ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 927/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin decizia nr. 1464/09.08.2022, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins contestația în anulare formulată de către contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1166/17.06.2022, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022, A. a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2022, în cadrul căruia a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a Legii nr. 49/2010 și a art. 508 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18.01.2023, Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut, raportat la cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, că art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curții Constituționale a României. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 49/2010, a reținut că nu este posibilă sesizarea Curții Constituționale cu un control a posteriori de constituționalitate a unui întreg act normativ, așa încât a apreciat că cererea formulată nu îndeplinește condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibilă. În final, curtea de apel a reținut că art. 508 alin. (1) C. proc. civ. nu are legătură cu criticile formulate de contestator, care a urmărit clarificarea termenului de 1 an în care poate fi atacată hotărârea definitivă, fără a indica însă dispozițiile art. 506 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează acest termen, astfel că a considerat că nici această cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional nu îndeplinește condițiile legale de admisibilitate.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs.

Prin memoriul său, a susținut că instanța nu a observat că a invocat promulgarea neconstituțională a Legii nr. 49/2010, în condițiile în care o lege trebuie aprobată și promulgată cu același conținut și formă de Senat și Camera Deputaților; or, în opinia recurentului, conținutul legii a fost diferit în fața celor două Camere ale Parlamentului, fiind încălcat art. 61 din Constituție.

A arătat că, deși curtea de apel a reținut că nu poate fi sesizată Curtea Constituțională cu un control a posteriori de constituționalitate a unui întreg act normativ, prin Decizia nr. 710/06.05.2009, instanța de contencios constituțional a soluționat un caz similar de promulgare neconstituțională a legii de modificare a Legii nr. 188/1999.

A subliniat că instanța nu a observat faptul că, prin cererea sa de sesizare, a menționat că excepția invocată vizează art. IV din Legea nr. 49/2010 privind modificarea art. 56 din Legea nr. 53/2003, astfel că a precizat punctual dispoziția contestată, dar a invocat și neconstituționalitatea promulgării legii, în ansamblu.

În continuare, a relevat scopul controlului de constituționalitate, a invocat decizia nr. 1106/2010 a Curții Constituționale și a afirmat că Legea nr. 49/2010 trebuie verificată chiar dacă nu s-a formulat o sesizare din partea puterii judecătorești și legislative, întrucât supremația Constituției nu este condiționată de calitatea autorului sesizării. De altfel, art. IV din Legea nr. 49/2010 și această lege, în ansamblul ei, nu au mai fost supuse controlului de constituționalitate, astfel că a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, recurentul a susținut că în mod greșit a invocat instanța decizia nr. 387/2018 pronunțată de Curtea Constituțională, întrucât prin aceasta au fost analizate dispozițiile legale care stabilesc vârsta de pensionare diferită pentru femei și bărbați, la sesizarea unei persoane de sex feminin.

La 23.01.2023, recurentul a depus două cereri de completare a motivelor de recurs, prin care a analizat dispozițiile art. 10 și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, precum și prevederile art. 13 și art. 146 lit. d) din Constituție.

La 08.03.2023 și 24.04.2023, intimata S.C. B. S.R.L. a depus concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

Examinând excepția nulității recursului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la condițiile de exercitare a prezentei căi extraordinare de atac, se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321/09.05.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580/20.07.2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a unei cereri de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., ci are o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

În acest context, soluționarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalității dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 546/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 944/14.10.2020 instanța de contencios constituțional a statuat că autorului excepției, în cererea de recurs pe care o formulează, îi va reveni sarcina de a demonstra că excepția de neconstituționalitate îndeplinește condițiile de admisibilitate, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte, care nu necesită considerații teoretice sau interpretări de amploare ori documentări care să îl pună în dificultate pe autorul excepției.

Prin urmare, analizând memoriul de recurs, prin prisma considerentelor celor două decizii ale instanței de contencios constituțional, anterior evocate, Înalta Curte reține că autorul căii de atac a formulat critici prin care urmărește să demonstreze că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse de lege și că cererea de sesizare, pe care a formulat-o în fața instanței anterioare, a fost nelegal respinsă.

Pentru aceste considerente, va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata S.C. B. S.R.L.

Recursul vizează soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și a prevederilor Legii nr. 49/2010, în ansamblul ei, nu și cea prin care a fost respinsă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 508 alin. (1) C. proc. civ.

În opinia autorului căii de atac, încheierea recurată este nelegală, întrucât în cauză erau îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării instanței de contencios constituțional, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3)din Legea nr. 47/1992.

Aceste dispoziții legale reglementează condițiile pe care o excepție de neconstituționalitate trebuie să le întrunească, pentru ca instanța de contencios constituțional să poată fi sesizată: excepția să aibă ca obiect o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești ori arbitrale la cererea uneia din părți, din oficiu ori de către procuror, în cauzele în care acesta participă, iar prevederile atacate să nu fi fost declarate anterior neconstituționale.

Condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Din cuprinsul alin. (1)-(3) din același articol, rezultă că legiuitorul a rezervat instanțelor de judecată, în fața cărora se invocă excepții de neconstituționalitate, rolul de prim filtru în privința acestora, a căror trimitere la Curtea Constituțională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condițiilor cumulative de admisibilitate instituite prin norma menționată.

Cu privire la art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003, curtea de apel a reținut în mod judicios că această dispoziție legală nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 387/05.06.2018 a Curții Constituționale.

Pe de altă parte, chiar Curtea Constituțională a indicat în jurisprudența sa reperele "legăturii cu soluționarea cauzei", subliniind că ele constau în aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și în necesitatea invocării excepției, în scopul restabilirii stării de legalitate. În concret, Curtea a apreciat că incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul unei instanțe judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Prin urmare, excepția în dezbatere trebuie să se plaseze în contextul unui control concret de constituționalitate, pentru că o eventuală decizie de constatare a neconstituționalității trebuie să producă un efect util și direct asupra cauzei.

Transpunând aceste considerente de principiu în cauza de față, Înalta Curte constată că lipsește cerința existenței unei legături a prevederilor Legii nr. 49/2010, contestate, cu procesul în care a fost invocată excepția, întrucât, la data pronunțării asupra prezentului recurs, contestația în anulare împotriva deciziei nr. 1464/09.08.2022 era deja soluționată, prin decizia nr. 100/01.02.2023, fiind respinsă ca tardivă.

În aceste condiții, nu poate fi identificată vreo legătură între soluția dată în contestația în anulare și cea pe care ar fi pronunțat-o Curtea Constituțională, întrucât dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată vizează chestiuni care țin de judecata în fond a litigiului, etapă procesuală finalizată. Ca atare, normele contestate nu au fost și nici nu ar fi putut fi efectiv aplicabile în calea extraordinară de atac, iar prefigurarea unei soluții eventual favorabile în controlul de constituționalitate nu creează premisele aplicării lor directe în stadiul procesual actual al dosarului.

Reținând, așadar, că dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare și că în cauză s-a reținut în mod corect neîndeplinirea acestor cerințe, Înalta Curte constată că, în mod legal, curtea de apel a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 18.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 aprilie 2023.