ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 691/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la 26.06.2020, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 299.400,19 RON, reprezentând despăgubiri, precum și cheltuielile de judecată.

Prin sentința nr. 84/LP/27.04.2021, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 299.400,19 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x nr. x din 1.04.2020 și suma de 3.235,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 139/2023-A/04.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Împotriva deciziei curții de apel, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârilor instanțelor de fond, cu consecința respingerii cererii privind obligarea sa la plata despăgubirilor.

Prin cererea de recurs, a invocat încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1.164, art. 1.170 și ale art. 1.270 C. civ.

A arătat că instanța de apel, analizând convenția părților, a reținut doar obligațiile sale, nu și pe ale intimatei, care nu a respectat art. 17 alin. (2) din contract, în temeiul căruia trebuia să depună garanția de bună execuție la sediul vânzătoarei, cu 2 zile lucrătoare anterior începerii livrărilor de energie. A susținut că transmiterea scrisorii prin poștă de către intimată, fără ca aceasta să ajungă la sediul său în termenul convenit, echivalează neîndeplinirii obligației.

În opinia sa, reținând opusul, instanța de apel a nesocotit legea părților. A mai arătat că îndeplinirea întocmai a obligației era esențială, întrucât părțile au prevăzut, prin clauza regăsită la art. 26 alin. (5) lit. d), rezilierea de drept a contractului în cazul nerespectării oricărei obligații asumate.

O critică subsecventă vizează greșita interpretare a art. 1.351 C. civ., privind forța majoră, raportat la art. 476 alin. (2) C. proc. civ., privind caracterul devolutiv al apelului, recurenta susținând că, la judecata în prima instanță a invocat cazul de forță majoră și, chiar dacă prin motivele de apel nu a mai formulat critici asupra acestei chestiuni, ea trebuia analizată, la dosar fiind depus avizul de forță majoră eliberat de Camera de Comerț și Industrie Bihor.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat argumente privind calculul greșit al despăgubirilor acordate de instanțele devolutive, arătând că intimata nu a respectat criteriile de calcul prevăzute în contract, nici obligațiile privind cuprinsul facturii și termenul de trimitere a acesteia către recurentă, aspecte care determină caracterul nedatorat al sumei pretinse.

A mai criticat și modul în care instanța a apreciat asupra concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, considerând că, și în acest mod, a fost încălcat art. 1.270 C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică, prin care recurenta a reproșat instanței de apel analiza doar a obligațiilor sale, nu și pe cele ale intimatei, subliniind omisiunea de examinare a afirmațiilor sale potrivit cărora partea adversă nu i-ar fi prezentat scrisoarea de garanție bancară în termenul agreat, nu poate fi primită; analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a analizat susținerile autoarei căii de atac și a reținut că și dacă s-ar constata depunerea scrisorii de garanție cu o zi întârziere, o astfel de conduită reflectă o neexecutare a contractului de însemnătate redusă.

De aceea, cât timp recurenta (atunci apelantă) nu își îndeplinise propriile obligații și nici nu se declarase gata să le execute - ceea ce, contrar autoarei căii de atac, nu constituie o afirmație cu caracter speculativ, ci una pe care instanța devolutivă de prim control judiciar a extras-o din materialul probator administrat -, ea nu poate opune excepția de neexecutare și nici nu poate invoca aplicarea unui tratament discriminatoriu; această concluzie reflectă justa fundamentare a deciziei atacate pe prevederile art. 1.551 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte notează că recurenta a invocat cazul de forță majoră în fața tribunalului, motivul invocat fiind înlăturat prin sentința primei instanțe.

Prin motivele de apel, aceasta nu a formulat critici vizând considerentele primei instanțe cu privire la forța majoră, iar prin motivele de recurs a apreciat că subzista obligația curții de apel, în calitate de instanță devolutivă de control judiciar, să analizeze aceste aspecte, în baza art. 476 alin. (2) C. proc. civ. și a prezentat argumente privind incidența acestei cauze de înlăturare a răspunderii sale contractuale.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că art. 476 alin. (2) C. proc. civ. reglementează ipoteza apelului nemotivat sau pe cea în care motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare ori dovezi noi, stabilind că, într-un astfel de caz, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Însă, potrivit art. 477 C. proc. civ., când apelul este motivat, instanța va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant.

Această ipoteză se regăsește în cauza de față, când S.C. B. S.A., titulară și a căii de atac devolutive, a formulat motive de apel prin care a criticat sentința primei instanțe, nu însă și dezlegarea dată forței majore.

În acest context, Înalta Curte reține că acestea sunt invocate pentru prima dată în recurs, așa încât nu pot fi primite, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, că motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speță, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că asupra elementelor sesizate omisso medio s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a confirmat sentința apelată. Astfel, în măsura în care a apreciat că dezlegările primei instanțe vizând această chestiune contravin legii, recurenta, în calitate de titulară și a căii de atac devolutive, avea obligația să le invoce prin memoriul de apel, pentru a obține reevaluarea lor în recurs.

Criticile îndreptate împotriva modului de determinare a prejudiciului nu sunt apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei că nu este suficientă enunțarea unei critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material în recurs presupune nu doar indicarea acesteia în mod concret, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentei privind modul în care instanța de apel a apreciat asupra stării de fapt și fondului raporturilor contractuale dintre părți, statuând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, se transpune într-o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, întrucât în această etapă procesuală analiza nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de eventuală netemeinicie.

Pe temeiul considerentelor reținute, constatând că sunt nefondate toate criticile recurentei și că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 139/2023-A/04.05.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.