza în care locul de parcare unde s-a consumat fapta supusă judecății nu erau autorizat pentru parcare taxi ar fi reală, această împrejurare nu afectează cu nimic condițiile de existență a infracțiunii de ultraj în cauza de față, atât timp cât persoana vătămată B. polițist local în cadrul Poliției Locale Târgu Neamț se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu alături colegii săi care au intervenit ca urmare a unei sesizări făcute de șoferii de taxi cărora le era rezervată parcarea."

Prin urmare, criticile recurentului inculpat A. formulate prin recursul în casație de față sunt neîntemeiate.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că argumentele inculpatului A. ce susțin recursul în casație formulat în cauză, în realitate, nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea stării de fapt și reinterpretarea probelor dosarului, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1150 din data de 15 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1150 din data de 15 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 iunie 2021.

GGC - GV