ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 413/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, la 6 februarie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat: să se constate nulitatea absolută a contractului de leasing financiar nr. x/31.05.2017, cu restabilirea situației anterioare, pentru neîndeplinirea unor condiții esențiale ale contractului de leasing, iar în subsidiar, să se dispună rezoluțiunea contractului de leasing financiar nr. x/31.05.2017 încheiat între reclamantă și pârâta B. S.A., cu restabilirea situației anterioare; să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.05.2017 încheiat între reclamantă și pârâta C. S.R.L., având în vedere că bunul care face obiect al acestuia nu a fost livrat, cu obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul acestui contract; să se oblige pârâtele la restituirea sumei de 190.963 RON (repunere în situația anterioară, accesorie capetelor de cerere 1 și 2), achitată de societatea reclamantă cu titlu de avans și taxe, conform anexei la contractul de leasing, precum și cu titlu de rate de leasing - capital, dobânzi și alte costuri achitate până la data prezentei, conform anexei la contractul de leasing (până la data prezentei, sumele sunt achitate conform fișei depusă în probațiune), precum și toate sumele care se vor achita pe parcursul judecății, până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în acest sens, actualizate cu dobânda legală de la momentul plății de către reclamantă și până la plata efectivă către aceasta; să se oblige C. S.R.L. la plata daunelor interese și a penalităților contractuale, calculate conform art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x/01.08.2017 la contractul de vânzare cumpărare nr. x/30.05.2017, respectiv: 16.000 RON daune interese stabilite de comun acord prin art. 1 pentru lipsa de folosință, iar 78.272 euro (plătibile în RON, la cursul BNR din ziua plății) - penalități contractuale stabilite prin art. 2, calculate conform modului de calcul anexat, până la data prezentei, și să se oblige pârâta în continuare la plata penalităților contractuale calculate până la data rămânerii definitive a hotărârii de rezoluțiune a contractului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 51/1997 actualizată, prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1169, 1170, 1164, 1350, 1516, 1535, 1536, 1549, 1550 C. civ.

Prin întâmpinare, B. S.A. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a B. S.A.; a solicitat să se respingă acțiunea formulată ca netemeinică și nelegală, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată și audierea ca martor a numitei D., audierea acesteia nefiind utilă cauzei.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a solicitat să se respingă acțiunea în rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.05.2015, precum și solicitarea privind plata daunelor interese cât și a penalităților contractuale, ca fiind nefondate. Referitor la competența Tribunalului Arad de soluționare a prezentei cereri, în baza art. 130 alin. (3) C. proc. civ., a invocat excepția necompetenței teritoriale, apreciind ca fiind competent teritorial în soluționarea prezentului litigiu, Tribunalul Neamț, instanța în a cărei circumscripție își are sediul pârâta societate. Cu privire la pârâta B. S.A., apreciază că aceasta nu are calitate procesuală, între pârâtă și pârâta societate de leasing nu există o convenție sau un contract tripartit, aceasta fiind terț față de contractul de vânzare cumpărare nr. x/30.05.2015. În aceste condiții, apreciază că nu se poate atrage competența teritorială a Tribunalului Arad, aceasta revenind Tribunalului Neamț.

Prin precizare de acțiune, A. S.R.L. arată că în urma semnării tranzacției de către reclamantă și societatea B. S.A., precizează petitul acțiunii după cum urmează:

- formulează cerere de renunțare la judecată față de pârâta B. S.A., conform mențiunilor din cuprinsul tranzacției anexate;

- solicită ca, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., având în vedere că nu mai solicită anularea, respectiv rezoluțiunea contractelor de leasing și de vânzare-cumpărare, să se dispună:

- obligarea pârâtei vânzătoare C. S.R.L. la plata daunelor interese și a penalităților contractuale, calculate conform art. 1 și art. 2 din actul adițional nr. x/01.08.2017 la contractul de vânzare cumpărare nr. x/30.05.2017, respectiv: 16.000 RON daune interese stabilite de comun acord prin art. 1 pentru lipsa de folosință, iar 78.272 euro (plătibile în RON, la cursul BNR din ziua plății) - penalități contractuale stabilite prin art. 2, calculate conform modului de calcul anexat, până la data prezentei, și să se oblige pârâta în continuare la plata penalităților contractuale calculate până la data punerii în funcțiune a bunului - stație de betoane x de către pârâtă;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 7.601,39 RON, reprezentând daune materiale - piese achiziționate de reclamantă, nelivrate de societatea pârâtă, în vederea finalizării montării stației de betoane care face obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.05.2017 și servicii metrologizare/etalonare stație, precum și la plata sumei de 40.5189,94 RON, reprezentând daune materiale - costuri cu dobânda aferentă contactului de leasing și diferențe de curs valutar, respectiv a sumei de 4.963,79 RON, reprezentând daune materiale - costuri cu asigurarea stației de betoane, achitate de reclamantă cu toate că nu i-a fost livrată stația și pusă în funcțiune, precum și la plata dobânzilor, diferențelor de schimb valutar și asigurării stației care se vor achita de reclamantă până în momentul punerii în funcțiune a stației de betoane de către pârâtă;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 42.000 RON (echivalent al 9.000 euro, la un curs de 4,66 RON pentru 1 euro) reprezentând daune materiale - diferența dintre valoarea malaxorului care a fost livrat (cu o capacitate mai mică decât cea din contract și cu o singură gură de descărcare) și valoarea malaxorului care a fost contractat (cu o capacitate de 1.250 l și cu două guri de descărcare); cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de intervenție accesorie, E. S.R.L. susține poziția procesuală a societății C. S.R.L. din dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Arad.

Prin încheierea de ședință din 21.06.2018 pronunțată de Tribunalul Arad s-a respins excepția de necompetență teritorială.

Prin încheierea de ședință din 25.10.2018 pronunțată de Tribunalul Arad, instanța a procedat la audierea martorei D..

Prin încheierea de ședință din 17.01.2019 pronunțată de Tribunalul Arad, instanța, având în vedere poziția pârâtei exprimată prin răspunsul la întâmpinarea depusă la data de 27.04.2019, unde la fila x pârâta face referire la actul adițional nr. x/01.08.2018, a apreciat că nu mai este necesară prezentarea actului original, astfel că revine la această probă. Având în vedere ansamblul probelor administrate în cauză a apreciat că nu este utilă soluționării cauzei proba cu expertiză tehnică în construcții, astfel că a respins proba solicitată de pârâtă.

Prin încheierea de ședință din 15.02.2019 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a respins cererea privind rectificarea și completarea încheierii de ședință din 01.02.2019; referitor la cererea privind comunicarea notelor grefierului de la termenul de judecată din 15.02.2019, s-a admis cererea.

Prin încheierea de ședință din 30.05.2019 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost amânată pronunțarea hotărârii pentru data de 13 iunie 2019, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. Prin aceeași încheiere, tribunalul a constatat că excepția de nemodificare în termen trebuia invocată în condițiile art. 178 alin. (3) C. proc. civ., și ca atare, a operat decăderea din dreptul de a invoca această excepție, având în vedere că modificarea de acțiune reglementată de art. 204 alin. (3) C. proc. civ. este guvernată de norme de ordine privată și ținând cont că s-a invocat faptul că nu a fost modificată în termen acțiunea, după 7 luni de la depunerea modificării de cerere, în condițiile în care avocații părților au fost prezenți la fiecare termen de judecată și în condițiile în care s-au cerut 3 termene pentru o eventuală tranzacție. Cu privire la renunțarea față de petitul privind pe C. S.R.L., Tribunalul Arad a reținut că nu este vorba de o renunțare întemeiată pe dispozițiile art. 406 C. proc. civ., ci de o modificare a cererii, iar față de renunțarea cu societatea B. S.R.L., există la dosar contractul de tranzacție semnat de părți, astfel că s-a luat act de acesta la finalul litigiului. Tribunalul a învederat și faptul că potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credință. În ceea ce privește excepția netimbrării corespunzătoare a cererii de chemare în judecată, față de restrângerea pretențiilor, prin precizarea de acțiune, tribunalul a constatat că acțiunea a fost legal timbrată, având în vedere că taxa de timbru a fost achitată în bugetul public și nu există nicio vătămare în ceea ce privește partea adversă.

Prin sentința nr. 499 din 13 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Arad, secția a II-a civilă s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei A. S.R.L. în contradictoriu cu B. S.R.L. A fost admisă acțiunea exercitată și precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. și în consecință: a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.000 RON daune - interese pentru lipsa de folosință; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 78.272 Euro - penalități de întârziere, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plății și a fost obligată în continuare pârâta la plata penalităților contractuale calculate până la data punerii în funcțiune a bunului - stație de betoane; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.601,39 RON daune - materiale, reprezentând piese achiziționate de reclamantă și servicii de metrologizare; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40.518,94 RON reprezentând daune - materiale, costuri cu dobânda aferentă contractului de leasing și diferențele de curs valutar, respectiv a sumei de 4.963,79 RON reprezentând daune - materiale, costuri cu asigurarea stației de betoane, precum și la plata dobânzilor legale, diferențelor de schimb valutar și asigurării stației care se vor achita de reclamantă până în momentul punerii în funcțiune a stației de betoane de către pârâtă; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 42.000 RON reprezentând daune materiale - diferența dintre valoarea malaxorului care a fost livrat și cel contractat; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 24.168 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă pe fond cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta E. S.R.L.

Împotriva încheierilor de ședință din data de 21.06.2018, 21.10.2018, 17.01.2019, 15.02.2019, 30.05.2019, precum și a sentinței civile nr. 499/13.06.2019 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2018, a declarat apel C. S.R.L.

Prin decizia nr. 483/A din 30 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul formulat de C. S.R.L. în contradictoriu cu A. S.R.L. și cu B. S.A. împotriva încheierilor de ședință din 21.06.2018, 25.10.2018, 17.01.2019, 15.02.2019. A fost admis apelul formulat de de C. S.R.L. în contradictoriu cu A. S.R.L. și cu B. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 30.05.2019 și sentinței civile nr. 499/13.06.2019 pronunțată de Tribunalul Arad. A fost anulată în parte încheierea de ședință din data de 30.05.2019, în privința respingerii excepției tardivității modificării cererii de chemare în judecată și integral sentința civilă nr. 499/13.06.2019 și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. S.R.L. și C. S.R.L.

Motivele invocate de A. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Prin cererea de recurs, autoarea căii de atac a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, pe fond, la Curtea de Apel Timișoara, în ceea ce privește apelul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din data de 30.05.2019 și a sentinței civile nr. 499/13.06.2019, pronunțată de Tribunalul Arad, menținerea dispoziției din decizia recurată, prin care a fost respins apelul declarat de aceasta împotriva încheierilor de ședință din data de 21.06.2018, 25.10.2018, 17.01.2019 și 15.02.2019. În subsidiar recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, înlăturarea considerentelor deciziei recurate, pagina 39, alin. (7), privitoare la actul adițional nr. x/1.08.2017 la contractul de vânzare nr. x/30.05.2017.

Prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta arată că a depus la dosarul primei instanțe o precizare a acțiunii prin care și-a restrâns pretențiile, în sensul că au fost micșorate conform art. 204 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., nefiind vorba de o modificare de acțiune care să fi impus respectarea termenului legal, cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Totodată, arată că potrivit art. 204 alin. (3) C. proc. civ. se permite modificarea cererii de chemare în judecată și ulterior primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, dacă toate părțile sunt de acord cu aceasta. Or, susține recurenta, deși precizarea de acțiune a fost comunicată recurentei-pârâte C. S.R.L. la 27.09.2018, aceasta a invocat excepția de tardivitate a modificării de acțiune după mai mult de 7 luni de zile, așa încât a intervenit decăderea din dreptul de a invoca o astfel de excepție, în opinia recurentei-reclamante.

Potrivit recurentei, referirile instanței de apel la dispozițiile privind modificarea de acțiune cuprinse în vechiul C. proc. civ. sunt neavenite.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la invocarea nulității. Recurenta arată că față de momentul depunerii precizării acțiunii, nu este operantă o nulitate absolută, ci una relativă și care trebuia invocată la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau dacă partea nu ar fi fost prezentă, la termenul de judecată următor, astfel încât în opinia recurentei, C. S.R.L, invocând-o după 3 termene de judecată, a renunțat tacit la dreptul de a invoca această excepție, fiind incidente dispozițiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că precizarea de acțiune îi este favorabilă recurentei-pârâte, astfel încât se poate pune în discuție și o eventuală înrăutățire a situației acesteia în propria cale de atac, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 481 C. proc. civ.. De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, aceasta nu a renunțat la judecarea capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, ci doar nu l-a mai susținut, prin restrângerea pretențiilor, astfel încât instanța de apel în mod greșit a reținut că a avut loc un act de dispoziție.

Printr-o altă critică recurenta arată că deși din motivarea sentinței primei instanțe se poate constata cu ușurință că a fost descrisă starea de fapt dedusă judecății, fiind arătate pe larg toate probele administrate și apărările invocate, instanța de apel în mod greșit a reținut că nu s-a motivat acordarea sumelor stabilite în favoarea acesteia. În continuare, recurenta-reclamantă redă dispozițiile legale cu privire la cuprinsul hotărârii, indicând art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, încălcate în opinia acesteia de către instanța de apel.

Sub un ultim aspect, recurenta-reclamantă susține că deși instanța de apel a anulat în întregime sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, a analizat și unele probe depuse la dosar, respectiv actul adițional nr. x din 1.08.2018, fiind incidente dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., astfel antamând fondul cauzei, ceea ce contravine oricăror norme juridice în materie, potrivit recurentei. Or, arată aceasta, atât timp cât s-a reținut că subzistă motive de nulitate integrală a sentinței apelate, se impunea ca instanța de apel să se limiteze doar la a arăta care sunt acestea, urmând ca la rejudecare să fie reanalizate toate cererile, apărările și actele aflate la dosarul cauzei. În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că se impune admiterea recursului declarat sub acest aspect, casarea în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării considerentelor enunțate în acest sens, înlocuirea acestora cu altele, în sensul de a se menționa că la rejudecare să se aibă în vedere toate aspectele invocate de părți cu privire la actul adițional, pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. și ale art. 461 alin. (2) C. proc. civ. .

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Motivele invocate de C. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că argumentele instanței de apel în temeiul cărora a fost respins apelul formulat împotriva încheierii de ședință din 21.06.2018 pronunțată de Tribunalul Arad, prin care a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad, încalcă dispozițiile art. 126 alin. (1), art. 112 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 1270 alin. (1) C. civ. și cu art. 16 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.05.2017.

În acest sens, recurenta arată că potrivit art. 16 din contractul de vânzare menționat anterior, părțile au convenit cu privire la alegerea competenței teritoriale în favoarea instanțelor de judecată din Piatra-Neamț. În continuare, recurenta-pârâtă susține că potrivit art. 176 C. proc. civ., actele de procedură efectuate de către o instanță necompetentă sunt nule, fără ca pentru constatarea incidenței acestei sancțiuni să fie necesară existența unei vătămări.

Prin urmare, arată recurenta, hotărârea primei instanțe și implicit hotărârea instanței de apel, prin care s-a pronunțat asupra fondului drepturilor deduse judecății este lovită de nulitate, potrivit art. 174 alin. (3), art. 176 pct. 3, art. 178 alin. (3) lit. a) raportat la 130 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta susține că decizia recurată nu cuprinde motivarea în fapt și în drept cu privire la soluția pronunțată în ceea ce privește respingerea în parte a apelului formulat de către aceasta împotriva încheierii de ședință din 30.05.2019. În acest sens, recurenta-pârâtă redă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la conținutul hotărârii judecătorești și prezintă considerații teoretice referitoare la obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă critică decizia apelată pentru încălcarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și art. 259 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a comasat două instituții care se exclud, respectiv încuviințarea probelor și revenirea asupra acestora. Autoarea căii de atac arată că prin încheierea de ședință din data de 17.01.2019 pronunțată de către Tribunalul Arad, prima instanță a revenit asupra probei încuviințate la termenul din 06.12.2018, respectiv asupra probei întemeiată pe dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. care s-a materializat în punerea în vedere recurentei-reclamante să prezinte la următorul termen de judecată, respectiv 17.01.2019, actul adițional nr. x/01.08.2017, în original, împrejurare consemnată în mod expres în cuprinsul încheierii de ședință din 06.12.2018. În continuare, recurenta-pârâtă arată că deși la termenul din 17.01.2019, A. S.R.L. trebuia să prezinte actul adițional în original, aceasta a adus la cunoștință instanței că deține doar o copie și că nu l-a deținut niciodată în original, sens în care instanța de fond, în loc să facă aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv să aplice sancțiunea neluării în seamă, a revenit și a apreciat că nu mai este necesară încuviințarea probei, conchide recurenta. În concluzie, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, respingând apelul declarat de aceasta împotriva încheierii din 17.01.2019, a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 292 lin. 2 și art. 259 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 06 decembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de recurenta- pârâtă, a respins excepția tardivității invocată de recurenta- reclamantă și au fost admise în principiu ambele recursuri, fixând termen în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de A. S.R.L.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța supremă reține că susținerile recurentei-reclamante, prin care critică încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată, nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 204 C. proc. civ. "(1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:

(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților."

Deși recurenta-reclamantă susține că a depus la dosarul primei instanțe o precizare a acțiunii prin care și-a restrâns pretențiile, și nu o modificare de acțiune care să fi impus respectarea termenului legal, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că prin cererea introductivă A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu C. S.R.L. să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, obligarea acesteia la restituirea prețului achitat, cu daune-interese și penalități contractuale, iar prin precizarea de acțiune, a menționat că nu mai solicită rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, ci obligarea la plata de daune-interese, inclusiv a mai multor categorii de despăgubiri la care nu făcuse referire în cererea inițială.

Așadar, se constată că instanța de apel, cu respectarea normelor mai sus enunțate, a reținut că în speță a avut loc o modificare de acțiune în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care instituie un termen imperativ până la care poate fi formulată, respectiv numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat.

Astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 27.09.2018 pronunțată de Tribunalul Arad, recurenta-reclamantă a depus cererea precizatoare la al 3 termen de judecată, sens în care, potrivit art. 204 alin. (3) C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

Sub acest aspect și contrar susținerilor recurentei prin care critică considerentele instanței de apel referitoare la analiza prevederilor vechiul C. proc. civ., prin raportare la noul C. proc. civ., în ceea ce privește instituția juridică a modificării acțiunii, instanța supremă constată că în mod judicios Curtea de Apel Timișoara a făcut trimitere la reglementarea anterioară, evidențiind voința legiuitorului de a permite modificarea acțiunii, conform noului C. proc. civ., aplicabil în speță, doar cu acordul expres al tuturor părților.

Așadar, cum în mod corect a reținut curtea de apel, prima instanță avea obligația să pună în discuția părților cererea de modificare a acțiunii formulată în cauză, astfel încât să existe acordul sau dezacordul expres în acest sens.

De altfel, se reține că în mod legal curtea de apel a constatat că în lipsa acordului expres, nu se poate interpreta că, dacă la termenul la care s-a depus modificarea acțiunii sau la termenul următor, C. S.R.L. nu s-a opus modificării acțiunii, este decăzută din dreptul de a invoca tardivitatea modificării.

Totodată, nici criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ., nu pot fi primite. Susținerile recurentei prin care arată că față de momentul depunerii precizării acțiunii, nu este operantă o nulitate absolută, ci una relativă și care trebuia invocată la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau dacă partea nu ar fi fost prezentă, la termenul de judecată următor, astfel încât în opinia recurentei, C. S.R.L., invocând-o după 3 termene de judecată, a renunțat tacit la dreptul de a invoca această excepție, sunt neîntemeiate.

Înalta Curte reține că prevederile art. 178 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora partea interesată poate renunța expres sau tacit la dreptul de a invoca nulitatea relativă, trebuie coroborate cu dispozițiile art. 185 alin. (1) și art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Astfel cum s-a reținut în doctrină, sancțiunea decăderii nu operează când legea instituie o dispoziție prin care înlătură aplicarea sancțiunii decăderii, caz în care se prezumă lipsa cauzării unui prejudiciu procesual prin nerespectarea termenului imperativ și în ipoteza în care legea prevede în favoarea părții adverse dreptul de a renunța la însuși dreptul de a invoca decăderea.

Or, pentru ca partea adversă să poată renunța la invocarea decăderii, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor cerințe: legea să prevadă posibilitatea părții de a renunța, partea să aibă dreptul și capacitatea procesuală de a renunța, renunțarea să fie strict personală și să fie expresă sau tacită, neputând fi dedusă pe cale de interpretare.

În ceea ce privește renunțarea tacită, este necesar să rezulte din împrejurări neechivoce, întrucât lipsa invocării decăderii implică în fapt însăși decăderea părții din dreptul de a o invoca, caz în care nu se mai poate vorbi despre o renunțare. Or, în raport de dispozițiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ., în care legiuitorul prevede un acord expres al tuturor părților pentru ca cererea modificatoare să poată fi depusă peste termenul legal, per a contrario, și renunțarea la dreptul de a invoca decăderea trebuie să fie expresă.

Mai mult, instanța supremă reține că, spre deosebire de reglementarea anterioară, noul cod prevede, în anumite cazuri, posibilitatea invocării, din oficiu, de către instanță a decăderii, chiar și în ipoteza nerespectării unor termene reglementate de norme juridice de ordine privată. Acest drept al instanței rezultă și din prevederile art. 204 alin. (3) C. proc. civ., când modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul legal poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților, iar în lipsa unui acord expres al părților în sensul renunțării la dreptul de a invoca decăderea, nefiind permis acordul tacit, aceasta se impune a fi invocată, din oficiu și de către instanță.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că vătămarea procesuală a recurentei-pârâte s-a produs nu în momentul depunerii modificării de acțiune, ci atunci când instanța de fond a constatat, în mod greșit, la ultimul termen de judecată, că precizarea a fost formulată în termen, moment în care s-a născut dreptul recurentei-pârâte să invoce excepția tardivității formulării cererii modificatoare.

Așadar, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei recurate din această perspectivă.

În ceea ce privește criticile recurentei prin care arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 481 C. proc. civ. și că în mod greșit a reținut că a avut loc un act de dispoziție, Înalta Curte reține că nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., textul legal fiind invocat formal, iar autoarea căii de atac nu motivează în concret cu ce a greșit instanța de apel și de ce normele procesuale nu au fost corect aplicate.

Referitor la criticile prin care recurenta susține încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, privind cuprinsul hotărârii judecătorești, instanța supremă reține că acestea nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în cererea de recurs, fiind invocat în mod formal, fără a se arăta în ce constă nemotivarea decziei recurate.

Totodată, Înalta Curte reține că susținerile, prin care recurenta apreciază că instanța de apel, deși a trimis cauza spre rejudecare, a analizat unele probe, antamând fondul cauzei și încălcând astfel norme juridice în materie, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. deoarece recurenta nu arată în concret care sunt normele materiale încălcate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483/A din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II - a civilă.

Cu privire la recursul declarat de C. S.R.L.

Cu titlu prealabil instanța supremă reține că susținerile recurentei-pârâte prin care critică încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 126 alin. (1) și art. 112 alin. (1) C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu de art. 488 alin. (1) pct. 3 din același cod, indicat prin cererea de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța supremă reține că susținerile recurentei-pârâte, prin care critică încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor privind competența teritorială a primei instanțe, nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței că procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Totodată, potrivit art. 112 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

În raport de normele procesuale mai sus enunțate, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a reținut că deși potrivit art. 16 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A. S.R.l. și C. S.R.L., părțile au convenit ca litigiile decurgând din acesta se vor adresa instanțelor de judecată din Piatra Neamț, prin acțiunea formulată, A. S.R.L. a chemat-o în judecată și pe pârâta B. S.A. care are sediul în municipiul Arad, ca atare, acțiunea putea fi depusă la oricare dintre cele două instanțe competente teritorial, Tribunalul Arad sau Tribunalul Neamț.

Totodată, Înalta Curte reține că întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, iar sesizarea acesteia a fost făcută în acord cu alegerea de competență, potrivit art. 116 C. proc. civ., recurenta-reclamantă și-a exercitat dreptul de alegere. Prin urmare, criticile expuse sub acest aspect de către recurenta-pârâtă sunt neîntemeiate.

Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța supremă va analiza și criticile recurentei-pârâte prin care susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 259 C. proc. civ. și art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că potrivit art. 259 C. proc. civ.:

"Instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară", iar potrivit art. 292 alin. (2) din același cod "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris."

Înalta Curte reține neîntemeiate susținerile recurentei prin care arată că instanța de apel a comasat cele două instituții care se exclud, respectiv încuviințarea probelor și revenirea asupra acestora.

Instanța supremă constată că în mod legal curtea de apel a reținut că în privința probelor administrate la prima instanță, pot face obiectul controlului judiciar chestiuni legate de admisibilitatea sau legalitatea administrării unui anumit mijloc de probă, iar aspectele privitoare la pertinența, concludența sau utilitatea probelor sunt incluse în dreptul de apreciere al judecătorului, cu atât mai mult cu cât apelul are un caracter devolutiv, iar instanța de control judiciar are posibilitatea de a administra orice probă pe care o consideră utilă pentru dezlegarea pricinii, inclusiv mijloace de probă apreciate ca fiind inutile de către prima instanță.

Înalta Curte reține că potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac, iar respectarea principiului rolului activ al judecătorului și implicit, dreptului la apărare în cadrul procesului civil, implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Așadar, se constată că în mod judicios instanța de apel a reținut că nu poate fi anulată o încheiere de ședință prin care prima instanță a dispus încuviințarea sau respingerea ca inutilă a unei probe. Neîncuviințarea unei probe cu înscrisuri nu poate fi interpretată ca o încălcare a prevederilor art. 259 C. proc. civ., întrucât așa cum rezultă din actele dosarului, părțile au avut șanse egale de a-și prezenta cauza și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților, însă judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanța de apel este suverană în a aprecia concludența și oportunitatea administrării probelor.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile 259 și art. 292 alin. (2) C. proc. civ.. Așadar, judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Referitor la criticile recurentei-pârâte privind nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte reține că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât deși se susține că decizia recurată nu cuprinde motivarea în fapt și în drept cu privire la respingerea în parte a apelului formulat împotriva încheierii din 30.05.2019, autoarea căii de atac nu arată în concret în ce constă lipsa motivării și nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Evocarea unor considerații teoretice nu reprezintă argumente de nelegalitate care să se circumscrie motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Înalta Curte constată că în realitate, prin invocarea în mod formal a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483/A din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II - a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta- reclamantă A. S.R.L. și de recurenta - pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483/A din 30 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II - a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2024.