ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 martie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de recurentul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 502/10.04.2023 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x în baza art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată.

În baza art. 67 alin. (2) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, care se va executa după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., care se execută de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În baza art. 371 din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 6 închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, urmând ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa de 7 ani și 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului A. pe o durată de cel mult 60 de zile, aceasta urmând a fi verificată cel mai târziu la data de 08.06.2023.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1067/P din data de 09 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței penale nr. 502/10.04.2023 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul penal nr. x/2022

S-a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 față de inculpatul A..

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 7 ani și 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. și s-au repus în individualitatea lor pedepsele componente de 3 ani închisoare, 6 ani închisoare și 1 an închisoare.

S-a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare.

S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. și art. 19 din Legea nr. 682/2002, de la 6 ani închisoare la 4 ani închisoare.

S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 371 din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, de la 1 an închisoare la 9 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 11 luni, reprezentând o treime din suma pedepselor ce nu se execută, urmând ca în final inculpatul A. să execute pedeapsa principală rezultantă de 4 ani și 11 luni închisoare, în regim de detenție, alături de pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi aplicată prin sentința penală atacată.

În baza art. 72 din C. pen. și art. 422 din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. și durata executată prin măsura arestării preventive și măsura arestului la domiciliu de la data de 10.04.2023 la zi.

S-a înlăturat din cuprinsul sentinței penale apelate dispozițiile contrare deciziei penale de față și s-au menținut celelalte dispoziții.

În esență, instanța de apel a constatat că pe baza unei juste evaluări a mijloacelor de probă administrate în cauză, prima instanță a reținut în mod corect vinovăția inculpatului A., sub aspectul comiterii celor trei infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, pronunțând în mod legal și temeinic o soluție de condamnare la diferite pedepse cu închisoare, în modalitatea executării în regim de detenție a pedepsei rezultante, cu respectarea exigențelor art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.

Curtea a observat că, în faza de judecată a apelului inculpatul A., aflat la acea dată în stare de deținere, a formulat un denunț, prin intermediul soției sale B., înregistrat la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Constanța sub nr. x/2023, care a condus la identificarea și trimiterea în judecată a inculpatului C., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. (3) alin. (1) din Legea nr. 143/2000, aflate în concurs real, potrivit art. 38 alin. (1) din C. pen.

În această cauză, inculpatul a fost audiat ca martor, însușindu-și acest denunț și relatând aspecte cu relevanță în stabilirea adevărului, referitoare la deținerea și vânzarea de droguri de către inculpatul C. la festivalul muzical D., la care participa de mai mulți ani, astfel încât Curtea a constatat că față de A. sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, privind reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei.

Curtea a reținut că în categoria infracțiunilor grave se includ și infracțiunile de trafic de droguri, astfel că inculpatul A. beneficiază de cauza de reducere a pedepselor, dat fiind faptul că demersurile acestuia de a denunța infracțiuni legate de droguri răspund exigențelor impuse prin Decizia pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 79/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei penale nr. 1067/P din 09.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a declarat recurs în casație la data de 28.11.2023 inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație, inculpatul A. prin apărător ales a arătat că, deși în aparență s-a reținut și aplicat art. 19 din Legea nr. 682/2002, în realitate pedepsele aplicate recurentului au fost dispuse cu aplicarea greșită a legii, în alte limite decât cele prevăzute de lege, în sensul că nu s-a procedat la o redozare a pedepselor, inculpatul nebeneficiind de o reducere a pedepselor, instanța de apel intervenind artificial în procesul de individualizare judiciară a pedepselor; cu titlu de exemplu a arătat că în cazul infracțiunii de furt calificat s-a redus pedeapsa stabilită de instanța de fond de 3 ani la 2 ani închisoare, deși, în realitate, în opinia sa, trebuia să se reducă pedeapsa stabilită de instanța de fond la jumătate, respectiv la 1 an și 6 luni, raționamentul fiind similar în cazul tuturor infracțiunilor.

Ca urmare a reținerii cauzei legale de reducere a pedepselor, prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, și având în vedere că nu a existat un apel al procurorului sau al persoanei vătămate cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor inculpatului, recurentul a considerat că instanța de apel nu putea modifica, în defavoarea sa, aspectele legate de limitele individualizării judiciare stabilite de instanța de fond.

Recurentul a menționat că principiul non reformatio in pejus interzice crearea unei situații mai grele pentru cel ce a declarat apel, iar o situație mai grea poate fi rezultată din modificarea limitelor ori condițiilor individualizării judiciare.

În opinia sa, se impunea ca, la stabilirea pedepselor, instanța de apel să aibă în vedere limitele minime și maxime ale pedepselor prevăzute pentru infracțiunile săvârșite, reduse la jumătate, cu păstrarea modalității de individualizare realizată de instanța de fond.

Recurentul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și, rejudecând, să se reducă pedepsele aplicate, iar în urma contopirii să se stabilească o pedeapsă legală în cuantum de jumătate din cea stabilită de instanța de apel.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1067/P din data de 09 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie și a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării.

Analizând recursul în casație declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator, să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată sau să procedeze la o reindividualizare a pedepselor aplicate. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., se constată că instanța supremă, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., analizează doar legalitatea unei pedepse sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor determinate de legiuitor.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că unica critică formulată de recurent în prezentul demers judiciar (și în raport de care s-a admis în principiu prezenta cale extraordinară de atac) vizează faptul că în cauză, deși instanța de apel a a reținut și aplicat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în realitate instanța de apel nu a procedat la o redozare a pedepselor, recurentul nebeneficiind de o reducere a pedepselor și, din acest punct de vedere, în opinia sa, nu a fost respectat principiul non reformatio in pejus, în sensul că în propria cale de atac instanța de apel i-ar fi agravat situația, în sensul că nu a avut în vedere limitele minime și maxime ale pedepselor aplicate de prima instanță pentru infracțiunile săvârșite, ce ar fi trebuit reduse la jumătate de către instanța de apel, cu păstrarea modalității de individualizare realizată de instanța de fond.

Contrar acestui punct de vedere, Înalta Curte constată că această critică nu aduce în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Acest text de lege instituie o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, categoria de fapte vizate de denunț, stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă etc.

În consecință, reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 constituie o chestiune de apreciere a instanței de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Raportat la această constatare, Înalta Curte notează că, prin prezentul demers judiciar, recurentul A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de recurs în casație legalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată, cu titlu definitiv, în cauză, prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tinde la o reevaluare în calea de atac a recursului în casație a însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date lor, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator.

Înalta Curte constată, contrar susținerii recurentului, că în cauză nu a fost încălcat principiul non reformatio in pejus, acestuia nefiindu-i agravată situația juridică în propria cale de atac. Aplicarea strict legală a art. 19 din Legea nr. 682/2002 de către instanța de apel are ca efect reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei prevăzute de lege, nu a limitelor pedepselor aplicate; pe de altă parte, procesul de individualizare judiciară a pedepselor, chiar dacă este efectuat în apel, nu poate fi cenzurat în recursul în casație pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Verificând strict limitele legale ale pedepselor aplicate prin decizia recurată, Înalta Curte constată că, prin decizia penală nr. 1067/P din 09.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse:

- 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen.

- 4 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen.

- 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 371 din C. pen.

În urma contopirii pedepselor, instanța de apel a aplicat recurentului pedeapsa rezultantă de 4 ani și 11 luni închisoare.

Înalta Curte constată că pentru infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. a) din C. pen. pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 la 10 ani și urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 limitele de pedeapsă devin închisoare de la 1 an și 6 luni la 5 ani. Pentru această infracțiune, prin decizia recurată, s-a stabilit o pedeapsă de 2 ani, pedeapsă care este în limitele legale.

Pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (3) lit. a) din C. pen. se observă că pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 3 la 10 ani și urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 limitele de pedeapsă devin închisoare de la 1 an și 6 luni la 5 ani. Astfel, pedeapsa de 4 ani închisoare stabilită de instanța de apel este în limitele legale.

De asemenea, se reține că infracțiunea de tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzută de art. 371 din C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani și prin aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 limitele de pedeapsă devin închisoare de la 1 lună și 15 zile la 1 an, iar pedeapsa de 9 luni închisoare stabilită de instanța de apel este în limitele legale.

Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a reținut în sarcina recurentului circumstanța agravantă a săvârșirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună, prevăzută de art. 77 alin. (1) lit. a) din C. pen., nu i-a dat eficiență în procesul de individualizare a pedepsei.

Procedând în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., Înalta Curte constată că inculpatului i se aplică pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 11 luni, reprezentând o treime din suma pedepselor ce nu se execută, pedeapsa principală rezultantă pe care recurentul A. trebuie să o execute fiind 4 ani și 11 luni închisoare, pedeapsă care este, de asemenea, în limitele legale.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecății în recurs în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanței de recurs în casație este confirmată de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare și nici modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate, "ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză" (decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanței supreme, publicată pe www.x.ro).

Referitor la principiul non reformatio in pejus, Înalta Curte observă că acesta nu a fost încălcat, cu atât mai mult cu cât cauza de reducere a pedepsei a survenit direct în faza apelului; ca atare, nu se poate pretinde nici măcar că în lipsa apelului procurorului în defavoarea inculpatului, instanța de apel trebuia să reducă la jumătate pedepsele aplicate de către prima instanță, pentru simplul motiv că prima instanță nu a individualizat pedepsele cu luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei invocată direct în apel, și survenită exclusiv în faza apelului.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul E. împotriva deciziei penale nr. 466 din data de 20 iunie 2022 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1067/P din data de 09.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2024.