ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 martie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II Penală în dosarul nr. x/2024, printre altele, s-au respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de intimații A., B., C., D. și E., de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii menținute prin ordonanța din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT.

Totodată, s-au respins, ca neîntemeiate, cererile acelorași intimați de ridicare a măsurilor asigurătorii menținute prin ordonanța din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, cu privire la bunurile care le aparțin.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut, în esență, următoarele:

· referitor la solicitarea de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii menținute prin ordonanța din 12.12.2022 dată în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, reține următoarele:

Sub acest aspect instanța de fond a precizat că prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, a fost modificat C. proc. pen., fiind astfel stabilită obligația organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății.

În esență, s-a apreciat că voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menținerii acestora, inclusiv din perspectiva proporționalității măsurilor, raportat la ingerința acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanțe a reținut că, spre deosebire de măsurile preventive în cazul cărora art. 241 C. proc. pen.. stabilește în mod expres situațiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăsește și în privința măsurilor asigurătorii, legea reglementând doar două ipoteze în care este incidentă sancțiunea încetării de drept a măsurilor asiguratorii (conform art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.. și art. 397 alin. (5) C. proc. pen..).

Potrivit opiniilor exprimate în doctrina de specialitate, soluția aplicării prin analogie a textului art. 241 C. proc. pen.. și în ipoteza măsurilor asiguratorii nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul art. 241 C. proc. pen.. nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare și aplicare.

Deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

C. proc. pen.. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, s-a reținut că dispozițiile introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lor, eventuala depășire a termenelor nefiind de natură să atragă sancțiunea încetării de drept a respectivelor măsuri, atâta timp cât o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în cele două situații anterior menționate și nu poate fi extinsă prin analogie în cazul lipsei de verificare a legalității și temeiniciei în termenele de 6 luni, respectiv de 1 an, practica majoritară a instanțelor naționale fiind, de altfel, în același sens (respectiv termenele în cauză nu sunt unele de decădere, ci de recomandare).

Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea formulată de intimații A., B., C., D. și E. în sensul anterior precizat se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

· Referitor la solicitarea intimatului C. de a se constata încetarea de drept a măsurilor asigurătorii pe temeiul prevăzut de art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., s-au reținut următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., măsurile asigurătorii menținute prin ordonanța de clasare urmează a înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de comunicarea soluției.

În acest context s-a menționat că textul sus-enunțat nu este incident însă în speța de față, în situația în care procurorul, prin aceeași ordonanță de clasare, a dispus și sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de confiscare specială, iar măsurile asigurătorii a fost menținute în vederea luării acestei măsuri de siguranță, după se precizează expres în ordonanță.

În plus, s-a considerat că aplicabilitatea art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.. are în vedere ipoteza în care persoana vătămată adoptă o atitudine pasivă și nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen procedural în vederea recuperării pagubei, iar nu și situația în care, spre exemplu, presupusul prejudiciu nu poate fi reclamat întrucât persoana vătămată a decedat ori și-a încetat existența (în cazul persoanei juridice), cum este cazul S.C. F. S.R.L. (presupus vătămată prin comiterea infracțiunii de delapidare), în prezent radiată, astfel încât, s-a precizat că nu se poate da eficiență solicitării intimatului C. pe acest aspect.

· Referitor la solicitarea reprezentantului Ministerului Public în sensul de a se constata inadmisibilitatea solicitărilor de ridicare a măsurilor asigurătorii în prezenta procedură, s-au reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în M.Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a disp. art. 549

1

alin. (2) din C. proc. pen. și a constatat că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale; a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 549^1 alin. (3) din C. proc. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță "în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)", este neconstituțională; a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 549

1

alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căreia instanța ierarhic superioară ori completul competent se pronunță "fără participarea procurorului și a persoanelor prevăzute la alin. (2)", este neconstituțională.

În paragraful 43 al deciziei, instanța de contencios constituțional a reținut între altele că "procedura specială reglementată de art. 549

1

din C. proc. pen. vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desființarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condițiile în care nici ordonanța procurorului de clasare sau de renunțare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat și nici încheierea judecătorului prin care se soluționează plângerea împotriva acestor soluții ale procurorului, în baza art. 341 din C. proc. pen., nu au autoritate de lucru judecat în fața judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunța în conformitate cu prevederile art. 549

1

din C. proc. pen..".

Totodată, Curtea a reținut următoarele (paragraf 49):

"Pe de altă parte, în procedura analizată, deși judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, și anume cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict - faptă, persoană și vinovăție -, persoanele vătămate în interesele lor și procurorul nu au dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi aceste mijloace de probă și de a invoca excepții pentru a-și argumenta poziția (...). Curtea consideră că dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces și indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Acesta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe și de a invoca excepții procedurale ce îi pot sprijini poziția".

Așadar, s-a precizat că din paragrafele sus-menționate se desprinde faptul că, în prezenta procedură - având ca obiect propunerea procurorului de confiscare specială a unor bunuri -, judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict - faptă, persoană și vinovăție, nefiind ținut de ordonanța procurorului de clasare sau de renunțare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat și nici de încheierea judecătorului prin care se soluționează plângerea împotriva acestor soluții ale procurorului, în baza art. 341 din C. proc. pen.

În continuare s-a arătat că fiind vorba despre o procedură în care se antamează fondul cauzei, judecătorul apreciază că solicitarea intimaților de constatare a încetării de drept/ridicare a măsurilor asigurătorii sunt admisibile, impunându-se a fi examinate pe fond, similar cu formularea unor cereri în cursul procesului penal, conform art. 250

2

C. proc. pen.

· Referitor la solicitarea intimaților A., B., C., D. și E. de a se dispune ridicarea măsurilor asigurătorii pe chestiuni de fond, s-au reținut următoarele:

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin inculpatului sau altei persoane, în condițiile art. 249 C. proc. pen.., prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării speciale sau extinse, executării pedepsei amenzii ori a cheltuielilor judiciare. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Examinarea subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii trebuie efectuată atât din perspectiva criteriilor menționate, cât și a celor ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Sub acest aspect, s-a precizat că în jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii in vederea confiscării, astfel cum a statuat C.E.D.O. în jurisprudența sa, trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei.

Evaluând în limitele menționate măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor intimaților A., B., C., D. și E., s-a constatat că acestea sunt proporționale cu scopul urmărit, iar consecințele pe care le produc nu depășesc efectele normale ale unor astfel de măsuri și, prin urmare, la actualul moment procesual subzistă temeiurile care au determinat dispunerea lor în cursul urmăririi penale, întrucât satisfac în continuare exigențele de necesitate și proporționalitate care au stat la baza dispunerii lor, criticile de nelegalitate ori de netemeinicie invocate fiind nefondate.

În cauză, s-a reținut că intimații/inculpați D., G., B., E. și C. au fost cercetați, între altele, pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală (primul intimat) și delapidare (toți intimații), fapte cu privire la care s-a dispus, prin ordonanța nr. 3289/D/P/2022 din 12.12.2022 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Structura Centrală, clasarea cauzei, reținându-se temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. (intervenirea prescripției răspunderii penale). Această soluție a rămas definitivă prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 15.12.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

De asemenea, s-a constatat că presupusul produs infracțional obținut de intimați, respectiv terțul A. prin faptele de mai sus este unul deosebit de ridicat, prezentul dosar fiind constituit ca urmare a sesizării judecătorului de cameră preliminară cu propunerea parchetului de a se dispune confiscarea specială, în natură sau echivalent după cum urmează:

- de la intimatul D. (până la concurența sumei de - 200.243.448,38 RON, din care 29.870.559,38 RON prejudiciul cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare și 170.372.929 RON prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în situația în care Statul Român nu ar formula pretenții civile);

- de la intimatul G. (până la concurența sumei de 40.973.358,92 RON prejudiciu cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare);

- de la intimatul B. (până la concurența sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare);

- de la intimatul E. (până la concurența sumei de 6.591.893 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare);

- de la intimatul C. (până la concurența sumei de 6.493.531,92 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare),

- de la terțul A. (până la concurența sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând sume rezultate din comiterea infracțiunii de delapidare care au ajuns în conturile societății civile de avocați).

Totodată s-a precizat că, în cazul comiterii unei infracțiuni de evaziune fiscală, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie conform art. 11 din Legea nr. 241/2005.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții a reținut că măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a asigura buna desfășurare a procesului penal pentru a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în speța de față fiind instituite în vederea confiscării speciale.

S-a mai arătat faptul că, pentru luarea măsurilor asigurătorii, nu este necesar ca inculpații/intimații să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor ori să existe un pericol de insolvabilitate al persoanelor afectate de aceste măsuri, legiuitorul neprevăzând astfel condiții, cu observația că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal ce nu au un caracter punitiv, ci eminamente preventiv.

În continuare s-a constatat că ingerința constând în dispunerea măsurii asigurătorii asupra bunurilor inculpaților ce vizează dreptul de proprietate este reglementată prin lege, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Față de cele expuse, ținând cont că intervalul de timp care s-a scurs de la instituirea măsurilor asiguratorii și până în prezent s-a apreciat că nu poate fi considerat ca nerezonabil având în vedere durata procedurii și complexitatea speței, judecătorul de cameră preliminară reține că ingerința în dreptul de proprietate este proporțională cu cauza care a determinat-o, neconstituind o restrângere excesivă a dreptului de proprietate, aceasta fiind justificată de interesul bunei înfăptuiri a justiției, motiv pentru care măsurile asigurătorii se impun a fi menținute și în continuare.

Totodată, contrar celor învederate de apărătorul terțului A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții a reținut că posibilitatea luării măsurii de siguranță în cazul terților rezultă neîndoielnic din dispozițiile de drept material cuprinse în art. 112 C. pen. privind confiscarea specială.

Astfel, art. 112 din C. pen. prevede că pot fi supuse confiscării speciale bunuri aparținând terților, între care bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă terțul a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă terțul a cunoscut scopul folosirii lor, dar și bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și transferate unui terț pentru a evita confiscarea, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, precum și bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor descrise anterior, precum și bunurile produse de acestea. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se va proceda la confiscarea prin echivalent.

Necesitatea aplicării măsurii confiscării speciale sau extinse asupra bunurilor aflate în posesia sau proprietatea unor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal rezultă, în cea mai mare parte, din specificul infracțiunilor generatoare de profit, în cazul cărora pentru ascunderea bunurilor obținute în mod fraudulos, se recurge la transferul acestora în patrimoniul altor persoane.

Totodată, în jurisprudența CEDO (cauza Silickiene împotriva Lituaniei) s-a reținut că dispunerea confiscării de la terți nu este incompatibilă per se cu dispozițiile art. 6, art. 7 sau art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dacă aceasta este prevăzută în dreptul intern, iar norma penală satisface exigențele de previzibilitate și accesibilitate, deoarece intră în marja de apreciere a statelor reglementarea modalității de recuperare a produselor infracțiunilor.

În ceea ce privește susținerea că, din suma totală de 32.724.228,74 RON (echivalentul a 7.440.000 euro) cu privire la care s-a propus confiscarea de la terț, mai mult de jumătate reprezintă cheltuieli, taxe și impozite plătite bugetului de stat, care nu se mai află în conturile societății, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții a reținut însă că, la actualul moment procesual, este prematur a fi efectuată o astfel de analiză, deoarece apărările A., în realitate, se referă la chestiuni de fond, care vor fi avute în vedere la momentul soluționării cauzei deduse judecății, după administrarea de probe suplimentare dacă va fi cazul.

Astfel, față de natura infracțiunilor pentru care intimații B., C., D. și E. au fost cercetați în calitate de inculpați, faptul că, potrivit probelor administrate la urmărirea penală, există o presupunere rezonabilă că sumele cu privire la care s-a propus confiscarea specială (într-un cuantum deosebit de ridicat) au fost obținute din comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (evaziune fiscală și delapidare - a se vedea în acest sens declarații martori, raport expertiză contabilă, rulaje conturi etc.), văzând și scopul instituirii măsurilor asiguratorii (anume acela de a se asigura punerea în executare a măsurii de siguranță a confiscării speciale), faptul că ingerința în ceea ce privește dreptul de proprietate al intimaților este necesară având în vedere scopul măsurii, circumstanțele reale și personale din cauză, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții a constatat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asiguratorii analizate subzistă, și nu se impune ridicarea sau restrângerea acestora.

De asemenea, s-a menționat că nu s-a identificat nici un motiv de nulitate absolută sau relativă care să atragă încetarea de drept, respectiv să justifice ridicarea, chiar și parțială, a măsurilor asigurătorii contestate.

Împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II penală în dosarul nr. x/2024, au formulat contestație intimații E., B., D., A..

Prin motivele de contestație depuse la dosarul cauzei, intimații B. și S.C.A. "A." au solicitat, în esență, să se constate, în principal, că măsurile asigurătorie instituite prin Ordonanța nr. 455/D/P/2015 din 30.01.2018, Ordonanța nr. 455/D/P/2015 din data de 31.01.2018 respectiv prin Ordonanța nr. 455/D/P/2015 din data de 05.07.2018 au încetat de drept, fiind depășit termenul legal pentru verificarea măsurii, și să se dispună ridicarea măsurii sechestrului instituit asupra sumelor aflate în conturile acestora, iar în subsidiar să se dispună ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra bunurilor acestora întrucât, pe de-o parte, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă, iar pe de altă parte, măsura a devenit excesivă și disproporționată, depășind o durată rezonabilă.

În acest sens, s-a invocat faptul că judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanțe nu a efectuat verificarea periodică din oficiu a măsurilor asigurătorii în procedura prevăzută de art. 549 din C. proc. pen., fiind invocat în acest sens, încheierea nr. 551 pronunțată la data de 30.07.2024, în cauza conexă prezentului dosar [înregistrată sub nr. x/2023] de către ICCJ, secția penală.

Astfel s-a precizat că deși judecătorul de cameră preliminară al instanței de prim grad s-a raportat la jurisprudența instanței supreme privind competența judecătorului de cameră preliminară de a soluționa cererile accesorii vizând verificarea măsurilor asigurătorii ori de a declanșa această verificare din oficiu, în realitate, nu a procedat la efectuarea verificării de legalitate și temeinicie a măsurii, astfel cum impun și dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen., ajungându-se la pronunțarea unei soluții juridice conform căreia măsurile asigurătorii nu au fost nici menținute, dar nici ridicate.

În continuare s-a menționat că așa cum rezultă și din dispozitivul încheierii atacate, singurele soluții dispuse de judecătorul de cameră preliminară sunt cele privind respingerea cererilor pe calea cărora s-a solicitat constatarea încetării de drept/ridicarea măsurilor asigurătorii, ceea nu echivalează cu îndeplinirea obligației pozitive a organelor judiciare de verificare periodică - din oficiu, obligație pe care judecătorul de cameră preliminară de prim grad o recunoaște ca fiind impusă în sarcina acestora.

Sub aspectul solicitării de a se constata încetate de drept măsurile asiguratorii instituite, atât contestatorul B. cât și S.C.A. "A." au susținut, în esență, că termenul de 6 luni sau cel de un an, după caz, în care organul judiciar are obligația de a efectua o reevaluare cu privire la subzistența temeiurilor avute în vedere inițial la luarea măsurilor asigurătorii este un termen substanțial, iar nerespectarea lui atrage sancțiunea procesuală reglementată de dispozițiile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., respectiv încetarea de drept a efectelor măsurii asigurătorii, impunându-se ridicarea acesteia.

În continuare s-a precizat că împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune expresă în cuprinsul art. 250

2

C. proc. pen.. nu reprezintă o dispensă pentru organele judiciare și nu poate conduce la o ineficacitate a normei juridice, neputându-se aprecia că ne aflăm în prezența unui termen de recomandare, întrucât nu există termene substanțiale de recomandare. În plus, natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancțiuni, ci, de natura intereselor ocrotite, dându-se prevalentă în mod corespunzător dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel acesta a apreciat că o obligație procesuală pozitivă impusă organelor judiciare de legiuitor, așa cum este ipoteza cuprinsă în dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen.., nu poate fi concomitent apreciată doar ca o simplă recomandare, pe considerentul lipsei unei sancțiuni exprese prevăzute în cuprinsul textului de lege, fiind pe deplin aplicabile sancțiunile procesuale reglementate prin dispozițiile generale reglementate de art. 268 C. proc. pen.

În acest context s-a menționat că raportat la faptul că ultima verificare a măsurilor asigurătorii instituite asupra sumelor de bani aflate în conturile acestuia s-a realizat la data de 12.12.2022, când procurorul a dispus menținerea măsurilor, rezultă că termenul de 6 luni în interiorul căruia trebuia realizată o nouă verificare a legalității și temeiniciei măsurilor s-a împlinit la data de 12.06.2023, iar termenul de 1 an la data de 12.12.2023.

Concluzionând, s-a precizat că în dinamica măsurilor asigurătorii, lipsa verificării subzistenței temeiurilor avute în vedere inițial la momentul indisponibilizării bunurilor, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 250

2

C. proc. pen.., atrage incidența sancțiunii încetării de drept.

Sub aspectul solicitării de ridicare a măsurilor asiguratorii dispuse s-a susținut faptul că se impune admiterea cererii ca urmare a schimbării temeiurilor avute în vedere la instituirea acestor măsuri.

În acest sens s-a menționat că în privința a două dintre infracțiunile reținute inițial în sarcina contestatorului B., respectiv spălare de bani și constituire a unui grup infracțional organizat, chiar procurorul a dispus clasarea constatând că faptele nu sunt prevăzute de legea penala.

Referitor la infracțiunea de complicitate la delapidare, s-a precizat că procurorul a dispus clasarea întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, evitând să facă o evaluare a conținutului constitutiv al infracțiunii.

În fine, s-a precizat că nu sunt îndeplinite cerințele privind legalitatea, necesitatea și proporționalitatea măsurilor asiguratorii instituite față de intimatul B.. În acest context s-a menționat că existența la momentul luării măsurii asigurătorii a motivelor și împrejurărilor de fapt care au impus necesitatea indisponibilizării bunurilor, nu apare ca fiind necesară și suficientă pentru menținerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor deja instituite. încetarea acestor motive, precum și apariția unor împrejurări noi de fapt, pot justifica soluția de ridicare a măsurii sechestrului asigurător.

Totodată s-a apreciat că ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă și atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 21 ianuarie 2025 sub nr. x/2025, cu prim termen de judecată fixat la data de 29 ianuarie 2025.

La termenul de judecată din 29.01.2025, instanța de judecată a încuviințat cererea de amânare a cauzei, formulată de către apărătorul ales al contestatorului B. și a dispus acordarea unui nou termen de judecată la data de 26.02.2025.

Totodată, la acest termen de judecată, contestatorii E. și D. au depus la dosarul cauzei, concluzii scrise cu privire la contestațiile formulate.

În esență, contestatorul E., a solicitat, în principal, constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii dispuse în sarcina acestuia prin Ordonanța nr. 455/D/P/2015 emisă în data de 07.02.2018 și menținută prin Ordonanța nr. 3289/D/P/2020 din data de 12.12.2022 iar, în subsidiar, ridicarea acestora.

Sub aspectul încetării de drept a măsurilor asigurătorii s-au invocat pe de o parte incidența dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.. din prisma faptului că persoana vătămată nu a introdus o acțiune în fața instanței civile în termenul prevăzut de aceste dispoziții legale. iar, pe de altă parte faptul că, în cauză nu au fost respectate termenelor peremptorii in vederea verificării temeiurilor care au fundamentat instituirea masurilor asigurătorii potrivit art. 250

2

C. proc. pen.. În contextul ultimului motiv de critică precizat s-a susținut că a considera ca sunt termene de recomandare termenele de 6 luni, respectiv 1 an, constituie o interpretare eronată a prevederilor art. 250

2

C. proc. pen.., cu atât mai mult cu cât în discuție este afectarea dreptului de proprietate privată și circulația bunurilor civile, fiind în discuție și nerespectarea art. 44 din Constituția României. Așadar, s-a concluzionat că sancțiunea încetării de drept pentru neverificarea măsurilor asigurătorii în termenul impus de art. 250

2

C. proc. pen.. este prevăzută de către dispoziția generală reprezentată de art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. și pe deplin aplicabilă în prezenta cauză.

Referitor la cererea de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite s-a solicitat a se constata faptul că indisponibilizarea bunurilor este o măsura arbitrară care nu respectă caracterul proporțional al ingerinței în dreptul de proprietate al acestuia, fiind limitat astfel dreptul de a dispune din punct de vedere juridic de bun, motiv pentru care se impune ridicarea masurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului.

Tot sub aspectul ridicării măsurilor asiguratorii s-a solicitat să se constate ca acesta nu are calitate procesuală necesară pentru a se putea dispune menținerea masurilor asigurătorii prin raportare la prevederile art. 249 alin. (4) C. proc. pen.., respectiv calitatea de suspect, inculpat sau altă persoană în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

De asemenea, contestatorul D. prin intermediul concluziilor scrise a solicitat, în esență, să se constate că măsurile asigurătorii instituite față de acesta și care au fost menținute prin ordonanța din data de 12.12.2022 au încetat de drept, cu consecința ridicării măsurii sechestrului asigurător de pe cele trei bunuri imobile arătate în cuprinsul ordonanței. În acest context s-a apreciat că termenele prevăzute de disp. art. 250

2

C. proc. pen.., sunt termene substanțiale, de decădere, iar consecința nerespectării acestora atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

În subsidiar s-a precizat faptul că prin menținerea măsurilor asiguratorii nu se poate justifica o ingerință justificată asupra dreptului de proprietate a acestuia, în contextul în care măsura asigurătorie a fost dispusă în luna februarie 2018 iar faptele reținute în sarcina sa datează din cursul anilor 2010-2011 iar intervalul de timp scurs de la luarea măsurii (7 ani) sau de la săvârșirea faptelor (15 ani) nu poate fi considerat ca unul rezonabil, în conformitate cu jurisprudența constantă a CEDO.

Anterior termenului de judecată din data de 26 februarie 2025, intimatul C. a depus la dosarul cauzei contestația formulată împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II penală în dosarul nr. x/2024 prin care a solicitat să se constate încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului menținută prin Ordonanța emisă la data de 12.12.2022 în dosarul penai nr. x/2022 al Parchetului de ne lângă înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism iar, în secundar, a solicitat să se să se dispună ridicarea aceleiași măsuri întrucât nu mai sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de lege pentru menținerea acesteia.

La termenul de judecată din 26 februarie 2025, constatând cauza în stare de judecată, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară a acordat cuvântul în dezbateri privind contestațiile formulate, precum și asupra tardivității căii de atac formulate de către contestatorul C., fiind luate concluziile contestatorilor și ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând contestațiile formulate de intimații E., B., D., A. și C. pe baza actelor și lucrărilor de la dosar și a motivelor invocate în argumentarea acestora, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară constată următoarele:

A. Analizând cu prioritate excepția tardivității contestației formulate de contestatorul C., Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară reține că la dosarului nr. x/2024 al Curții de Apel București, secția II penală se regăsește dovada de primire a plicului conținând minuta încheierii din data de 20 decembrie 2024, care face obiectul prezentei contestații.

De asemenea, se constată că la filele x ale dosarului nr. x/2025 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, se regăsește cererea de contestație a contestatorul C. precum și dovada depunerii acesteia, în data de 03 februarie 2025, ora 09:29, la Curtea de Apel București și care a fost înaintată instanței supreme la data de 05 februarie 2025.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că potrivit art. 250

2

C. proc. pen. "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător".

În speță, fiind vorba de o verificare a măsurii asigurătorii în procedura de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale prevăzută de art. 549

1

C. proc. pen., sunt aplicabile dispozițiile art. 250

1

alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că "împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de judecată sau de instanța de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare".

Verificând natura termenului de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac, se constată că acesta este un termen procedural, ce trebuie calculat potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. proc. pen.., în sensul că în cuprinsul său nu se socotește ora la care începe să curgă și nici ora la care se împlinește, și peremptoriu, a cărui nerespectare atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen, respectiv constatarea tardivității acestuia.

Prin urmare, pornind de la data menționată în dovada de comunicare a minutei încheierii din data de 20 decembrie 2024, respectiv 09 ianuarie 2025, Înalta Curte - completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că aceasta avea posibilitatea să formuleze contestație până la data de 11 ianuarie 2025. Or, potrivit datei menționate pe cererea de contestație transmisă prin email de către contestatorul C. la Curtea de Apel București, respectiv 3 februarie 2025, și înaintă Înaltei Curți la data de 05 februarie 2025, în cursul soluționării prezentei cauze, contestația este formulată cu depășirea termenului de 48 de ore prevăzut de art. 250

2

rap. la art. 250

1

alin. (1) C. proc. pen.

B. Referitor la contestațiile formulate de contestatorii E., B., D. și A., completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți reține că:

Prin ordonanța nr. 3289/D/P/2022 din data de 12.12.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism s-a dispus clasarea urmăririi penale, printre alții, față de inculpații:

- B. pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. și complicitate la delapidare prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 295 C. pen. cu aplicarea art. 308,309 C. pen. cu aplic. art. 5 și 35 C. pen. (2 acte materiale), totul cu aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.;

- D. pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., delapidare prev. de art. 295 C. pen. în condițiile art. 308, 309 C. pen. cu aplic. art. 5 și 35 C. pen. (29 acte materiale), spălare de bani prev. de . 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 cu aplic. art. 35 C. pen. (6 acte materiale), evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 și bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. cu aplic. art. 5 și 35 C. pen., totul cu aplicarea art. 38 C. pen.;

- E. pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., delapidare prev. de art. 295 C. pen., în condițiile art. 308,309 C. pen. cu aplic. art. 5 Și 35 C. pen. (11 acte materiale) și spălare de bani prev. de art. 49 lit. a) din Legea nr. 129/2019, cu aplic. art. 5 și 35 C. pen. (5 acte materiale), totul cu aplicarea prevederilor art. 38 C. pen.;

Prin aceeași ordonanță s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii luate asupra bunurilor aparținând, printre alții, și inculpaților:

- D.: imobil tip apartament cu două camere și dependințe, situat în mun. Bârlad, str. x, jud. Vaslui, carte funciară nr. x, nr. cadastral x, în suprafața construită de 59 mp, suprafață utilă de 43,89 mp, compus din două camere și dependințe, cote părți comune 1/60, cote teren 1130/100; imobil tip teren intravilan, categoria de folosință arabil, înscris în CF nr. x Voluntari, nr. cadastral x, în suprafață de 449 mp (din acte), 450 mp (din măsurători), situat în localitatea Voluntari, județul Ilfov, tarla x, parcela A7, lotul 12A; cota de 3,57% din imobilul tip teren intravilan, categorie de folosință arabil, înscris în CF x Voluntari, nr. cadastral x, în suprafață de 1.384 mp, cu destinația drum acces, dobândit în data de 28.05.2004;

- E.: imobil tip teren arabil, înscris în CF nr. x Mărăcineni, nr. cadastral x, situat în intravilanul comunei Mărăcineni, județul Buzău, tarla x, parcela x, în suprafață de 30.000 mp, achiziționat în data de 20.07.2010; teren intravilan în suprafață totală de 4.484 mp (măsurători cadastrale), 4.400 mp (conform actelor de proprietate), format din: 515 mp - teren curți construcții, 335 mp - teren vie și 3.634 mp - teren arabil, situate în tarlaua x, parcelele (70), 71, 71/1, 72, (72/1), înscris în CF nr. x Chiliile, cu nr. cadastral x, pe care sunt edificate următoarele: construcție C1 - locuință, cu o suprafață construită de 54 mp, nr. cadastral x, cu o valoare impozabilă de 8.316 RON; construcția C2 - anexă, cu o suprafață construită de mp, cu nr. cadastral x, cu o valoare impozabilă de 1.394 RON; construcția C3 - anexă, cu o suprafață construită de 27 mp, cu nr. cadastral x, cu o valoare impozabilă de 1.569 RON;

- B.: suma de 627.484,60 RON aflată în contul bancar x deschis la H. S.A., 224.000 USD aflată în contul bancar x deschis la H. S.A.;

- A.: suma de 3.537.502,95 euro care se află în contul x deschis la H. S.A.; suma de 2.606.901,99 GBP aflată în contul bancar x deschis la H. S.A.;

Totodată, s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București cu propunerea de confiscare specială în natură sau echivalent cu privire la produsul infracțional dobândit de către inculpații:

- D. (până la concurența sumei de - 200.243.448,38 RON, din care 29.870.559,38 RON prejudiciul cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare și 170.372.929 RON prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală în situația în care Statul Român nu ar formula pretenții civile);

- B. (până la concurența sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare);

- E. (până la concurența sumei de 6.591.893 RON reprezentând prejudiciu cauzat prin comiterea infracțiunii de delapidare);

și de către terțul A. (până la concurența sumei de 32.724.228,74 RON reprezentând sume rezultate din comiterea infracțiunii de delapidare care au ajuns în conturile societății civile de avocați).

Cu privire la oportunitatea menținerii măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanță, în esență, s-a arătat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că, atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mal multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracțiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părții civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins".

Luarea măsurilor asigurătorii, deși reprezintă o limitare a dreptului de proprietate privată care afectează atributul dispoziției juridice și materiale asupra bunurilor indisponibilizate pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei, este o limitare permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu și este justificată de un interes general, fiind necesară obiectivului urmărit de legiuitor și proporțională cu scopul propus (CCR, dec. nr. 463/2017, par. 26).

Ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, astfel că principiul proporționalității, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar (CCR, dec. nr. 894/2015, para 30).

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene ale Drepturilor Omului, s-a reținut că "o ingerință în dreptul la respectarea "bunurilor", în afară de faptul că trebuie să fie prevăzută de lege și în interesul public, trebuie să asigure un "just echilibru" între cerințele de interes general ale comunității și cerințele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei" (Beyeler c. Italiei, pct. 107; Ališić și alții c. Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, pct. 108).

De asemenea, la evaluarea proporționalității și oportunității, gradul de vinovăție sau de culpă al persoanelor cercetate sau, cel puțin, relația dintre comportamentul lor și infracțiunea în cauză pot fi luate în considerare pentru aprecierea proporționalității confiscării (Pyrantiene c. Lituaniei, pct. 62).

Totodată, anumiți factori sunt relevanți atunci când se stabilește proporționalitatea unei măsuri asiguratorii: în special durata măsurii, deși acest lucru nu este definitiv (OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo c. Rusiei, pct. 69); necesitatea menținerii acesteia, având în vedere desfășurarea procedurii penale, precum și consecințele măsurii asupra părții interesate (Lachikhina c. Rusiei, pct. 59); comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin (I. împotriva Republicii Cehe, pct. 75); și disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta confiscarea (continuă) (Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, pct. 49).

Cu privire la necesitatea confiscării sumelor de bani de la A., s-a reținut că, inițial, societatea civilă de avocatură a fost introdusă în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente. Însă, procurorul de caz a constatat că, întrucât S.C. F. S.R.L. a fost lichidată prin hotărâre judecătorească, astfel încât s-a apreciat că nu se mai poate vorbi despre existența unor pretenții ale acestei societăți comerciale, deci potrivit art. 112 lit. e) C. pen., sumele de bani încasate de către societatea civilă de avocatură trebuie confiscate.

S-a mai reținut că măsura confiscării sumelor de bani de la A. se impune din următoarele considerente:

Fiind vorba despre bani, care sunt bunuri fungibile, este indiferent dacă banii respectivi mai există în conturile societății, deoarece ceea ce s-a sechestrat este suma de bani și nu biletele de bancă individualizate după cupiură și serie. Astfel, societatea civilă de avocatură este ținută să restituie sumele de bani care au intrat în conturile acesteia, provenind din infracțiunea de delapidare, cu excepția sumelor virate în conturile inculpatului B., care i-au profitat acestuia, motiv pentru care s-a dispus sechestrarea banilor în conturile inculpatului.

Pe de altă parte, s-a precizat că în lipsa unor pretenții ale S.C. F. S.R.L. care, în prezent, este lichidată, societatea civilă de avocatură nu are calitate de parte, însă întrucât în proprietatea sau posesia acesteia se află bunuri supuse confiscării cu privire la care s-au dispus măsuri asigurătorii, constituie un subiect procesual, în sensul art. 34 din C. proc. pen. (ÎCCJ, Completul pentru dezlegare a unor probleme de drept, dec. nr. 6/02.03.2016).

De asemenea, potrivit art. 249 alin. (4) C. proc. pen.. măsurile asiguratorii luate în vederea confiscării speciale, se pot lua "[…] asupra bunurilor […] altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile care urmează a fi confiscate".

În completarea celor arătate, s-a menționat că în practica Curții Constituționale a României s-a reținut că dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, este adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, fiind nediscriminatorie și necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept (în acest sens dec. nr. 181/2018).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea de a aplica măsuri de confiscare nu numai în cazul persoanelor acuzate direct de infracțiuni, ci și al membrilor familiilor acestora și al altor rude apropiate despre care se presupunea că dețineau și administrau bunurile dobândite fără just temei, sau care, din alte motive, nu beneficiau de statutul de bună credință (Raimondo c. Italiei; Arcuri și alții c. Italiei; Morabito și alții c. Italiei; Butler c. Regatului Unit; Webb c. Regatului Unit; Saccoccia c. Austriei).

În completarea celor arătate cu privire la necesitatea menținerii măsurii asiguratorii instituite asupra sumelor de bani aparținând terțului A., procurorul a menționat că banii însușiți din patrimoniul S.C. F. S.R.L. au profitat societății civile de avocați.

În continuare s-a arătat că analiza încasărilor și plăților în/din conturile bancare aparținând A. a relevat faptul că, după încasarea tranșelor de bani de la S.C. F. S.R.L., aferente facturilor emise în baza actelor adiționale la contractul de asistență juridică, sumele au fost folosite împreună cu altele rezultate din depozitele bancare anterior, pentru a constitui alte depozite care conțineau suma totală rezultată. Ulterior, aceste depozite erau desființate după câteva zile sau săptămâni, iar banii au fost utilizați pentru plata drepturile cuvenite asociaților (ex. J. - 3.133.410 RON, K.- 2.200.000 RON, B. - 1.142.000 RON) sau pentru a achita obligații fiscale datorate bugetului de stat.

S-a mai reținut că sumele de bani însușite din patrimoniul S.C. F. S.R.L. au profitat A. rezidă și din aceea că la finalul perioadei analizate (15 iulie 2012), valoarea sumelor deținute în conturi de către societatea civilă de avocați era inferioară celei existente la începutul perioadei (21.03.2012) cu toate că în acest interval a existat și încasarea sumei totale de 32.724.228,74 RON (echivalentul a 6.000.000 euro + TVA) de la S.C. F. S.R.L..

În consecință, având în vedere că, în cauză, urmează a se solicita judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, să dispună confiscarea sumelor de bani, au fost menținute măsurile asiguratorii luate asupra bunurilor intimaților din prezenta cauză, așa cum s-a arătat anterior.

Ulterior prin încheierea definitivă din data de 15.12.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, secția a II-a Penală, învestit cu soluționarea plângerilor împotriva soluției de clasare conform art. 340 C. proc. pen.., a dispus următoarele:

În baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. proc. pen.., au fost admise în parte plângerile formulate de petenții G. și D..

A fost schimbat temeiul de drept al soluției de clasare dispuse prin or