ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 449/2025

Ședința publică din data de 18 iunie 2025

Asupra cauzei de față, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 05 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 250

2

din C. proc. pen. au fost menținute măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019 la data de 9.04.2021.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București, verificând în cadrul instituit de art. 250

2

din C. proc. pen. legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, a reținut că nu se pronunță asupra celui de-al doilea motiv de apel invocat de parchet (astfel cum a susținut inculpatul), ci se conformează obligației de examinare periodică a acestor măsuri impuse de dispoziția în discuție.

A stabilit, în majoritate, că este nefondată cererea de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii formulată de inculpat, reținând că termenele de verificare a măsurilor asigurătorii de 6 luni, respectiv 1 an, sunt termene procedurale de recomandare.

Totodată, a arătat că în cazul nerespectării termenelor amintite, legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia măsurilor preventive la art. 241 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Pe de altă parte, în materia măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un singur caz de încetare de drept, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., iar persoana vătămată nu a introdus acțiune civilă la instanța civilă. Prin urmare, în situațiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancțiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres.

Trecând la examenul propriu-zis al măsurilor asigurătorii luate față de inculpat, Curtea a constatat că măsurile au fost instituite și apoi menținute cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, iar temeiurile avute în vedere anterior subzistă pe deplin.

A reținut că persoana vizată de măsurile asigurătorii are calitatea de inculpat, prin urmare de subiect procesual ale cărui bunuri pot face obiectul unor astfel de măsuri, precum și că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de complicitate la dare de mită și complicitate la cumpărare de influență, iar în urma desfășurării pretinsei activități infracționale ar fi rămas la dispoziția unor societăți comerciale controlate de el suma de 2.768.839 euro.

Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut, prin intermediul apelului formulat în cauză, parchetul a solicitat, printre altele, să se dispună confiscarea specială a sumei de 2.768.839 euro.

Curtea a constatat că măsurile asigurătorii respectă limita prevăzută de lege, întrucât nu depășesc valoarea sumei pretins dobândite prin săvârșirea faptelor deduse judecății, astfel că este respectată în continuare cerința proporționalității care rezultă din dispozițiile art. 249 din C. proc. pen.

Totodată, Curtea a constatat că durata măsurilor (circa 4 ani) își păstrează pe deplin caracterul rezonabil în raport cu complexitatea cauzei și cu gravitatea acuzațiilor, dar și caracterul necesar.

A reținut că, într-adevăr menținerea în timp a indisponibilizării bunurilor inculpatului este de natură să îi îngrădească acestuia exercitarea dreptului de proprietate asupra acestora, însă și acuzațiile care i se aduc prezintă un nivel important de gravitate, iar presupusele foloase obținute se situează la o valoare ridicată. Astfel, se justifică în continuare concluzia că interesul public al garantării recuperării acestor foloase - în cazul în care existența lor va fi confirmată la finalul procesului penal - de la prezumtivul autor al faptelor depășește ca importanță socială interesul particular al acestuia din urmă de a beneficia neîngrădit de bunurile sechestrate.

Împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, inculpatul A. a formulat, în termen legal, prezenta contestație.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12.06.2025, fiind stabilit termen pentru soluționarea contestației la data de 18.06.2025, când s-a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile formulate de apărătorul ales al contestatorului-inculpat și reprezentantul Ministerului Public fiind redate în practicaua prezentei hotărâri.

La termenul de judecată din 18.06.2025, apărătorul ales al contestatorului a depus la dosar concluzii scrise .

Examinând legalitatea și temeinicia încheierii contestate, atât prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu, sub toate aspectele, Înalta Curte constată următoarele:

Prin ordonanța din 09.04.2021 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019, procurorul a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea inculpatului A. pentru a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor menționate, în vederea garantării confiscării speciale, până la concurența sumei de 2.768.839 euro.

Inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 din data de 13.04.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a două infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 din C. pen. rap la art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. și a art. 5 din C. pen.

Potrivit rechizitoriului această încadrare juridică este corespunzătoare următoarei situații:

Cu privire la cele două infracțiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reținut că acestea constau în aceea că:

(1) - în perioada 2009 - 2011, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să dea mită lui C. suma totală de 1.114.000 euro, pentru ca acesta să își îndeplinească atribuțiile de serviciu de secretar de stat în Ministerul Transporturilor în așa fel încât să asigure, pe de o parte, finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța și, pe de altă parte, finanțarea necesară plății TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul București - Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficialii români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 1.114.000 euro către C..

(2) - în perioada 2009 - 2013, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să dea mită lui G. suma totală de 65.000 euro, pentru ca acesta să își îndeplinească atribuțiile de serviciu de ministru al finanțelor publice în așa fel încât să asigure, pe de o parte, finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța și, pe de altă parte, finanțarea necesară plății TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul București -Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 65.000 euro pentru G..

Cu privire la cele două infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, s-a reținut că acestea constau în aceea că:

(1) - în perioada 2009 - 2013, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să îi dea lui G. suma totală de 2.117.000 euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să își exercite influența asupra ministrului transporturilor H., pentru ca aceasta să asigure finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța, lucrări efectuate de asocierea din care făcea parte societatea austriacă D.. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2.117.000 euro către G..

(2) - în perioada 2009 - 2014, inculpatul A. l-a ajutat pe B. să îi dea lui I. suma totală de 2,2 milioane euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să își exercite influența asupra ministrului finanțelor publice J. (mediată prin intermediul lui G.), precum și asupra conducerii Ministerului Transporturilor (ministrul K. și secretarul de stat C.), pentru ca aceștia să asigure, pe de o parte, finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța și, pe de altă parte, finanțarea necesară plății TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul București - Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2,2 milioane euro către I..

Prin încheierea din data de 26.02.2024 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul asociat x/2021, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. prin ordonanța din data de 09.04.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019, definitivă prin încheierea nr. 165/2024 din data de 08.04.2024 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Prin sentința penală nr. 194/26.02.2025 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2021, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. cu privire la cele 4 infracțiuni reținute în sarcina sa, au fost ridicate măsurile asigurătorii dispuse în cauză cu privire la bunurile inculpatului în vederea confiscării speciale, și a fost respinsă cererea parchetului de confiscare specială.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, fiind înregistrat la data de 21.03.2025, sub nr. x/2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală. Prin cererea de apel, parchetul a solicitat, printre altele, menținerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Prin încheierea ce face obiectul prezentei contestații, respectiv încheierea din 05 iunie 2025, Curtea de Apel București a menținut măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului A..

Contestatorul A. a solicitat în baza dispozițiilor art. 250

2

raportat la art. 250

1

din C. proc. pen., admiterea contestației formulate și, în principal, să se constate încetată de drept măsura sechestrului asigurator, iar, în subsidiar, să se dispună ridicarea acesteia.

Referitor la solicitarea de încetare de drept a măsurii asigurătorii, a arătat că raportat la data menținerii măsurii sechestrului asigurator prin încheierea din 26.02.2024, termenul de 1 an impus de legiuitor a fost depășit.

În acest sens, apărarea a apreciat că termenul de 1 an este un termen substanțial, care atrage de drept încetarea efectului măsurii, potrivit art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.. În susținerea argumentelor, apărarea a făcut trimitere la doctrina relevantă.

Referitor la solicitarea de ridicare a măsurilor asiguratorii, contestatorul a susținut, în esență, că nu este îndeplinită condiția proporționalității, apreciind că restrângerea dreptului său de a se folosi de bunuri a devenit disproporționată față de scopul urmărit prin instituirea măsurii procesuale, după trecerea unei perioade de mai bine de 7 ani de la momentul începerii urmăririi penale in personam, în condițiile reținerii unei evidente inerții în desfășurarea urmăririi penale pe parcursul mai multor ani și a trecerii a peste 4 ani de la momentul sesizării instanței de judecată, măsurile asigurătorii transformându-se astfel într-o veritabilă sancțiune prin efectele severe pe care le au asupra patrimoniului său, pe fondul constatării acestei durate devenite profund excesive (sens în care a făcut trimitere la cauza Lysak c. Poloniei, G.I.E.M. și alții împotriva Italiei).

Față de natura infracțiunilor de care este acuzat, respectiv complicitate la dare de mită și cumpărare de influență, a susținut că temeiul juridic al confiscării indicat de către parchet, respectiv art. 112 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 112 alin. (5) din C. pen. nu este aplicabil în cazul său, fiind aplicabile dispozițiile art. 290 alin. (5) și 292 alin. (4) din C. pen.

Totodată, în raport cu infracțiunile reținute în sarcina sa, respectiv complicitate la dare de mită și complicitate la cumpărare de influență, contestatorul a susținut că bunurile sale nu pot face obiectul confiscării speciale, întrucât într-o asemenea situație ar putea fi confiscate doar bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv persoanei/persoanelor care ar fi condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent și de la persoana care ar fi oferit respectiva mită), respectiv bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv cumpărătorului/cumpărătorilor de influență (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent și de la persoana care ar fi oferit respectiva sumă).

Pe de altă parte, apărarea a arătat că sumele de bani oferite de către compania D. cu titlu de mită sau cumpărare de influență nu pot fi confiscate de două ori, fiind deja confiscate de la persoanele dovedite vinovate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de la firma D. ca urmare a acordului de recunoaștere a vinovăției, încheiat cu directorul acesteia.

Totodată, apărarea a susținut că este evident faptul că inculpatul nu a avut cunoștință de desfășurarea unor activități cu posibile implicații penale (sens în care a făcut trimitere la declarațiile martorului denunțător, care a prezentat o altă situație de fapt cu ocazia audierii de către judecătorul fondului la 15.04.2024).

A mai susținut apărarea că un aspect de o importanță majoră îl reprezintă suma de 2.768.839 euro, până la concurența căreia parchetul dorește instituirea măsurii asigurătorii, și care, potrivit ordonanței, ar fi fost la dispoziția inculpatului: "din documentele puse la dispoziție de către martorul B. a rezultat faptul că, deși înțelegerea inițială a fost pentru plata unui comision de 400.000 euro, la dispoziția lui A. a rămas suma totală de 2.768.839 euro.

Or, în opinia apărării, față de împrejurarea că suma a cărei confiscare se solicită este estimată artificial, bazată doar pe susținerile inițiale ale martorului denunțător, fără raportare la înscrisuri financiar-contabile, se impune revocarea sechestrului asigurător.

În final, contestatorul a indicat mai multe imobile în privința cărora a susținut că au o valoare sentimentală deosebită, fiind moștenite de la părinții și bunicii săi, neavând astfel vreo origine ilicită.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia în cauză se impunea constatarea încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, raportat la natura termenului de verificare de 1 an, care în opinia apărării este un termen substanțial, și efectuarea verificării cu depășirea acestuia, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislației procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziții legale instituie în sarcina organelor judiciare obligația de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecății.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activității de urmărire penală și de judecată la nivel național.

Prin urmare, voința legiuitorului a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporționalității lor raportat la ingerința adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, și o consecință, în sens de sancțiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potențial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, în această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 din C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică și consecințe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituții în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăsește în codificarea procesual penală și în privința măsurilor asigurătorii, situațiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 din C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, și în privința celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiții diferite de luare și menținere, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate și menținute și nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuție (art. 241 din C. proc. pen.) nu conține o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidență este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare și aplicare.

Mai mult, deși enumeră soluțiile pe care organul judiciar le poate pronunța cu ocazia examinării subzistenței temeiurilor care au justificat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, art. 250

2

din C. proc. pen. nu face referire și la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menținerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condițiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecințele pe care le-ar antrena o conduită contrară conținutului lui, este evident că termenele de 6 luni și de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depășire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, așa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancțiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive și nu poate fi aplicată prin analogie și în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susținută și de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situație în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acțiune la instanța civilă [art. 397 alin. (5) din C. proc. pen..].

De altfel, aceeași opinie a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa recentă (încheierea din 21 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 și nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât această dispoziție legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, așa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menținute, astfel că dispozițiile legale precitate nu-și găsesc aplicabilitate în materia de referință.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază, în majoritate, că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 250

2

din C. proc. pen. este neîntemeiată.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată și critica formulată în subsidiar de către contestatorul inculpat în sensul ridicării măsurii sechestrului asigurător, întrucât aceasta nu mai îndeplinește condiția proporționalității, constatând că, în mod corect, Curtea de Apel București a menținut măsurile asigurătorii, apreciind că temeiurile avute în vedere anterior subzistă pe deplin, iar condiția proporționalității este îndeplinită în continuare.

Măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, dispozițiile art. 250

2

din C. proc. pen. reglementând verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea acestora. În cadrul acestui examen trebuie avute în vedere însă, atât prevederile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, cât și jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

În ceea ce privește jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că, prin Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a statuat că: "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)".

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menținută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura, prin durata și scopul urmărit, să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).

Verificând, în aceste coordonate de principiu, temeiurile care au determinat luarea/menținerea măsurii sechestrului asigurător în privința inculpatului A., Înalta Curte reține că aceasta a fost dispusă avându-se în vedere necesitatea de a evita ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor deținute de inculpat, în vederea confiscării speciale prin echivalent, în temeiul art. 112 lit. e) din C. pen. cu referire la disp. art. 112 alin. (5) din C. pen., până la concurența sumei de 2.768.839 euro, întrucât suma, în materialitatea sa, nu mai poate fi găsită la inculpat.

Analizând măsura asiguratorie dispusă de procuror și menținută de instanța de judecată, Înalta Curte constată că nu se impun discuții asupra necesității măsurii, având în vedere că art. 6 din Legea nr. 78/2000 (cuprins în Secțiunea a 2-a a Capitolului III al legii) intră sub incidența dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 (cuprins în Secțiunea a 5-a a Capitolului III al legii), potrivit cărora "în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie", inculpatul fiind acuzat de săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a două infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 din C. pen. rap la art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. și a art. 5 din C. pen.

În acest context în care obligativitatea măsurilor asigurătorii decurge din lege, verificările efectuate de instanța de judecată în considerarea art. 250

2

din C. proc. pen. se limitează la examinarea asigurării unei juste proporționalități între restrângerea dreptului de proprietate și scopul urmărit prin impunerea măsurii asigurătorii (respectiv dacă întinderea măsurii - valoarea sechestrată - este proporțională cu scopul urmărit: înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale). În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători (Hotărârile nr. 29 din 03.04.2023, nr. 26 din 27.03.2023, nr. 3 din 17.01.2023, nr. 28 din 07.03.2022).

În ceea ce privește cerința proporționalității, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că la acest moment procesual măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. sunt proporționale cu scopul urmărit prin dispunerea lor și valoarea presupuselor foloase obținute de acesta, respectiv 2.768.839 euro, iar consecințele pe care le produc nu depășesc efectele normale ale unor astfel de măsuri, așa încât, subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale.

În acest sens, raportat la data luării măsurilor asigurătorii, valoarea estimată a produsului pretins infracțional, valoarea bunurilor sechestrate, precum și stadiul procesual în care se află cauza (judecata în apel), Înalta Curte reține că se păstrează justul echilibru între interesul general legitim al statului, constând în recuperarea foloaselor presupus obținute, și interesul inculpatului de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor care au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordăchescu împotriva României, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri nu pare a fi, cel puțin la acest moment procesual, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive. În acest sens, trebuie menționat că, deși de la momentul instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparținând inculpatului au trecut aproximativ 4 ani, Înalta Curte, raportându-se și la celelalte criterii de analiză, la care s-a făcut anterior referire și care trebuie avute în vedere din perspectiva dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., constată că, și la momentul procesual actual, subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea acestora, fiind în continuare necesare pentru atingerea scopului prevăzut de art. 249 din C. proc. pen., și anume pentru a se asigura înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, în vederea garantării recuperării foloaselor presupus a fi fost obținute de inculpat.

În aprecierea asupra proporționalității măsurii asigurătorii prezintă relevanță durata măsurii asigurătorii în sine, și nu faptul că urmărirea penală in personam a început de mai bine de 7 ani.

Se constată că măsurile asigurătorii au fost limitate la valoarea estimată a produsului pretins infracțional, valoarea indisponibilizată nedepășind valoarea sumei probabile ce ar putea fi folosită pentru acoperirea prejudiciului.

În analiza proporționalității, Înalta Curte are în vedere și natura infracțiunilor de care este acuzat inculpatul (două infracțiuni de complicitate la dare de mită prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și două infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență prev. de art. 48 din C. pen. rap la art. 292 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. și a art. 5 din C. pen.), complexitatea cauzei, precum și motivul pentru care a fost instituită, respectiv necesitatea de a se asigura posibilitatea luării măsurii confiscării speciale.

În ceea ce privește criticile formulate de contestator, în sensul că valoarea prejudiciului este bazată doar pe susținerile inițiale ale martorului denunțător, B., fără raportare la înscrisuri financiar-contabile, fără a exista o cuantificare certă a sumei, precum și împrejurarea că situația prezentată în cuprinsul ordonanței nu mai este de actualitate, întrucât cu ocazia audierii în fața judecătorului fondului, martorul denunțător a prezentat o altă situație de fapt, Înalta Curte reține că aceste aspecte vizează fondul cauzei și nu pot fi analizate în cadrul prezentei contestații în care se verifică legalitatea și temeinicia încheierii prin care s-a dispus menținerea sechestrului asigurător.

Nefondată este și critica potrivit căreia bunurile inculpatului nu pot face obiectul confiscării speciale, întrucât într-o asemenea situație ar putea fi confiscate doar bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv persoanei/persoanelor care ar fi condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent și de la persoana care ar fi oferit respectiva mită), respectiv bunurile care reprezintă echivalentul sumei remise efectiv cumpărătorului/lor de influență (nu se poate dispune confiscarea prin echivalent și de la persoana care ar fi oferit respectiva sumă), din moment ce s-a reținut că în urma desfășurării pretinsei activități infracționale ar fi rămas la dispoziția unor societăți comerciale controlate de inculpat suma de 2.768.839 euro. Or, tocmai obținerea acestui beneficiu material direct justifică menținerea în continuare a măsurii asigurătorii, în vederea recuperării acestuia, în ipoteza în care se va hotărî în acest sens prin hotărârea judecătorească definitivă.

Referitor la susținerea potrivit căreia față de natura infracțiunilor de care este acuzat inculpatul, respectiv complicitate la dare de mită și cumpărare de influență, în sensul că este greșit temeiul juridic indicat de parchet la instituirea măsurilor asigurătorii, respectiv art. 112 lit. e) coroborat cu art. 112 alin. (5) din C. pen., în realitate fiind aplicabile dispozițiile art. 290 alin. (5) și art. 292 alin. (4) din C. pen., Înalta Curte reține acesta nu mai poate fi contestat la acest moment procesual. Pe de altă parte, aspectele invocate vizează necesitatea luării măsurii și nu condiția proporționalității. Or, Înalta Curte a arătat mai sus că în cauză nu se mai impun discuții asupra necesității măsurii asigurătorii, ci doar asupra condiției proporționalității.

În continuare, Înalta Curte reține că scopul măsurilor asiguratorii a fost încă de la debutul procesului penal cel al prezervării bunurilor ce pot servi la garantarea recuperării foloaselor presupus a fi obținute prin infracțiunile de complicitate la dare de mită și cumpărarea de influență, și, pe de altă parte, măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, având rolul de a preveni distrugerea sau înstrăinarea bunurilor care ar putea să asigure, în speță, această reparare. În cauză, deși prin hotărârea primei instanțe s-a dispus încetarea procesului penal, această hotărâre nu este definitivă, cauza se află în apel, iar măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigențele de necesitate și proporționalitate care au stat la baza dispunerii lor și nu se justifică în momentul de față ridicarea sau restrângerea acestora, fiind o garanție pentru garantarea recuperării foloaselor presupus a fi obținute prin săvârșirea celor 4 infracțiuni. Nu în ultimul rând, dat fiind și caracterul provizoriu al măsurilor dispuse, este de relevat și faptul că procedurile penale în fața instanței de judecată s-au derulat cu diligență și celeritate, garantând astfel că ingerința în dreptul la proprietate al inculpatului este una proporțională.

În privința bunurilor imobile sau mobile, instanța constată că indisponibilizarea acestora, în contextul măsurii asiguratorii, nu lipsește partea de dreptul de proprietate, punctual de atributul folosinței, ci împietează doar posibilitatea de a dispune, respectiv de a înstrăina bunul pe perioada procedurii judiciare.

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea Constituțională a reținut că măsurile asigurătorii sunt o consecință a săvârșirii unei fapte penale și constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte în mod definitiv cu privire la măsurile asigurătorii.

Pe de altă parte, măsura asigurătorie a sechestrului a fost instituită în vederea confiscării speciale în temeiul art. 112 lit. e) din C. pen. cu referire la disp. art. 112 alin. (5) din C. pen., ceea ce conferă posibilitatea instituirii sechestrului și asupra bunurilor dobândite licit, referitor la bunurile cu privire la care apărarea a susținut că nu au nicio legătură cu infracțiunile de care este acuzat inculpatul.

Referitor la susținerea potrivit căreia aceeași sumă a făcut obiectul confiscării speciale în dosarul disjuns, Înalta Curte apreciază că acest aspect urmează a fi analizat pe fondul cauzei și nu în această etapă procesuală, raportat la obiectul dedus judecății în prezenta cauză.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că, raportat la numărul și valoarea bunurilor sechestrate, la cuantumul foloaselor presupus obținute, la complexitatea cauzei și stadiul cercetării judecătorești în fața instanței de apel, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privința măsurilor asigurătorii menținute se păstrează un just echilibru între interesul general legitim al statului, constând în acoperirea unei eventuale pagube, și interesul personal al acuzatului de a-și exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au fost indisponibilizate (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010; cauza Iordachescu împotriva Romaniei, cererea nr. x/09, hotărârea din 23 mai 2017).

Pentru aceste considerente, constatând legală și temeinică încheierea atacată, în majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată, a domnului judecător L., în sensul admiterii contestației formulate de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, a desființării încheierii contestate și, pe cale de consecință, a încetării de drept a măsurilor asigurătorii luate față de inculpatul A..

Prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție din data de 09.04.2021 (dosar nr. x/2019), s-a dispus instituirea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumei de 2.768.839 euro.

Inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 din data de 13.04.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 290 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a două infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 C. pen. rap la art. 292 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și a art. 5 C. pen.

Potrivit rechizitoriului această încadrare juridică este corespunzătoare următoarei situații:

Cu privire la una din infracțiunile de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reținut că aceasta constă în aceea că: în perioada 2009 - 2011, l-a ajutat pe B. să dea mită lui C. suma totală de 1.114.000 euro, pentru ca acesta să își îndeplinească atribuțiile de serviciu de secretar de stat în Ministerul Transporturilor în așa fel încât să asigure, pe de o parte, finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța și, pe de altă parte, finanțarea necesară plății TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul București - Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 1.114.000 euro către C..

Cu privire la cealaltă infracțiune de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reținut că aceasta constă în aceea că:

În perioada 2009 - 2013, l-a ajutat pe B. să dea mită lui G. suma totală de 65.000 euro, pentru ca acesta să își îndeplinească atribuțiile de serviciu de ministru al finanțelor publice în așa fel încât să asigure, pe de o parte, finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța și, pe de altă parte, finanțarea necesară plății TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul București -Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 65.000 euro pentru G..

Cu privire la una din infracțiunile de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reținut că aceasta constă în aceea că în perioada 2009 - 2013, l-a ajutat pe B. să îi dea lui G. suma totală de 2.117.000 euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să își exercite influența asupra ministrului transporturilor H., pentru ca aceasta să asigure finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța, lucrări efectuate de asocierea din care făcea parte societatea austriacă D.. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2.117.000 euro către G..

Cu privire la cealaltă infracțiune de complicitate la cumpărare de influență, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 s-a reținut că aceasta constă în aceea că: în perioada 2009 - 2014, l-a ajutat pe B. să îi dea lui I. suma totală de 2,2 milioane euro pentru ca, în schimbul acestei sume, să își exercite influența asupra ministrului finanțelor publice J. (mediată prin intermediul lui G.), precum și asupra conducerii Ministerului Transporturilor (ministrul K. și secretarul de stat C.), pentru ca aceștia să asigure, pe de o parte, finanțarea necesară plății facturilor aferente lucrărilor efectuate la tronsonul de cale ferată București-Constanța și, pe de altă parte, finanțarea necesară plății TVA-ului restant de la lucrările efectuate la tronsonul București -Câmpina. În acest sens, A.:

- a mijlocit încheierea unor contracte de consultanță fictive între societatea D., pe de o parte, și societățile E. și F., pe de altă parte;

- a pus la dispoziție conturile bancare din Elveția ale societăților E. și F., pentru ca în aceste conturi să fie transferate sumele achitate cu titlul de comision de societatea austriacă către oficiali români;

- ulterior a transferat către companiile controlate de B. fondurile necesare achitării sumei totale de 2,2 milioane euro către I..

Prin încheierea din data de 26.02.2024 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul asociat nr. x/2021, s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor inculpatului A. prin ordonanța din data de 09.04.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, emisă în dosarul de urmărire penală nr. 612/P/2019, definitivă prin încheierea nr. 165/2024 din data de 08.04.2024 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală.

Prin sentința penală nr. 194/26.02.2025 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2021 s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. cu privire la cele 4 infracțiuni, au fost ridicate măsurile asigurătorii dispuse în cauză cu privire la bunurile acestuia, în vederea confiscării speciale și a fost respinsă cererea parchetului de confiscare specială.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, fiind înregistrat la data de 21.03.2025, sub nr. x/2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală. Prin cererea de apel, parchetul a solicitat, printre altele, menținerea măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Prin urmare, timp de mai mult de 1 an nu a existat o verificare propriu-zisă a legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii, dincolo de soluția de ridicare de la finalul judecății din primul ciclu procesual.

Conform art. 250

2

din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător.

Cu titlu preliminar, se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. Ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei [decizia nr. 2/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept].

Prin decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016), referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din C. proc. pen., Curtea Constituțională a reținut că ingerința generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, aceasta este reglementată prin lege, respectiv art. 249 și următoarele din C. proc. pen., are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Totodată, ingerința analizată este proporțională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporționalității, în jurisprudența sa constantă, a reținut că acesta presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar (par. 30).

Prin decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016), Curtea Constituțională a reținut că în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu își îndeplinește obligația constituțională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Termenele substanțiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative și interese extraprocesuale, preexistente procesului penal și independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiționând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acțiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Spre deosebire de termenele substanțiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal și contribuie la disciplinarea și sistematizarea activității procesuale în vederea asigurării realizării la timp și în mod just a scopului procesului penal.

Stabilirea termenelor substanțiale este de natură a asigura certitudinea în