ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație formulat, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 264 din data de 07.07.2020, pronunțată de Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 257 alin. (1) și (4) rap. la art. 193 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1), (2), (10) C. proc. civ..pen. a fost condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. a fost interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen. a fost dispusă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Ilfov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost impus inculpatului să execute obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1), lit. c) - e) să se comunice Serviciului de Probațiune Ilfov.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 de zile în cadrul uneia dintre următoarele două instituții: Primăria orașului Popești Leordeni sau Primăria comunei Glina, consilierul de probațiune din cadrul Serviciul de Probațiune Ilfov urmând a decide, potrivit art. 57 cu ref. la art. 51 din Legea 253/2013, în care din cele două instituții urmează a se executa obligația.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. și art. 404 alin. (2) C. proc. pen. a fost atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen. privind cauzele de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., cu aplic. art. 1348 și urm. C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B. și l-a obligat pe inculpatul A. la plata către aceasta a echivalentului în RON a sumei de 5.000 de euro, cu titlu de despăgubire pentru daunele morale suferite.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de statul român (pentru faza de urmărire penală și pentru faza de judecată).

Împotriva sentinței mai sus menționate a declarat apel, printre alții, și inculpatul A. care a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii instanței de fond și, în consecință, să se dispună achitarea sa.

În susținerea cererii de apel formulate, în esență, inculpatul A., a arătat că partea civilă nu și-a exercitat, în mod legal, atribuțiile de serviciu și atribuțiile legale cu privire la semnul obligatoriu care trebuie făcut conducătorilor auto înainte de a-i opri, în acest sens invocând dispozițiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 155/2010 privind organizarea și funcționarea poliției locale.

În acest sens, a precizat că niciunul dintre martorii care au fost audiați nu au arătat faptul că persoana vătămată a efectuat semnal regulamentar de oprire astfel încât inculpatul a apreciat că din aceste considerente reiese indiscutabil, că în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj.

Prin Decizia penală nr. 305/A din 11 martie 2021 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. respingerea ca nefondat a apelului declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 264/07.07.2020 al Judecătoriei Cornetu pronunțată în Dosarul cu nr. x/2019

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 800 de RON reprezentând cheltuielile judiciare avansate de către stat.

În temeiul art. 276 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2000 de RON către partea civilă, reprezentând cuantumul onorariului apărătorului ales al părții civile în faza judecății în apel.

Pentru a se pronunța în acest sens, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești în fond și apel, Curtea de Apel București a constatat că în data de 08.07.2017, agentul de poliție locală B., din cadrul Poliției-Locale Popești Leordeni, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pentru fluidizarea circulației rutiere în intersecția DN4 cu Drumul Fermei a fost lovită cu intenție indirectă în piciorul stâng cu autoturismul x cu nr. de înmatriculare x de către numitul A., fiindu-i produse leziuni ce au necesitat pentru vindecare 18-20 zile de îngrijiri medicale.

Astfel, s-a precizat că chiar dacă inculpatul nu a urmărit vătămarea persoanei vătămate, acesta a acceptat această posibilitate în momentul în care a demarat autoturismul și a coborât de pe trotuar pe carosabil, el trebuind să prevadă că există posibilitatea accidentării persoanei vătămate cu care avusese un conflict verbal și care se afla în imediata apropiere a autoturismului, aspect ce a rezultat din analizarea materialul probator administrat în cauză, respectiv declarațiile coroborate ale persoanei vătămate și ale celorlalți martori audiați (C., D.) precum și de concluziile raportului de expertiză medico-legală.

În ceea ce privește calitatea persoanei vătămate, aceasta se afla în desfășurarea atribuțiilor de serviciu stabilite de conducerea unității și comunicate acesteia conform actelor de la dosar și era îmbrăcată în uniforma de polițist local.

Totodată, Curtea de Apel București a notat că chiar dacă s-ar admite că nu a semnalizat în mod adecvat oprirea autoturismului de către inculpat, acest aspect nu reprezintă o depășire a atribuțiilor de serviciu aptă să înlăture protecția suplimentară acordată agenților statului și nici nu creează o stare de eroare privind calitatea acesteia de la momentul comiterii faptei.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Curtea a considerat că în ceea ce privește împrejurările, modul de comitere a faptei și mijloacele folosite de către inculpat, în primul rând, că fapta săvârșită prezintă un pericol social abstract foarte ridicat, fiind extrem de importantă pentru menținerea unui climat de securitate sancționarea energică a unor fapte îndreptate împotriva organelor de poliție aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, instanța de apel a reținut că inculpatul a dat dovadă de lipsa oricărei rețineri în a recurge la acte de violență fizică și psihică neprovocată, demonstrând o evidentă lipsă de respect pentru autoritatea publică și agenții acesteia. Instanța are în vedere că inculpatul a creat o stare conflictuală la momentul legitimării și a acționat împotriva unui ridicat de agenți ai statului, toți mobilizați ca urmare a comportamentului său antisocial. În privința urmărilor, Curtea a constatat că acestea au fost de o gravitate relativ redusă, fiind vătămată integritatea fizică a unui agent al statului. Mai mult, s-a reținut că fapta a creat un climat general de insecuritate la nivelul societății, respectarea autorității învestite în agenții forței publice fiind esențială pentru menținerea securității și ordinii publice. Inculpatul a acționat preponderent în public, în apropierea unui parc și a unei stații de metrou, în cursul zilei, în Municipiul București, acțiunile sale fiind de natură a știrbi respectul ce trebuie datorat de către toți cetățenii față de autoritatea de stat exercitată în limite legale.

În ceea ce privește circumstanțele personale ale inculpatului, Curtea a reținut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale la nivel național sau european, este o persoană care provine dintr-o familie organizată iar, în prezent, are un loc de muncă, săvârșirea prezentelor infracțiuni grave apărând ca un episod izolat în existența inculpatului.

În ceea ce privește aplicarea unei amenzi penale Curtea a apreciat că potențialul pericol public pe care îl reprezintă acest comportament iar principalul scop al instanțelor de judecată trebuie să fie acela de a înlătura acest pericol social pe care îl reprezintă comportamentul inculpatului. Astfel de infracțiuni, deși nu conduc automat la pedepsirea mai drastică a inculpaților având în vedere circumstanțele personale ale acestora, trebuie să fie considerate ca prezentând un grad de pericol ridicat, fiecare dintre aceste infracțiuni putând conduce la adevărate tragedii. Mai presus de necesitatea sancționării celor care comit astfel de infracțiuni este necesar a se înlătura starea de pericol creată de comportamentul inculpatului, iar dispunerea acestor interdicții este, în opinia Curții, necesară și binevenită în astfel de cazuri.

În acest context s-a considerat că interesul societății de a se afla în siguranță și de a elimina acțiunile care prezintă un grad de pericol social crescut este primordial și trebuie să fie plasat înaintea unui posibil prejudiciu personal ce i s-ar cauza unui inculpat prin impunerea unor obligații și supravegherea riguroasă a comportamentului acestuia de către organele statului.

Având în vedere cele expuse, Curtea a apreciat că singura modalitate de executare oportună în cazul inculpatului, având în vedere circumstanțele personale ale acestuia, este suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, aceasta fiind și cea mai potrivită modalitate de supraveghere a comportamentului acestuia și de a asigura o reintegrare socială corectă a inculpatului.

Totodată, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, respectiv acesta a acționat cu intenție indirectă, provocând persoanei vătămate leziuni ce au necesitat 18-20 zile de îngrijiri medicale. Drept urmare, ne aflăm în prezența unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudiciu, între cele două existând o legătură de cauzalitate, fapta fiind comisă cu vinovăție.

De asemenea, s-a apreciat că modalitatea în care prima instanță a ales să individualizeze cuantumul despăgubirilor civile acordate este unul corect, majorarea acestui cuantum nefiind justificată obiectiv și putând conduce la o îmbogățire fără just temei a părții civile în dauna inculpatului, însă, prima instanță a omis să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de către partea civilă, respectiv asupra acordării sumei de 2500 de RON, reprezentând onorariul apărătorului ales al părții civile.

Împotriva Deciziei penale nr. 305/A din 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, inculpatul A., a declarat recurs în casație la data de 23 aprilie 2021.

În motivarea scrisă a căii de atac formulate, inculpatul A. prin cererea de recurs în casație formulată a solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În concret, inculpatul a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală").

În cuprinsul cererii de recurs în casație formulate, din prisma cazului de casare invocat, a susținut, în esență, că se impune o soluție de achitare deoarece fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de ultraj, deoarece nu există corespondență între situația de fapt reținută de instanță și norma de incriminare a faptei de care este acuzat

Concluzionând, acesta a apreciat că, în mod greșit, s-a dispus condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de ultraj, față de lipsa tipicității obiective și subiective, mai exact identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective și subiective, din moment ce partea vătămată în calitate de polițist local și-a depășit atribuțiile legale, încălcându-le și exercitându-le abuziv.

Prin încheierea din 30 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 305/A din 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a în Dosarul nr. x/2019.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 8, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 15 septembrie 2021, ora 09:00, Sala secției Penale, cu citarea inculpatului A. și a părții civile B..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr. 305/A din 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că cererea de recurs în casație a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia.

Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către A. prin cererea de recurs în casație se circumscriu în conținut cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a dispus admiterea acesteia în principiu, în baza art. 440 C. proc. pen.

****

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile definitive sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" legiuitorul a avut în vedere atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege", cum de altfel solicită și inculpatul A. prin cererea de recurs în casație formulată.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. ce a susținut că prin decizia instanței de apel s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj deși nu există corespondență între situația de fapt reținută de instanță și norma de incriminare a faptei de care este acuzat.

În argumentarea incidenței cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a susținut, în esență, că fapta săvârșită nu este prevăzută de legea penală, respectiv că fapta astfel cum a fost descrisă nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de ultraj, impunându-se achitarea sa, față de probatoriile administrate în cauză.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de ultraj prevăzute de art. 257 alin. (1) și (4) raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnat inculpatul, corespund faptei reținute în concret în sarcina sa, respectiv faptul că în data de 08.07.2017 partea civilă B., polițist local în cadrul Poliției Locale Popești Leordeni, în timp ce se afla în intersecția DN4 cu Drumul Fermei în Popești Leordeni îmbrăcată în uniforma de serviciu și în exercitarea atribuțiilor de serviciu a fost lovită în piciorul stâng de A. de autoturismul cu nr. de înmatriculare x pe DN4 condus de A..

În acest context, Înalta Curte constată că fondul criticii formulată pe calea recursului în casație - că fapta nu există, întrucât partea civilă în calitate de polițist local și-a exercitat abuziv atribuțiile legale în raport de modalitatea prin care a semnalizat inculpatului să oprească, în trafic, autovehicul pe acesta îl conducea - pornește de la negarea bazei factuale care a condus la reținerea vinovăției, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

În consecință, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul întrunește condițiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, iar criticile inculpatul privesc chestiunile de fapt analizate atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, chestiuni care, însă, exced cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În ceea ce privește critica formulată de inculpat privind lipsa tipicității infracțiunii de ultraj sub aspectul laturii subiective, Înalta Curtea reamintește faptul că din jurisprudența actuală rezultă că verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă și în ceea ce privește latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.." (Decizia nr. 231/RC/2019, 121/RC/2019, 109/RC/2020).

De altfel, în cadrul definiției legale a infracțiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opțiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înțeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voință exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeași viziune reiese și din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menționând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reținute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptei, fără posibilitatea de a reaprecia asupra elementelor constitutive ale laturii subiective deoarece aceasta ar presupune în mod necesar analiza probatoriul administrat.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 305/A din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 276 C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 1300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat, către intimata parte civilă B..

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 305/A din data de 11 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat, către intimata parte civilă B..

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2021.

GGC - GV