ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Dosarul arbitral nr. x a fost înregistrat la data de 3.12.2018 pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris (ICC Paris) și a fost declanșat prin cererea de arbitrare formulată la data de 27.11.2018, în baza art. 4 din Regulile de arbitraj ale ICC din 1.03.2017, de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.- C.N.A.I.R. S.A. (fostă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.).

Prin această acțiune arbitrală, s-a solicitat a se dispune obligarea, în solidar, a pârâților A. (Austria) și B. (Irlanda), în calitate de membri a asocierii C./B./A. la plata sumei de 832.125 euro, reprezentând debit principal; la plata dobânzii legale în cuantum de 362.350,54 euro aferentă debitului principal, calculată de la data de 12.08.2011 și până la data de 13.11.2018, precum și în continuare până la data achitării integrale a debitului, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011; la plata cheltuielilor de arbitrare ocazionate de prezentul proces.

Prin decizia arbitrală parțială pronunțată la 27 aprilie 2020 în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH, Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris a decis în sensul că: Tribunalul Arbitral are competență asupra pârâților; Tribunalul Arbitral are competență asupra intervenientului; cererile reclamantului împotriva pârâților sunt admisibile; cererea pârâților împotriva intervenientului este admisibilă; cererea reclamantului împotriva intervenientului este admisibilă.

C., prin administrator judiciar Dr. D., și dr. E. au formulat acțiune în anularea deciziei arbitrale parțiale.

Prin sentința civilă nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a petentei C., invocată prin întâmpinare de intimatele B. și A..

A fost admisă în parte acțiunea în anulare formulată de petentele C., în insolvență, prin administratorul judiciar asupra averii debitoarei, Dr. D., și administratorul judiciar Dr. E. în nume propriu, în contradictoriu cu intimatele COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., B. și A., împotriva deciziei arbitrale parțiale pronunțate la 27 aprilie 2020 de către Tribunalul Arbitral în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH, înregistrat pe rolul Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională de la Paris.

În consecință, a fost anulată în parte decizia arbitrală parțială atacată, în sensul că s-a constat că tribunalul arbitral a încălcat ordinea publică și dispoziții imperative ale legii atunci când a statuat că are competență cu privire la pretențiile formulate împotriva intervenientului C., în insolvență, de către reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. și pârâtele B. și A. și că sunt admisibile aceste pretenții.

Au fost menținute în rest dispozițiile deciziei arbitrale parțiale atacate.

Au fost obligate intimatele COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., B. și A., în solidar, să plătească petentelor suma de 10.046,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea ultimelor două intimate evocate în precedentul paragraf, vizând cheltuielile de judecată în sumă de 96.297,63 RON.

B. și A. și COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. au declarat recursuri împotriva acestei hotărâri.

Motivele recursului declarat de recurenții B. și A. sunt următoarele:

Un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la lipsa calității procesuale active a C..

Potrivit recurenților, Curtea de Apel București a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active a C., confundând identitatea intervenientului în arbitraj Dr. E. cu C., o parte fără calitate procesuală.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de reclamantă în proces poate aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

Totodată, raportat la dispozițiile art. 601-607 C. proc. civ., dar și la caracteristicile specifice ale arbitrajului ca formă de soluționare a disputelor, recurenții arată că hotărârea arbitrală care se emite de către un tribunal arbitral este opozabilă părților din arbitraj.

De asemenea, recurenții mai susțin că acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale are o natură duală, pe de o parte, este o cale de atac în anulare pentru motive de nelegalitate, iar, pe de altă parte, este o acțiune de primă instanță pentru situația admiterii și anulării hotărârii arbitrale. Prin urmare, o astfel de acțiune nu ar putea fi formulată decât de una din părțile din arbitraj. Nu există nicio dispoziție expresă care să dea legitimitate procesuală pentru formularea unei astfel de acțiuni și a unor terți de arbitraj.

Recurenții arată că C. nu a figurat niciodată ca parte în al doilea arbitraj, cererea de introducere în cauză fiind formulată împotriva Dr. E. și nu a societății, prin raportare la dispoziții specifice ale legislației germane care reglementează domeniul insolvenței.

Ca atare, C. nu poate justifica o calitate procesuală activă în formularea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze.

O altă critică în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanța a dat hotărârea recurată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind admisibilitatea cererii de intervenție formulată de E..

Potrivit recurenților, instanța a confundat identitatea terțului intervenient ca fiind C., iar nu E..

Recurenții apreciază că este irelevant dacă C. este în insolvență sau nu, instanța de fond neanalizând vreun argument sau temei de drept german care ar împiedica Dr. E. să figureze ca terț intervenient în arbitraj. Din contră, Dr. E. își asumă obligații proprii în arbitraj, potrivit legislației insolvenței din Germania, în calitate de administrator judiciar.

Solicită, așadar, instanței de recurs să constate că tribunalul arbitral în mod corect a decis prin că cererea lor de introducere în cauză a Dr. E. în calitate de administrator judiciar al averii C. este admisibilă.

Recurenții arată că prin sentința din 27.04.2020 au fost soluționate doar aspecte preliminare (procedurale) cu privire la cel de-al doilea arbitraj în legătură cu admisibilitatea, din perspectiva Regulilor ICC aplicabile ca reguli de procedură și nu fondul acestei cereri.

Recurenții mai arată că cererea lor de introducere în cauză, a cărei admisibilitate trebuia analizată prin raportare la Regulile ICC, a urmărit includerea și a persoanei responsabile de încheierea contractului de tranzacție pe care se întemeiază cererea de arbitrare a C.N.A.I.R., în situația în care aceasta ar fi admisă de către Tribunalul Arbitral.

În raport de prevederile art. 7 din Regulile ICC, recurenții susțin că o cerere de introducere în cauză a celorlalți membri ai consorțiului/asocierii (sau a persoanei responsabile pentru acest membru) este admisibilă chiar dacă aceasta nu include o cererea separată și diferită a pârâților inițiali împotriva acestor membri.

Potrivit recurenților, regulile ICC erau aplicabile celui de-al doilea arbitraj, acestea având aplicabilitate directă și prioritară pentru analiza admisibilității cererii de introducere în cauză a Dr. E., prin raportare la dispozițiile art. 619 și 1115 C. proc. civ.

Mai susțin recurenții că o cerere împotriva Dr. E. este admisibilă potrivit legislației care reglementează insolvența în Germania.

Recurenții arată că încheierea contractului de tranzacție a fost făcută după numirea Dr. E. în calitate de administrator judiciar. Acest contract, dacă a fost valabil încheiat, creează o datorie asupra averii C.. Pe cale de consecință, contractul de tranzacție obligă pe administratorul judiciar Dr. E., având în vedere și că acesta a preluat procedurile arbitrale, inițiate de C. la care se face referire în secțiunea I.6. din contractul de tranzacție.

În opinia recurenților, dacă prin fapta administratorului judiciar se naște o obligație prin încheierea unui contract și o clauză arbitrală este inclusă în același contract, atunci cererea împotriva administratorului judiciar poate fi formulată ca o acțiune preferențială în arbitraj, fără a ține cont de limitările care s-ar aplica cererilor obișnuite potrivit legislației germane care reglementează insolvența.

Recurenții insistă asupra faptului că ce s-a analizat prin sentința ICC din 27.04.2020 a fost doar admisibilitatea cererii formulate împotriva Dr. E. din perspectivă procedurală, ca acesta să participe ca parte suplimentară în cel de-al doilea arbitraj, și nu temeinicia acestei cereri, astfel că și analiza din sentința recurată trebuia limitată la ce s-a stabilit prin hotărârea arbitrală contestată.

Mai arată recurenții că Tribunalul Arbitral în mod corect a reținut că prevederile Regulamentului 1346/2000 nu contravin includerii în cauză a Dr. E., în calitate de administrator judiciar al C..

O altă critică vizează faptul că instanța a dat hotărârea recurată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind încheierea convenției arbitrale din contractul de tranzacție cu depășirea mandatului reprezentantului C..

Consideră că Tribunalul Arbitral în mod eronat a reținut competența sa prin sentința ICC din 27.04.2020 potrivit art. 1.119 Cod procedură civilă.

Ca un aspect prealabil, menționează că sunt de acord cu considerentele sentinței ICC din 27.04.2020, în sensul că susținerile C.N.A.I.R. din cererea de arbitrare sunt neîntemeiate, întrucât în cauză nu poate fi reținută aplicabilitatea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2363/2018 potrivit art. 430 Cod procedură civilă.

Recurenții arată că, din documentele depuse în cel de-al doilea arbitraj, rezultă că nu și-au exprimat niciodată consimțământul cu privire la soluționarea disputelor prin arbitraj potrivit art. IV din contractul de tranzacție.

Reiterează recurenții că acest contract de tranzacție a fost semnat de dl. F., General Manager al C., chiar dacă acesta nu a avut vreo împuternicire să reprezinte Consorțiul în legătură cu această tranzacție și asumarea unei clauze arbitrate. Dl. F. nu a fost niciodată autorizat de către membrii Consorțiului potrivit art. 7.1 din contractul de tranzacție cu privire la asumarea clauzei arbitrale.

Convenția arbitrală, astfel cum susțin recurenții, este un act juridic solemn, din moment ce, potrivit art. 548 C. proc. civ., aceasta trebuie să se încheie în scris, sub sancțiunea nulității, ceea ce înseamnă că forma scrisă a convenției arbitrale este o condiție ad validitatem.

În legătură cu forma consimțământului contestată de către C.N.A.I.R., arată că nu au exteriorizat niciodată expres consimțământul pentru clauza arbitrală de la art. IV din contractul de tranzacție, consimțământ care ar fi trebuit să fie manifestat în scris pentru a fi valabil.

Potrivit recurenților, angajamentul luat în numele Consorțiului prin contractul de tranzacție ar fi trebuit să fie acordat de fiecare și toți membrii Consorțiului sau în baza unui mandat dat expres pentru acceptarea clauzei arbitrale și nu ar fi putut fi dat în mod valabil de F. în numele Consorțiului.

De asemenea, menționează că C. nu poate fi considerată ca fiind împuternicită în baza contractului de asociere să acționeze pe seama lor și să accepte clauza arbitrală de la art. IV din contractul de tranzacție.

Mai susțin recurenții că pentru acceptarea clauzei arbitrale de la art. IV din contractul de tranzacție sau a oricăror alte acte similare de dispoziție ar fi fost necesară o împuternicire specială, conform art. 343

1

art. 948, art. 1535, art. 1536 și art. 1537 vechiul C. civ. (art. 2.016 alin. (2) noul C. civ.), iar câtă vreme o asemenea împuternicire specială nu există, este evident că nu au acceptat niciodată art. IV din contractul de tranzacție.

Potrivit recurenților, contractul de tranzacție nu a fost semnat în mod valabil de reprezentantul C., având în vedere că la data semnării acestuia procedura insolvenței C. fusese deja inițiată, iar administratorul judiciar al acestei societăți fusese numit, așadar acceptarea clauzei arbitrale de la art. IV din contractul de tranzacție se putea face numai în baza unei împuterniciri speciale și exprese (scrise) a Dr. E., pentru motivele arătate mai sus.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A.:

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că soluția de respingere a excepția lipsei calității procesuale active a petentei C., invocată prin întâmpinare de intimatele B. și A. a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 teza I C. proc. civ.

În raport de aceste dispoziții legale, recurenta susține că au calitate procesuală activă pentru a formula acțiune în anulare a hotărârii arbitrate numai părțile din cadrul dosarului arbitral.

Cum pârâtele din dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH au solicitat introducerea în cauză ca intervenient forțat a dr. E., în calitate de administrator judiciar al societății C., în nume propriu, iar nu societatea, consideră că numai dr. E., în nume propriu, poate avea deschisă calea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale parțiale, iar nu societatea C..

Recurenta arată că instanțele sunt obligate să soluționeze cauza dedusă judecații în limitele învestirii și să respecte principiul disponibilității consacrat de art. 9 Cod procedură civilă.

La 18.01.2023, recurenții B. și A. au formulat cerere de renunțare la judecarea recursului declarat.

Cererea a fost comunicată intimatei C., prin administrator judiciar Dr. D. la 01.02.2023; recurentei COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. la 01.02.2023; intimatului Dr. E. - în nume propriu la 01.02.2023.

Cererea de recurs formulată de B. și A. a fost comunicată recurentei COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. la 25.01.2023, iar aceasta nu a formulat întâmpinare.

Cererea de recurs formulată de COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a fost comunicată recurenților B. și A. la 23.01.2023, iar aceștia nu au formulat întâmpinare.

Cererile de recurs au fost comunicate intimatei C., prin administrator judiciar Dr. D. la 25.01.2023, iar aceasta nu a formulat întâmpinare.

Cererile de recurs au fost comunicate intimatului Dr. E. - în nume propriu la 25.01.2023, iar acesta nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 20 septembrie 2023, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pentru lipsa taxei judiciare de timbru; a admis în principiu recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. și a fixat termen la 15 noiembrie 2023, în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

La 15 noiembrie 2023, recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a depus la dosar înscrisuri.

Înalta Curte, analizând cu prioritate chestiunea timbrajului în ceea ce privește recursul declarat de recurenții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., art. 24 alin. (2), coroborat cu art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Totodată, dispozițiile art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În cauză, a fost stabilită în sarcina recurenților B. și A. obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, recurenților B. și A. li s-a pus în vedere obligația achitării, în solidar, a taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar. Recurenții nu s-au conformat acestei obligații.

De asemenea, prin raportul întocmit de magistratul-asistent și comunicat recurenților la data de 19.05.2023 astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar, li s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea din 20 septembrie 2023, a fost admisă excepția nulității recursului declarat de recurentele B. și A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pentru lipsa taxei judiciare de timbru.

Prin urmare, având în vedere faptul că în cauză recurenții nu și-au îndeplinit obligația de timbrare ce le revenea și că nu operează scutirea legală de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum și a prevederilor art. 494, coroborat cu art. 197 C. proc. civ. și să dispună anularea recursului ca netimbrat.

Întrucât în lipsa îndeplinirii obligației de timbrare a recursului declarat în cauză, instanța nu este legal învestită, cererea de renunțare la judecarea recursului, formulată de recurenți, nu poate fi analizată.

Analizând recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Înalta Curte arată că, deși cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură reglementate de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 teza I C. proc. civ., critică ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza de către instanță.

În susținerea căii extraordinare de atac, recurenta a arătat că, în raport de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. b) și art. 36 teza I C. proc. civ., instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active a petentei C., întrucât pot formula acțiune în anulare a hotărârii arbitrale numai părțile din dosarul arbitral.

A mai susținut recurenta că pârâtele B. și A. au solicitat introducerea în cauză ca intervenient forțat a dr. E., în calitate de administrator judiciar al societății C., în nume propriu, iar tribunalul arbitral și instanța de judecată aveau obligația de a soluționa cauza în limitele învestirii și de a respecta principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are calitate procesuală, art. 36 din același cod statuând:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În cauză, instanța fiind învestită cu o acțiune în anulare a hotărârii arbitrale, în raport de art. 608 și următoarele Cod procedură civilă, reiese că o astfel de acțiune nu ar putea fi formulată decât de către una din părțile din arbitraj.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a observat că pârâtele, prin cererea formulată odată cu întâmpinarea față de cererea de arbitrare au solicitat introducerea în cauză a "dr. E., în calitatea sa de administrator judiciar al activelor societății C., în insolvență" potrivit art. 7 din Regulile ICC Paris și că, așa cum reiese din considerentele deciziei arbitrale parțiale atacate, intervenient este considerat a fi "Dr. E. în calitatea sa de administrator judiciar al C. (Germania), în insolvență.

Totodată, Curtea de Apel București, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a avut în vedere și faptul că însăși reclamanta a solicitat ca instanța arbitrală, în cazul în care cererea de introducere în cauză împotriva intervenientului este admisă, să oblige pe Dr. E., în calitate de administrator judiciar al C., în insolvență, să răspundă în calitate de co-debitor solidar. Pe de altă parte, chiar intimatele B. și A. au solicitat, prin cererea de introducere în cauză antereferită, că, "în cazul în care solicitările CNAIR vor fi acordate integral sau parțial de Tribunalul Arbitral, Dr. E. în calitatea sa de administrator al activelor C., în insolvență, ar trebui să fie răspunzător în solidar cu Pârâții în ceea ce privește cu aceste solicitări" și că "C., în calitate de lider al consorțiului, este singura parte care a participat efectiv la Contract".

Așa fiind, în raport de cadrul procesual stabilit în mod corect de Curtea de Apel București, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b) și a) art. 36 teza I Cod procedură civilă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefond recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

Este notoriu că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

Văzând prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța apreciază că, în raport de complexitatea cauzei și activitatea concretă desfășurată de avocatul intimatei C., în insolvență, nu se impune reducerea cuantumului onorariului avocațial.

Motivat de aceste considerente, va respinge cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.

În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. la plata sumei de 1.137,5 euro, exprimată în monedă națională, către intimata C., în insolvență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca netimbrat.

Respinge recursul declarat de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 85F din 21 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.

Obligă recurenta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. la plata sumei de 1.137,5 euro, exprimată în monedă națională, către intimata C., în insolvență.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.