ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2437/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1464/09.08.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins contestația în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1166/17.06.2022, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022, A. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2022, în cadrul căruia a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a Legii nr. 49/2010 și a art. 508 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18.01.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, raportat la cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curții Constituționale a României. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 49/2010, a reținut că nu este posibilă sesizarea Curții Constituționale cu un control a posteriori de constituționalitate a unui întreg act normativ, așa încât a apreciat că cererea formulată nu îndeplinește condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă. În final, curtea de apel a reținut că art. 508 alin. (1) C. proc. civ. nu are legătură cu criticile formulate de contestator, care a urmărit clarificarea termenului de 1 an în care poate fi atacată hotărârea definitivă, fără a indica însă dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează acest termen, astfel că a considerat că nici această cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional nu îndeplinește condițiile legale de admisibilitate.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 927 din 26 aprilie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă excepția nulității recursului și, totodată, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 18.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în privința excepției nulității recursului, că soluționarea căii de atac presupune numai verificarea legalității dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recurentul a formulat critici prin care a urmărit să demonstreze că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse de lege și că cererea de sesizare, pe care a formulat-o în fața instanței anterioare, a fost nelegal respinsă.

Pe fondul recursului, instanța supremă a constatat, cu privire la art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003, că, în mod judicios, curtea de apel a reținut că această dispoziție legală nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curții Constituționale.

Înalta Curte a constatat că lipsește cerința existenței unei legături a prevederilor Legii nr. 49/2010, contestate, cu procesul în care a fost invocată excepția, întrucât, la data pronunțării asupra recursului, contestația în anulare împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022 era deja soluționată, prin decizia nr. 100/01.02.2023, fiind respinsă ca tardivă.

A mai reținut instanța de recurs că, în aceste condiții, nu poate fi identificată vreo legătură între soluția dată în contestația în anulare și cea pe care ar fi pronunțat-o Curtea Constituțională, întrucât dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată vizează chestiuni care țin de judecata în fond a litigiului, etapă procesuală finalizată. Ca atare, normele contestate nu au fost și nici nu ar fi putut fi efectiv aplicabile în calea extraordinară de atac, iar prefigurarea unei soluții eventual favorabile în controlul de constituționalitate nu creează premisele aplicării lor directe în stadiul procesual actual al dosarului.

Reținând, așadar, că dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare și că în cauză s-a reținut în mod corect neîndeplinirea acestor cerințe, instanța de recurs a constatat că, în mod legal, curtea de apel a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Împotriva acestei decizii, recurentul A. a depus contestație în anulare, fără a indica, în mod expres, vreunul din motivele căii extraordinare de atac formulate.

În esență, în opinia contestatorului, s-a arătat, în cuprinsul căii extraordinare de atac formulate, că judecătorii instanței supreme nu înțeleg materia litigiilor de muncă, respectiv art. 56 din Legea nr. 53/2003 și Decizia CCR 387/2018, nu înțeleg efectele legale și constituționale ale acesteia, respectiv faptul că nu abrogă prevederile declarate condiționat constituționale.

Soarta prevederilor art. 56 Alin. 1 Lit. c din Legea nr. 53/20003 este decisă de legiuitor, care legal poate să elimine obiecțiile CCR din legislația verificată de vicii de neconstituționalitate, așa cum prevede art. 28 Alin. 3 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, legiuitorul a introdus alin. (3) la art. 56 din Legea nr. 53/2003, așa cum a cerut Decizia CCR 387/2018, și pe cale de consecință art. 56 din Legea nr. 53/2003 este constituțional necondiționat, nu este suspendat și nu este abrogat de art. 147 alin. (1) din Constituție.

Judecătorii instanței supreme erau și sunt obligați să verifice conținutul textului de lege actualizat și aplicabil conflictului de muncă din data de 06.08.2020 (vezi Decizia Angajatorului nr. 16819/2020 din data de 06.08.2020).

Judecătorii nu au verificat efectiv și responsabil dosarul nr. x/2022, așa cum prevede art. 14 alin. (4), art. 22 alin. (2) și alin. (4) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au abuzat nelegal și neconstituțional de dreptul de a decide, drept condiționat constituțional limitat la aplicarea imparțială și obiectivă a legii.

Aceștia încurcă și amestecă situații legale diferite, încurcă și ignoră textul de lege actualizat cu textul de lege neactualizat, respectiv încurcă femeile cu bărbații, nu ține cont de modificările suferite de art. 56 din Legea nr. 53/2003 în perioada 18.05.2011 (decizia CCR 387/2018) - 27.07.2020.

Pe cale de consecință, cererea de sesizare a CCR din data de 10.01.2023, textul actualizat la data de 27.07.2020 (versus Decizia CCR 387/2018) al art. 56 Alin. 1 Lit. c teza 1, din Legea nr. 53/2003, referitor la bărbați, la salariați, îndeplinește condiția cumulativă prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Contestatorul arată că primul lucru care trebuia făcut era ca judecătorii instanței supreme să consulte Repertoriul Legislației din România, pentru a afla conținutul art. 56 din Legea nr. 53/2003 la 27.07.2020.

În opinia contestorului, urmare a consultării acestui repertoriu, art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 53/2003 este în vigoare, nefiind suspendat sau abrogat în baza Deciziei CCR 387/2018.

Contestatorul arată că înțelege să releve instanței supreme, legătura neconstituționalității Legii nr. 49/2010 și neconstituționalitatea articolului IV din Legea nr. 49/2010 cu conflictul de muncă, dosarul principal nr. x/2020, precum și legătura cu toate dosarele asociate, explicație care contrazice lipsa legăturii, așa cum se afirmă nelegal în decizia contestată.

Contrar celor reținute de instanța de recurs, invocarea neconstituționalității Legii nr. 49/2010 este legală și îndeplinește condițiile cumulative ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În considerentele deciziei atacate, se reține nelegal și neconstituțional că o instanță dintr-un dosar asociat s-a pronunțat definitiv.

Acest motiv de respingere este abuziv și nelegal, deoarece art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că cererile de sesizare a CCR pot fi făcute în orice fază de soluționare a conflictului de muncă, dosarul nr. x/2020, indiferent de soluția finală a fazei de soluționare în care s-a ridicat excepția de neconstitutionalitate, respectiv faza unui dosar asociat, și indiferent de soluția finală a conflictului de muncă.

Faptul că o instanță s-a antepronunțat într-un dosar asociat, înainte ca toate dosarele asociate să fie soluționate nu este motiv de negare a legăturii cererii de sesizare a CCR cu conflictul de muncă, dosarul nr. x/2020, nu este motiv de negare a legăturii cererii cu contestarea deciziei nr. 16819/2020.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu condiționează dispunerea sesizării de o soluție de admitere sau de respingere a fazei în care s-a făcut cererea, nu este motiv de negare a legăturii cererii cu decizia nelegală a angajatorului (Decizia nr. 16819/2020 din 06.08.2020) coroborat cu condițiile cumulative neinvocate și neprobate de angajator, așa cum prevede art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1; art. 56 alin. (2) coroborat cu art. 272 și art. 79 din Legea nr. 53/2003, cu privire la condițiile cumulative.

Angajatorul invocă numai o condiție, condiția cumulativa a vârstei de pensionare de 65 de ani, în condițiile în care salariatul are vârsta de 64 de ani la data de 06.08.2020.

Se mai arată că invocarea unei hotărâri nu constituie un motiv legal de negare a legăturii cererii cu soluționarea cauzei pe fond, cu conflictul de muncă, cu dosarul nr. x/2020, inclusiv cu toate dosarele asociate care au ca obiect legal numai contestarea Deciziei nr. 16819/2020.

Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu condiționează dispunerea sesizării de soluția instanței de admitere sau de respingere, deoarece scopul sesizării este înlăturarea viciilor de neconstituționalitate din legislația în vigoare.

În final, contestatorul a susținut că instanța supremă a abuzat de dreptul de a decide, ignorând detalii juridice relevante din prevederile legale, așa cum stipulează art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fără ca motivele de drept invocate în decizia contestată să fie legal confirmate, după cum s-a dovedit anterior, decizia contestată fiind o eroare judiciară.

Intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Cu titlu prealabil, în ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimata B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu poate fi primită, în condițiile în care o parte din argumentele prezentate de contestator se pot încadra, cel puțin în mod formal, în dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Pe fondul contestației în anulare, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Potrivit art. 503 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că eroarea materială la care se referă acest text de lege este o greșeală de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, textul de lege nefiind incident în cazul unor greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Din perspectivele cerinței prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în cauză, instanța investită cu soluționarea căii extraordinare de atac constată că modalitatea de soluționare a recursului formulat de recurent nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul anterior arătat.

În speță, afirmațiile contestatorului în sensul că judecătorii instanței de recurs încurcă și amestecă situații legale diferite, încurcă și ignoră textul de lege actualizat cu textul de lege neactualizat, respectiv încurcă femeile cu bărbații, nu țin cont de modificările suferite de art. 56 din Legea nr. 53/2003 în perioada 18.05.2011 (decizia CCR 387/2018) - 27.07.2020, motiv pentru care cererea de sesizare a CCR din data de 10.01.2023, textul actualizat la data de 27.07.2020 (versus Decizia CCR 387/2018) al art. 56 Alin. 1 Lit. c teza 1, din Legea nr. 53/2003, referitor la bărbați, la salariați, îndeplinește condiția cumulativă prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot fi considerate o simplă eroare materială, așa cum tinde contestatorul să susțină.

De asemenea, nici afirmațiile contestatorului în sensul că judecătorii instanței supreme, în cazul în care consultau Repertoriul Legislației din România, așa cum a procedat acesta, ar fi aflat că art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 53/2003 este în vigoare, nefiind suspendat sau abrogat în baza Deciziei CCR 387/2018, nu se pot încadra în noțiunea de eroare materială.

Aspectele invocate de contestator nu se pot valorifica în această procedură extraordinară decât dacă ar fi existat o neobservare, din eroare, a actelor materiale aflate la dosar, relevante pentru soluția procesului, iar nu ca motive de nelegalitate a hotărârii instanței de recurs.

Altfel spus, dacă instanța de recurs a luat în examinare aspectele deduse, dându-le o rezolvare asumată, deliberată, instanța care judecă contestația în anulare nu se poate poziționa ca instanță de control judiciar, pentru a cenzura decizia anterioară, a suprapune aprecierea și înlocui soluția, ci este limitată strict la a vedea dacă ipoteza art. 503 evocată este îndeplinită, în sensul textului, iar nu în înțelesul părții.

Înalta Curte reține că argumentele invocate de către contestator în conținutul cererii promovate nu privesc vreun aspect formal al judecării recursului, ci au în vedere chiar aspecte de judecată, respectiv modul în care au fost apreciate motivele de recurs.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, pentru asigurarea securității raporturilor juridice.

În plus, cum obiectul prezentului litigiu este o contestație în anulare ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute de lege, susținerile contestatorului care vizează chestiuni legate de fondul litigiului, ce are la origine un conflict de muncă, nu pot fi examinate într-o atare procedură judiciară.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 927 din 26 aprilie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2023.