ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 09 februarie 2022

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 847 din 21 iulie 2020, pronunțată de Judecătoria Pitești, secția Penală, în dosarul nr. x/2017, a fost condamnat inculpatul A. , la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, faptă prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplic art. 5 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. rap. art. 396 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, calculat conform art. 92 C. pen.

S-a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 96 C. pen.

În baza art. 93 C. pen. s-a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere se respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Argeș la datele fixate de acesta;

- b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- d) să comunice schimbarea locului de muncă.

- e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. s-a impus condamnatului să execute obligația prevăzută de lit. b) a art. 93 alin. (2), constând în aceea de a frecventa unul din programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune Argeș sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus condamnatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, respectiv în cadrul Primăriei Ștefănești sau Consiliului Local Ștefănești.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. a fost aplicată pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.

În baza art. 397 alin. (1) și art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 și 1385 C. civ. și art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Județean de Urgență Pitești, cu sediul în jud. Argeș și a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 2335,74 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare.

În baza art. 397 alin. (1) și art. 25 C. proc. pen. raportat la art. 1357 și 1385 C. civ. a fost admisă, în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B., domiciliat în jud. Argeș și a fost obligat inculpatul la plata către această parte civilă a sumei de 27.000 de RON cu titlu de daune morale.

A fost respinsă cererea privind acordarea daunelor materiale ca nedovedită.

În temeiul art. 276 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON către partea civilă, reprezentând cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să achite către stat suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 1500 RON reprezintă cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale.

Cheltuielile judiciare constând în onorariul parțial avocat din oficiu în cuantum de 260 de RON - delegație nr. 2361/07.09.2017, au rămas în sarcina statului conform art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen. și se vor plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că fapta inculpatului A., care în calitate de agent de poliție în cadrul Formațiunii Ordine Publică a Poliției Orașului Ștefănești, în seara zilei de 20.11.2011, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în sediul Poliției Orașului Ștefănești l-a lovit pe numitul B., persoană condusă la sediul Poliției în scopul de a fi identificată pentru a fi sancționată contravențional, cu piciorul în abdomen, producându-i acestuia leziuni care i-au pus viața în primejdie și au necesitat pentru vindecare 50 zile îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, faptă prev. și ped. de art. 296 alin. (2) C. pen. rap. art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.

Conform certificatului medico-legal, nr. 1315/14.12.2011, eliberat de SJ.M.L Argeș persoana vătămată a suferit leziuni traumatice care au necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, acestea i-au pus viața în primejdie și au fost produse prin lovire cu sau de un corp dur și pot data din 20.11.2011.

Din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, nr. A5/9268/2016 încheiat de I.N.M.L. "Mina Minovici" rezultă că leziunile traumatice abdominale, care au pus în primejdie viața victimei, au fost produse cu un corp dur, în seara zilei de 20.11.2011.

Împotriva sentinței au declarat apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, inculpatul A. și partea civilă B., pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Parchetul a invocat motivul de nelegalitate constând în aplicarea de către instanța de fond a unei pedepse sub minimul special, întrucât pentru infracțiunea de purtare abuzivă limitele speciale ale pedepsei se încadrează între 2 ani și 8 luni închisoare și 9 ani și 4 luni închisoare.

Apelanta parte civilă a criticat modalitatea de individualizare a pedepsei și a modalității de executare. Sub aspectul laturii civile, a solicitat majorarea daunelor morale, acordarea daunelor materiale și acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la dosar.

Apelantul inculpat A. a solicitat, în baza art. 16 lit. b) și d) C. pen., achitarea sa, pe de o parte, pentru că infracțiunea nu a fost săvârșită cu vinovăția cerută de lege, iar pe de altă parte, pentru că există o cauză de neimputabilitate, și anume, legitima apărare, fata de comportamentul necorespunzător al persoanei vătămate.

În subsidiar, în măsura în care se va reține fapta în sarcina inculpatului, a solicitat sa fie avuta în vedere provocarea sau legitima apărare.

Prin decizia penală nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017, cu majoritate, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, împotriva sentinței penale nr. 847/21.07.2020 pronunțată de Judecătoria Pitești, secția Penală în dosarul nr. x/2017.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și rejudecând, a fost majorată pedeapsa principală la care a fost condamnat inculpatul A. de la 2 ani și 6 luni, la 2 ani și 8 luni închisoare.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței penale apelate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și de partea civilă B., împotriva aceleași hotărâri.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul-inculpat și apelantul-parte civilă au fost obligați la plata sumei de câte 600 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 217,00 RON a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției și a rămas în sarcina statului.

Analizând actele dosarului, în raport de motivele de apel și din oficiu, sub toate aspectele de drept și de fapt, conform art. 417 C. proc. pen., Curtea, în majoritate, a constatat că instanța de fond a reținut corect situația de fapt și a apreciat că fapta inculpatului A., atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă.

Curtea a reținut astfel că, în data de 20.11.2011, anterior conducerii persoanei vatamate B. la sediul politiei pentru a fi identificat, inculpatul A. l-a ajutat pe colegul său, agentul de poliție A., să îl încătușeze pe B.. Echipajul de poliție fusese sesizat cu privire la faptul că, în magazinul "C." un bărbat aflat în stare de ebrietate face scandal. Primul agent care s-a deplasat în zona unde fusese sesizată fapta de tulburare a ordinii și liniștii publice a fost D., care s-a apropiat de bărbatul aflat în stare de ebrietate pentru a-l calma. Prezența polițistului l-a iritat și mai tare pe numitul B., motiv pentru care 1-a întrebat pe un ton răstit ce caută acolo, apoi cu pumnul drept a încercat să-l lovească în față. Polițistul s-a ferit și astfel persoana vătămată l-a nimerit cu pumnul în umărul stâng. Agentul de poliție D. a pus persoana vătămată la pământ, prin secerare, și a imobilizat-o încercând să-i pună cătușele.

Agentul de poliție A. a fost anunțat de către martorul E. despre faptul că cel care face scandal 1-a lovit pe polițistul care s-a deplasat la fața locului, astfel încât inculpatul s-a deplasat către magazinul respectiv și l-a ajutat pe colegul său să-1 încătușeze pe numitul B., încercând în același timp să afle cum se numește acesta. Agenții de poliție l-au introdus pe numitul B., încătușat, în mașina echipajului, îndreptându-se spre sediul poliției cu scopul de a-l identifica și a-l sancționa contravențional. Pe parcursul deplasării către sediul poliției, conform declarațiilor agentului de poliție D., persoana vătămată a fost agresivă, atât fizic, cât și verbal, se zbătea, încerca să dea în polițiști, cu toate că era încătușat cu mâinile la spate.

În ceea ce privește situația de fapt anterioară conducerii persoanei vătămate la secția de poliție, Curtea a reținut faptul că nu s-a întocmit dosar penal pentru săvârșirea vreunei infracțiuni de ultraj. Declarațiile testimoniale confirmă că persoana vătămată, aflată în stare de ebrietate, se manifesta recalcitrant și s-a opus imobilizării, încercând chiar să îl lovească pe un polițist cu pumnul, care s-a ferit, astfel încât a fost nimerit în umărul stâng. S-a mai reținut că probele administrate atestă ca persoana vătămată era turbulentă, însă situația a fost controlată și putea fi, în continuare, controlată în mod legal de agenții de poliție prin folosirea forței fizice astfel încât să nu ducă la rănirea sau vătămarea integrității corporale a celui imobilizat.

Curtea a mai reținut că, la secția de politie, în cele câteva minute în care inculpatul A. a rămas singur cu persoana vătămată, întinsă pe podea, agentul de poliție a lovit-o cu piciorul în zona abdominală, provocându-i leziunile atestate de certificatul medico-legal nr. 1315 din 14.12.2011 emis de SJML Argeș.

Întrucât victima, care a prezentat semne de violență în zona abdominală, s-a aflat în custodia organului de ordine publică, iar din sediul secției a ieșit cu aceste leziuni, probele administrate excluzând ipoteza producerii leziunilor abdominale anterior deplasării la sediul poliției și ipoteza producerii după externarea de la U.P.U., este prezumată legal responsabilitatea organului de ordine publică de vătămare a integrității corporale, dacă nu se face dovada contrară. În speță, proba contrară nu s-a făcut. Agentul de poliție A. nu a negat agresiunea, motivând ca persoana vătămată l-a prins de piciorul stâng și l-a tras de picior pentru a-l mușca, moment în care inculpatul a lovit-o cu piciorul drept, în apărare.

Pentru a determina dacă există legitimă apărare, trebuie avute în vedere împrejurările de fapt în care s-a produs atacul și proporționalitatea între apărare și atac.

Contrar opiniei instanței de fond, Curtea a reținut că ipoteza invocată în apărare este veridică, în sensul că este posibil ca o persoană întinsă pe podea să încerce să muște de picior o persoană aflată în poziție verticală, însă această situație nu poate fi încadrată în "stare de legitimă apărare" - ca circumstanță atenuantă sau cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei, pentru următoarele motive:

Susținerile referitoare la săvârșirea faptei în stare de legitimă apărare nu pot fi reținute având în vedere mecanismul de producere a leziunilor, menționat în actele medicale, coroborate cu declarația inculpatului și a persoanei vătămate. victima se afla întinsă pe podea așezată pe partea dreaptă, inculpatul stătea în picioare și a lovit victima cu piciorul, în zona abdomenului, lovitura fiind de o intensitate suficient de ridicată încât să determine ruperea intestinului subțire. Față de poziția victimei (întinsă pe jos), s-a apreciat că prinderea cu mâinile de piciorul inculpatului nu a prezentat un pericol suficient de mare încât să reprezinte un "atac" în sensul disp. art. 19 C. pen., care să justifice o apărare proporțională. Inculpatul se afla în picioare, deci în poziție dominantă, cu posibilități mai largi de acționare față de victima aflată în stare de ebrietate, cu tulburări de echilibru încât nu se mai putea ține pe picioare.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere este starea victimei, care era agitată, fiind dovedit faptul că a continuat să se manifeste violent pe parcursul transportului cu mașina poliției și la secție. Totuși, dată fiind vârsta înaintată (60 de ani) și starea de ebrietate în care se afla persoana vătămată, aceasta era vulnerabilă, aflându-se într-o stare de agitație psiho-motorie specifică intoxicației cu alcool. Astfel, Curtea a considerat că impulsul psihic care l-a determinat pe agentul de poliție să o lovească a fost generat de atitudinea ofensivă a persoanei vătămate, însă nu se încadrează în disp art. 19 C. pen.. și nici nu constituie un exces scuzabil, ci reprezintă mobilul infracțiunii. Conduita inculpatului nu a reprezentat o apărare justificată de necesitatea de a înlătura agresiunea prin mușcare, deoarece agresiunea putea fi evitată fie prin retragerea fermă a piciorului, fie printr-o lovitură proporțională cu gravitatea atacului și, ulterior imobilizarea și reîncătușarea victimei. Or, în speță, se observă disproporția vădită între gravitatea atacului și gravitatea leziunilor produse de lovitura aplicată de inculpat în zona abdomenului victimei, leziunile necesitând pentru vindecare 50 zile de îngrijiri medicale și fiind de natură să-i pună în primejdie viața. Pentru a pune o persoană în imposibilitate de a se manifesta agresiv sau pentru autoapărare, agenții de poliție pot folosi forța fizică, însă procedura privind imobilizarea persoanelor recomandă evitarea aplicării loviturilor în zone vitale și cu intensitate exagerată de natură a provoca vătămarea gravă a integrității corporale. Mai mult, victima se afla în custodia poliției, în biroul formațiunii ordine publică, prin urmare agenții de poliție răspundeau pentru supravegherea sa și aveau obligația de a se abține de a o supune la rele tratamente.

Or, atunci când o persoană este lipsită de libertate, folosirea forței fizice, în condițiile în care aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnității și constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 CEDO.

În acest sens s-a făcut trimitere la cauzele împotriva României, în care relele tratamente au fost provocate de agenți de poliție (așa-numitele cazuri de "violență polițienească") și sancționate de CEDO respectiv, Bursuc c. României din 2004, Pantea c. României (2003), Cobzaru c. României (2007), F. c. României (2004), G. împotriva României din 2016.

În speță, s-a apreciat că e dovedită dincolo de orice dubiu modificarea stării fizice a persoanei vătămate B. din momentul intrării sale în secția de poliție și starea acesteia din momentul internării în spital la secția chirurgie - care relevă existența leziunilor traumatice abdominale, după cum și că aceste leziuni i-au fost provocate în seara zilei de 20.11.2011, în secția de poliție, prin lovire.

Ansamblul probator relevă că în secția de poliție a avut loc un singur incident în care s-a folosit forța fizică față de persoana vătămată, în biroul formațiunii ordine publică, în intervalul de câteva minute în care a fost prezentă victima și unul dintre agenții de poliție.

Fiind cert că leziunile constatate la spital în seara zilei de 21.11.2011 au fost provocate în secția de poliție și că, aici, a existat un singur incident în care s-a folosit forța fizică față de victimă, de către inculpatul A., în mod corect a arătat instanța de fond că în acest incident i-au fost provocate victimei leziunile.

În ceea ce privește motivele de apel ale părții civile privind reindividualizarea pedepsei și a modalității de executare, Curtea a reținut, în acord cu instanța de fond, aspectele relative la gravitatea faptei reflectate în numărul de zile de îngrijiri medicale care a fost mare, însă nu într-atât încât să provoace modificări ireversibile persoanei vătămate în starea sa fizică. S-a mai reținut că agresivitatea inculpatului a fost generată de comportamentul victimei, însă în exercitarea profesiei inculpatul trebuia să dea dovadă de echilibru, iar acțiunea sa a fost un răspuns violent manifestat într-un cadru care deja nu mai reclama decât aplicarea legii iar nu folosirea forței atâta timp cât persoana vătămată se afla în custodia poliției, la secție. Curtea a considerat că motivul pentru care inculpatul a săvârșit infracțiunea (atitudinea agresivă a persoanei vătămate) constituie o circumstanțiere a intenției și contribuie la individualizarea sancțiunii penale.

Sub aspectul cuantumului pedepsei, s-a reținut întemeiat aspectul de nelegalitate invocat de Parchet, în sensul că instanța de fond a aplicat inculpatului A. o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, faptă prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplic art. 5 C. pen.

Întrucât, pentru infracțiunea de purtare abuzivă, în condițiile punerii în primejdie a vieții, prev. de art. 296 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., limitele speciale ale pedepsei se încadrează între 2 ani și 8 luni - minimul special și 9 ani și 4 luni închisoare - maximul special, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului A. de 2 ani și 6 luni închisoare se situează sub minimul ei special.

Sub aspectul laturii civile, s-a reținut că apelul părții civile vizează acordarea daunelor materiale, majorarea cuantumului daunelor morale și acordarea sumei reprezentând onorariu avocat.

Curtea a apreciat că doar prejudiciul moral invocat de persoana vătămată este cert, fiind inerent actelor de violență fizică, dar prejudiciul material nu este cert și probat. Astfel, partea civilă a solicitat contravaloarea cheltuielilor efectuate cu transportul și medicamentația, fiind audiați doi martori pe aceste aspecte, martora H. evaluând cheltuielile totale la suma de 250-350 milioane ROL. Costul transporturilor nu a putut fi indicat de martora I., care a declarat că s-au deplasat de mai multe ori la spital, dar nu poate aprecia costul total al acestor cheltuieli. În ceea ce privește costul medicamentației, în mod întemeiat a fost admisă acțiunea civilă exercitată de Spital Județean de Urgență Pitești, care a depus înscrisuri privind cheltuielile efectuate, fiind posibil ca aceste despăgubiri să fie cerute de două ori, costul medicamentelor putând fi compensat de casa de asigurări de sănătate.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de către partea civilă B., acestea se disting de cele materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009. Astfel, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reținut de asemenea drept criteriu în materia despăgubirilor morale echitatea, care are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Astfel Curtea a apreciat că, în cauză instanța de fond a făcut o evaluare obiectivă a acestor daune, neimpunându-se majorarea lor, pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei. Suma acordată pentru prejudiciul moral, de 27.000 RON, este judicios stabilită în raport de suferințele efective ale persoanei vătămate, (50 de zile de îngrijiri medicale), reținând că leziunile i-au pus în primejdie viața, însă partea civilă nu a rămas cu sechele.

De asemenea, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, câtă vreme instanța de fond s-a pronunțat pe acest aspect, acordând părții civile suma de 1000 RON reprezentand onoorariu avocat.

Împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 19 aprilie 2021 (data poștei fila x) inculpatul A. a declarat recurs în casație.

În motivarea scrisă a cererii de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. în sensul că a fost condamnată pentru o faptă neprevăzută de legea penală, solicitând, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în principal achitarea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

S-a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen. susținând că nu a agresat partea vătămată în sensul arătat în hotărârea de condamnare.

Inculpatul solicită să fie luată în considerarea declarația sa în raport cu cea a victimei, având în vedere și starea de ebrietate a acesteia la momentul respectiv.

Totodată susține că și motivarea opiniei separate (prin care s-a apreciat că se impune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 19 din C. pen.), poate fi circumscrisă motivelor de recurs în casație.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și s-a fixat termen la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea recurentului inculpat A. și a părților civile B. și Spitalul Județean de Urgență Pitești și desemnarea unui apărător din oficiu pentru recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, în esență, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casație, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în considerarea cazului menționat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel legiuitorul prevăzând expres și limitativ în disp. art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casație.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susținerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A.. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., pentru că nu a agresat partea vătămată, respectiv achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., fiind incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 19 din C. pen.

În acest sens, a solicitat să fie avută în vedere declarația sa în raport cu cea a victimei, având în vedere și starea de ebrietate a acesteia la momentul respectiv.

În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

Înalta Curte reține că, recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalității avute în vedere, recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor și stabilirea vinovăției, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Referitor la susținerile recurentului inculpat, în sensul interpretării și analizării prin prisma pct. 7 al art. 438 C. proc. pen. atât a elementelor constitutive a infracțiunii cât și a formei de vinovăție, Înalta Curte reține că, expresia "în condițiile legii" este lămurită pe deplin de prevederile textelor de lege succed, cu referire la prevederile art. 434 C. proc. pen., în care sunt menționate hotărârile supuse recursului în casație și ale art. 438 alin. (1) ce vizează cazurile în care se poate face recurs în casație.

Recursul în casație declarat de inculpatul A. vizează cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, aceasta solicitând achitarea sub aspectul reținerii infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen., Înalta Curte constată că motivul invocat de inculpat cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se circumscrie doar formal cazului de recurs în casație indicat.

În realitate, inculpatul A. solicită pe calea recursului în casație de față analizarea circumstanțelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate și, pe cale de consecință, a stabilirii formei de vinovăție, ceea ce excede limitelor judecății în această cale de atac extraordinară. Or, Înalta Curte poate examina cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. și să verifice exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că, aspectele invocate de apărare privind lipsa formei de vinovăție cerută de lege și care ar putea antrena răspunderea penală a inculpatului, ține de temeinicia hotărârii și nu pot fi analizate în această cale de atac.

Recursul în casație nu are ca scop remedierea unei greșite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, astfel că, instanța de casare nu judecă litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. Cu alte cuvinte, recursul în casație are ca finalitate verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pornind de la aceste considerații teoretice și interpretări ale normei ce reglementează cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., rezultă că nu este posibilă o extindere a verificărilor și la elementele ce țin de latura subiectivă a faptei, textul limitând analiza instanței de control judiciar în calea de atac extraordinară doar la elementele ce țin de latura obiectivă a infracțiunii.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv și va analiza criticile inculpatului în legătură cu împrejurările faptice reținute.

Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut că inculpatul A. în calitate de agent de poliție în cadrul Formațiunii Ordine Publică a Poliției Orașului Ștefănești, în seara zilei de 20.11.2011, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în sediul Poliției Orașului Ștefănești l-a lovit pe numitul B., persoană condusă la sediul Poliției în scopul de a fi identificată pentru a fi sancționată contravențional, cu piciorul în abdomen, producându-i acestuia leziuni care i-au pus viața în primejdie și au necesitat pentru vindecare 50 zile îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, faptă prev. și ped. de art. 296 alin. (2) C. pen. rap. art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.

Potrivit art. 296 alin. (1) și (2) C. pen., infracțiunea de purtare abuzivă constă în,,(1) Întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă. (2) Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1) se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiunea

ale cărei limite speciale se majorează cu o treime."

În cauză, în ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de purtare abuzivă, faptă prev. și ped. de art. 296 alin. (2) C. pen., se reține că elementul material în cazul variantei agravate a infracțiunii constă în acțiunea de amenințare, lovire sau exercitarea altor violențe asupra victimei de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată a infracțiunii o reprezintă consecințele negative care se produc în ceea ce privește buna desfășurare a activității unității la care își desfășoară activitatea făptuitorul, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăși comiterea faptei (ex re).

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție în modalitatea intenției, lezând prestigiul unității și persoana vătămată.

De aceea, contrar susținerilor recurentului, fapta astfel cum a fost reținută, întrunește condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de purtare abuzivă.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin recursul în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, fondul criticii formulată pe calea recursului în casație pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de instanța inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Scopul recursului în casație este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susțin niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurentă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În consecință, se constată că starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme apreciind că, din situația de fapt reținută de cele două instanțe în hotărârile pronunțate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă pentru care inculpatul a fost condamnat.

Drept urmare, criticile invocate de recurentul inculpat sunt neîntemeiate și, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 65/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 februarie 2022.