ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2259/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23.06.2020, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i predea și să monteze următoarele componente ale stației de asfalt tip x: predozatoare agregate (trei buncăre, două vibratoare pe pereții buncărelor de stocare nisip) și turn malaxare (un siloz depozitare filer cu capacitatea de 60 mc și un tanc de bitum cu capacitatea de 60 mc) și să înlocuiască anumite componente ale aceleiași stații de asfalt cu componente care să respecte specificațiile tehnice prevăzute expres în anexa 1 la contractul de vânzare nr. x/23.12.2019, respectiv buncărul de stocare asfalt cu capacitatea de 60 t cu două buncăre de stocare asfalt, încălzite electric, cu capacitatea de 30 t fiecare și malaxorul dotat cu 28 de șape și 28 de brațe cu unul care să corespundă specificațiilor tehnice prevăzute în anexa 1 la contract (dotat cu 32 de șape și 32 de brațe), cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2660/17.12.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea, a obligat pârâta să predea reclamantei și să monteze următoarele componente ale stației de asfalt tip x, conform contractului de vânzare nr. x/23.12.2019 și anexei 1 la contract, a căror lipsă a fost constatată prin procesul-verbal de predare-primire încheiat la 13.02.2020: predozatoare agregate (trei buncăre și două vibratoare pe pereții buncărelor de stocare nisip) și turn malaxare (un siloz depozitare filer cu capacitatea de 60 mc și un tanc de bitum cu capacitatea de 60 mc); a obligat pârâta să înlocuiască următoarele componente ale stației de asfalt tip x cu unele care să respecte specificațiile tehnice prevăzute expres în anexa 1, parte integrantă la contractul de vânzare nr. x/23.12.2019 și anume buncărul de stocare asfalt cu capacitatea de 60 t cu doua buncăre de stocare asfalt, încălzite electric, cu capacitatea de 30 t fiecare și malaxorul existent (dotat cu 28 de șape și 28 de brațe) cu unul dotat cu 32 de șape și 32 de brațe); a mai obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.721 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1611/21.10.2022, astfel cum a fost completată prin decizia civilă nr. 151/03.02.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 13.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1611/21.10.2022, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 1.225 alin. (1) și art. 1.226 alin. (1) C. civ., care reglementează obiectul contractului și obiectul obligației; a invocat, astfel, ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, a arătat că instanța de apel a apreciat că aspectele invocate de părți trebuie analizate într-o anumită ordine, respectiv să se stabilească, mai întâi, obiectul contractului, apoi existența unor vicii ascunse și validitatea și eficiența clauzelor de înlăturare a răspunderii pentru aceste vicii, pentru ca, ulterior, să se statueze asupra imposibilității de executare a obligației ce face obiectul acțiunii; a precizat că instanța a relevat aspecte vizând obiectul contractului de vânzare, dar nu a analizat obiectul obligației intimatei și nici obiectul derivat al contractului.

A precizat că, în prezenta cauză, obiectul contractului este vânzarea, de către intimată, a unor bunuri, iar obiectul obligației vânzătoarei este transmiterea proprietății bunurilor vândute, corelativ obligației cumpărătoarei de a le achita prețul; prin contract, părțile au prevăzut obligația intimatei de a transmite recurentei dreptul de proprietate asupra bunurilor menționate la clauza 3.1, cu specificațiile tehnice detaliate expres în anexa 1, care face parte din contract.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanța de apel nu a examinat și obiectul derivat al actului juridic încheiat - obiectul prestației, adică bunurile ce trebuiau predate, astfel cum au fost determinate de părți.

A doua critică vizează încălcarea principiului de drept pacta sunt servanda instituit de art. 1.270 C. civ. și a caracterului comutativ al contractului de vânzare, prevăzut de art. 1.173 alin. (1) C. civ., întrucât instanța de prim control judiciar a nesocotit voința reală a părților când a stabilit că anexa 1 nu este necesară identificării bunurilor vândute, în condițiile în care clauzele 2.2, 3.1 și 12.6 au fost stipulate de părți și trebuie respectate precum legea.

A afirmat că a fost încălcat caracterul comutativ al vânzării, întrucât la momentul încheierii contractului existența obligațiilor părților era certă și fiecare cunoștea întinderea obligațiilor asumate, astfel că nu putea opera nicio modificare în lipsa unui acord, conform principiului irevocabilității instituit de art. 1.270 alin. (2) C. civ.

În continuare, a invocat dispozițiile art. 1.266 C. civ. și a arătat că instanța de apel nu a interpretat obiectul obligației vânzătoarei și obiectul derivat al contractului după voința concordantă a părților; a afirmat că, în ipoteza în care instanța ar fi constatat existența unor clauze îndoielnice privind bunurile vândute, ar fi trebuit să le interpreteze în favoarea cumpărătorului, potrivit art. 1.671 C. civ.

Recurenta a mai criticat interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.672 pct. 2 C. civ. privind obligația vânzătorului de a preda bunul, întrucât a reținut că a fost predat chiar bunul menționat în contract, deși această constatare nu corespunde realității și este contrară procesului-verbal încheiat de părți la 13.02.2022, în care au fost consemnate diferențele dintre specificațiile tehnice prevăzute în anexa 1 și bunurile efectiv preluate.

Totodată, a susținut că a fost restrânsă nejustificat aplicarea dispozițiilor art. 1.516 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 și ale art. 1.527 alin. (1) C. civ. privind dreptul creditorului de a obține îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației și de a cere, cu prioritate, executarea silită în natură, deoarece instanța de apel trebuia să observe că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit de bunăvoie obligația de a da bunurile mobile individual determinate din anexa 1 la contractul părților și să o oblige pe aceasta la executare, așa cum a dispus prima instanță.

La 10.05.2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă autorul căii de atac aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, deși a indicat expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Prezentul demers judiciar urmărește obligarea societății pârâte la predarea și montarea unor componente ale bunurilor cumpărate, astfel încât reclamanta să primească bunurile ce au format obiect al contractului încheiat de părți.

Instanța de apel, schimbând în tot sentința tribunalului, a reținut că acțiunea privește executarea contractului, iar nu viciile bunului vândut și, întrucât părțile au prevăzut că stația de asfalt, care a făcut obiect al convenției lor, va fi predată în starea în care se găsea la data inspectării, a apreciat, în urma evaluării probelor administrate, că bunul predat este chiar cel contractat; a mai statuat că, dacă a existat o eroare asupra obiectului contractului, această chestiune nu se poate cerceta în cadrul acestui proces, față de limitele învestirii instanței cu o acțiune în executarea contractului.

Din examinarea motivelor de recurs, rezultă că autoarea căii de atac a criticat modul în care instanța de apel a analizat obiectul contractului și obligația de predare ce incumbă vânzătorului, reproșându-i omisiunea de a cerceta obiectul derivat al acestei obligații, respectiv bunul predat, ale cărui componente și specificații nu corespund, potrivit aprecierilor recurentei, cu cele descrise de părți în contract și anexa la acesta; de asemenea, a arătat că, întrucât bunul predat nu este același cu cel asupra căruia părțile au convenit, rezultă că obligația de predare nu a fost îndeplinită. În dezvoltarea motivelor, recurenta a prezentat drept argumente dovezile administrate în cauză, invocând conținutul contractului, al anexei și al procesului-verbal de predare-primire, precum și elemente de fapt privind conduita părților pe parcursul derulării raporturilor contractuale, relevând aspecte care, în opinia sa, dovedesc neîndeplinirea obligației de predare a bunului cumpărat.

Înalta Curte reține că în măsura în care instanța de apel a stabilit că societatea vânzătoare și-a îndeplinit întocmai obligația de predare a bunurilor contractate, iar criticile recurentei vizează lipsa unor elemente de ordin calitativ și cantitativ, ceea ce se circumscrie unei executări defectuoase a contractului din perspectiva neconformității bunurilor, aceste critici nu pot fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat, ci vizează o greșită apreciere asupra obiectului litigiului, chestiune care nu a fost criticată, în contextul în care curtea de apel a subliniat că obiectul acțiunii privește executarea contractului, iar nu angajarea răspunderii pentru vicii ascunse.

Instanța supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

În speță, sub pretextul încălcării sau aplicării greșite a art. 1.225 alin. (1), art. 1.226 alin. (1), art. 1.270, art. 1.173 alin. (1), art. 1.516, art. 1.527 și a art. 1.672 C. civ., recurenta aduce în dezbatere situația de fapt, clauzele contractuale și celelalte acte juridice încheiate de părți, precum și conduita contractanților, criticând modul în care instanța de apel, evaluând probatoriul administrat, a tras concluzia identității între bunul contractat și bunul predat.

Nemulțumirea recurentei legată de decizia atacată, de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt, statuând, în cele din urmă, asupra netemeiniciei acțiunii, fără a deduce instanței de casare examinarea unei norme de drept pretins încălcate ori greșit aplicate, este o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu mai poate fi reevaluată în recurs, cale extraordinară de atac, care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. așa fiind, o nouă analiză a situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Va respinge și cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1611/21.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.