ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 72/2024

Ședința publică din data de 30 ianuarie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din data de 04 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2020 s-au constatat încetate de drept măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța din data de 23.08.2012, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 206/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție față de persoanele responsabile civilmente A. S.A., respectiv B. S.A..

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București a reținut că ultima verificare a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii s-a făcut de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020 și că în C. proc. pen. sunt prevăzute două situații în care intervine încetarea de drept a măsurii asigurătorii: potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. în cazul dispunerii unei soluții de netrimitere în judecată, când procurorul poate menține măsurile asigurătorii privind reparațiile civile și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, care vor înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței de clasare sau de renunțare la urmărirea penală și conform art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., când instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă măsurile asigurătorii luate în cauză se mențin și acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Curtea a reținut că termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extraprocesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual, iar cele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.

Potrivit Curții stabilirea termenelor substanțiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancțiunilor și a altor măsuri care restrâng drepturile și libertățile extraprocesuale ale persoanei vătămate.

Astfel, în materia măsurilor asigurătorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Curtea a apreciat că termenele maxime de 6 luni și 1 an înăuntrul cărora trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanțiale, pornind de la natura drepturilor și intereselor pe care acestea le ocrotesc și nu de la sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestora (fie că este prevăzută expres și în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general).

De asemenea, Curtea a precizat că expirarea termenului substanțial atrage o sancțiune specifică, respectiv încetarea de drept, iar împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus prin Legea nr. 6/2021 o sancțiune pentru nerespectarea acestor termene, nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancțiuni, ci de natura intereselor ocrotite, legiuitorul având în vedere eficiența care urmează a se da art. 1 Protocol 1 din CEDO, de unde derivă și formularea textului de lege "nu mai târziu de", formulare ce pune în discuție un termen până la care se putea verifica această măsură.

Din analiza textului de lege a rezultat că legiuitorul a urmărit să impună o obligație în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligație impusă în sarcina organelor judiciare, în opinia Curții, nu poate fi apreciată ca o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancțiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual și nulitatea actului procesual făcut peste termen. Or, din punct de vedere substanțial, neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept (ope legis).

Curtea a constatat că a fost depășit termenul de 1 an în care, fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanța de judecată ar fi trebuit să procedeze conform art. 250

2

din C. proc. pen., considerând că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen., respectiv de la data de 28 februarie 2021, aspect ce rezultă din interpretarea dispozițiilor legale, legiuitorul arătând mai întâi organele judiciare abilitate să verifice subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, și anume, procuror, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată, pentru ca ulterior să stabilească termenul maxim în care să se procedeze la verificare.

S-a notat că rațiunea termenului de un an instituit pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecății este aceea de a respecta caracterul proporțional al măsurii în raport de durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, s-a arătat că menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că sancțiunea care intervine în situația nerespectării termenelor maxime de 6 luni și 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substanțial și este, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Aplicând aceste principii în cauză, Curtea a observat că ultima verificare a măsurilor asigurătorii a avut loc la data de 12.06.2020 când, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 145/A/12.06.2020, a apreciat că menținerea lor este justificată de stadiul procesual și de valoarea considerabilă a pretențiilor civile, astfel că, la momentul analizei efectuate de instanța de fond, respectiv 27.10.2023 termenul substanțial de un an, impus de art. 250

2

din C. proc. pen. a fost depășit.

În cauză, s-a reținut că prin ordonanța din 23.08.2012 măsurile asigurătorii au fost dispuse în vederea recuperării pagubei, astfel că nu se poate susține întemeiat că acestea ar fi fost menținute definitiv prin decizia 145/A/12.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiției prin care s-a soluționat definitiv latura penală a cauzei. Fiind măsuri asigurătorii dispuse în vederea reparării prejudiciului, soarta acestora este legată de soluția ce urmează a fi pronunțată asupra laturii civile. Și cum latura civilă a cauzei a fost disjunsă și încă nesoluționată, Curtea a conchis că era necesar ca măsurile asigurătorii să fi fost verificate în termen de 1 an de la data de 12.06.2020, data ultimei verificări.

Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a formulat contestație.

În esență, parchetul a criticat faptul că în mod nelegal prima instanță a constatat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, calificând termenul de 1 an ca termen substanțial și aplicând în mod greșit sancțiunea încetării de drept a măsurilor asiguratorii, sancțiune neprevăzută de lege și utilizată de instanță prin analogie cu regimul măsurilor preventive.

Parchetul a considerat că este greșită calificarea termenului ca termen substanțial, fiind vorba, în realitate, de un termen procedural de recomandare, având în vedere că termenele procedurale sunt toate acele termene ce sunt dictate de nevoia de disciplină și sistematizare a activităților procesual penale în timp ce scopul termenelor substanțiale este acela de a limita anumite acțiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. Pentru a determina natura termenului, parchetul a precizat că trebuie avută în vedere rațiunea legiuitorului, aspect ce reiese din expunerea de motive, în acest caz fiind clar că termenele prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen. sunt termene procedurale, instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesual penale.

În continuare, s-a arătat că, la rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancțiune pentru depășirea acestuia), termene imperative, numite și peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancțiunea decăderii urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) și termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp). Analizând textul legal în discuție, în opinia parchetului se poate stabili că termenele prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen. sunt termene de recomandare, neexistând o sancțiune stipulată de legiuitor în cazul depășirii acestor termene și ținând cont de materia în care legiferează, nefiind posibilă utilizarea analogiei.

Parchetul a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând admiterea contestației, desființarea încheierii atacate, și rejudecând să se constate legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Examinând contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte constată că aceastan este fondată, pentru următoarele considerente:

Preliminar, se observă că instanța supremă a fost investită cu soluționarea contestației formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din data de 04 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2020, prin care aceasta din urmă a constatat că au încetat de drept măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, urmare a cererii formulate de părțile responsabile civilmente A. S.A. și B. S.A., considerând că termenul de 6 luni, respectiv 1 an în care instanța de judecată ar fi trebuit să procedeze, conform art. 250

2

din C. proc. pen., este un termen substanțial și neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept a acestora.

Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Potrivit art. 250

2

din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6/2021, în tot cursul procesului penal instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Prin această modificare legislativă s-a instituit obligația procedurală pozitivă de verificare periodică a legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menținerii acestora, inclusiv din perspectiva proporționalității măsurilor, raportat la ingerința acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Ingerința instituirii măsurilor obligatorii asupra dreptului de proprietate reprezintă rațiunea legiferării obligației procedurale a efectuării de către organele judiciare în cursul procesului penal a analizei testului de proporționalitate consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate (CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republici Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76 78, CEDO, cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103).

Această rațiune nu a determinat însă legiuitorul să atașeze instituirii obligației și sancțiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii, în cazul în care măsura nu a fost verificată în termen.

De aceea, excede rațiunii avute în vedere de către legiuitor considerentul primei instanțe, în sensul că neverificarea în termen a măsurii asiguratorii atrage sancțiunea încetării de drept.

Aceasta cu atât mai mult cu cât legislația incidentă în materia măsurilor asigurătorii, atât normele penale, cât mai ales normele non-penale, prevede expres cazurile în are măsura asiguratorie încetează de drept.

Așadar, crearea pe cale de interpretare judiciară a unui caz de încetare de drept într-o materie în care legiuitorul a prevăzut expres cazurile care atrag încetarea de drept excede puterii de interpretare judiciară.

Cum rațiunea instituirii termenelor de verificare, a căror nerespectare în interpretarea primei instanțe ar atrage încetarea de drept, a constat nu în stabilirea unei durate fixe pe care să fie luată sau menținută măsura asiguratorie, ci în verificarea necesității și proporționalitații acesteia, în acord cu jurisprudența CEDO incidentă, Înalta Curte constată că prima instanță nu s-a conformat acestei obligații, esențiale pentru protejarea dreptului de proprietate, ceea ce atrage desființarea încheierii atacate.

Având în vedere că încheierea atacată nu analizează necesitatea și proporționalitatea măsurii asigurătorii, Înalta Curte nu poate efectua această verificare direct în contestație, deoarece ar încălca instituirea celor două grade de jurisdicție de către legiuitor prin art. 250

2

rap. la art. 250

1

din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6/2021, avându-se în vedere și Decizia CCR nr. 24/2016 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen.

În concluzie, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile aduse de parchet.

Față de considerentele expuse anterior, va admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din data de 04 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2020, va desființa încheierea penală atacată și în rejudecare:

Va respinge cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție formulate de părțile responsabile civilmente A. S.A. și B. S.A..

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației formulată de parchet, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din data de 04 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2020, desființează încheierea penală atacată și în rejudecare:

Respinge cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 206/P/2006 din data de 23.08.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție formulate de părțile responsabile civilmente A. S.A. și B. S.A..

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea contestației formulată de parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2024.