ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 27.07.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 340.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea efectivă a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă a solicitat să se constate încetarea contractului de vânzare nr. x/05.06.2020 încheiat între părți și să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 181/LP/29.09.2022 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă acțiunea reclamantei a fost respinsă, cererea reconvențională a fost admisă, s-a constatat rezilierea contractului de vânzare nr. x/05.06.2020 încheiat de părți, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 80/2023-A/07.03.2023, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 340.000 RON, cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale aferente, calculată de la introducerea acțiunii până la data plății efective; a respins cererea reconvențională ca nefondată, a înlăturat dispoziția de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din primă instanță și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 26.432,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei și în rejudecare, respingerea apelului și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.650, 1.671 și 1.672 C. civ., întrucât contractul trebuia interpretat în favoarea vânzătoarei, nu a cumpărătoarei, iar termenul de plată era stabilit prin art. 4.2 par. 2 din contractul de vânzare nr. x/05.06.2020; a invocat, astfel, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a susținut că, în aplicarea art. 1.672 și 1.678 C. civ., instanța de apel a reținut că vânzătorul are drept obligații principale transmiterea proprietății bunului vândut și predarea acestuia, care, în speță, se realizează prin cântărire, însă a ignorat dispozițiile art. 1.693 C. civ., care stabilesc dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea bunului de îndată ce prețul este achitat. A afirmat că părțile au prevăzut prin contract data până la care cumpărătoarea trebuia să achite prețul, nu și data predării mărfii, care nu putea fi decât ulterior efectuării plății, iar prin notificarea din 18.02.2021, societatea intimată a urmărit modificarea unilaterală a contractului, impunând un termen de livrare.

Recurenta a criticat interpretarea dată de instanța de apel clauzei regăsite la art. 6.1 din contract, în sensul că ar fi echivalentă unui contract de depozit și a arătat că scopul contractului de depozit este păstrarea și conservarea bunului în vederea restituirii lui în natură la termenul stabilit sau la cererea deponentului, pe când în cauza de față, la data încheierii contractului, marfa nu exista, ci urma să rezulte din producția anului 2020, deci condiția remiterii bunului, esențială pentru un contract de depozit, nu era îndeplinită.

În continuare, a arătat că instanța de apel a reținut eronat faptul că ar fi îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, conform art. 1.530 C. civ. și a obligat-o la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat reclamantei, deși, în opinia sa, nu are nicio culpă pentru că nu a livrat cantitatea de porumb; conform convenției, nu s-a stabilit un termen de livrare, ci numai de plată, astfel că putea livra marfa cel mai devreme odată cu primirea plății, nicidecum anterior, la cererea cumpărătoarei. A mai susținut că, dacă ar fi primit plata, ar fi putut livra oricând cantitatea de cereale stabilită contractual.

Autoarea căii de atac a reiterat excepția de neexecutare a contractului, argumentând că intimata își invocă propria culpă pentru neexecutarea obligației de livrare a cerealelor și a evocat condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a-i fi atrasă răspunderea contractuală. Astfel, a arătat că, pentru a aprecia asupra neexecutării culpabile, trebuie verificat momentul exigibilității obligației, însă în contract părțile nu au agreat un termen pentru a preda cantitatea de cereale; a mai menționat că trebuia examinată culpa pentru neexecutare, care nu-i aparține și a apreciat că vinovată este intimata, care nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, anterioară predării bunului.

Recurenta a susținut că societatea cumpărătoare a fost de rea-credință, deoarece a notificat-o pentru livrarea mărfii înainte de scadența obligației de plată, dar nu a comunicat dacă înțelege să achite prețul anticipat scadenței, pentru a primi bunurile mai devreme.

Combătând dezlegarea dată cererii reconvenționale, recurenta a arătat că instanța de apel a nesocotit clauzele cuprinse la art. 10.1 și 10.3 din contract, de vreme ce notificarea nr. x/26.04.2021, trimisă intimatei, fusese justificată de încălcarea de către aceasta a prevederilor contractuale; de aceea, a apreciat că instanța de apel trebuia să constate încetarea contractului.

La 29.05.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția netimbrării recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării actului procedural al instanței.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării cererii de recurs, constatându-se că recursul declarat nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 15.980 RON, calculată conform art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013 și de a indica valoarea și modul de calcul al dobânzii legale, calculată de la 27.07.2021 până la data declarării recursului, iar prin adresa din 09.05.2023, comunicată la 16.05.2023, recurentei i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru și să depună la dosar dovada plății taxei.

La 18.05.2023, autoarea căii de atac a formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a obligației de timbrare, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, care a fost respinsă prin încheierea din 25.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin urmare, constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru soluționarea recursului, recurenta nu s-a conformat obligației de plată a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor legale evocate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat și, în aplicarea art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 80/2023-A/07.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.