ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1401/2020

Ședința publică din data de 20 iulie 2020

Asupra recursurilor deduse judecății, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L. și C. - Sucursala București, solicitând instanței obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul stație de betoane x, seria x, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014, precum și la plata de despăgubiri în cuantum de 24.916 RON pe lună, pentru lipsa de folosință a bunului menționat, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (10 iunie 2016) și până la data la care pârâții ii vor lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul revendicat, invocând, în drept, prevederile art. 563 și 1349 din noul C. civ.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. și-a completat capătul al doilea de cerere, în sensul că a cerut instanței obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata lipsei de folosință, începând cu data de 16 mai 2016 și până la data la care, pârâta îi va lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul ce-i aparține.

Prin încheierea de ședință din 01.11.2016, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta C. - Sucursala București.

Prin sentința civilă nr. 114 din 13 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor in dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., fiind obligata pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunul reprezentat de stația de betoane x, seria x, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la Contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014.

Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei, ca fiind neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 296/C/2018-A din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsa, ca inadmisibilă, solicitarea apelantei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând prețul de circulație al stației de beton, cerere formulată în apel. De asemenea, au fost admise apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 114/LP/13 iunie 2017 a Tribunalului Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii reclamantei A. S.R.L. privind obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la a-i lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, bunul stația de betoane x, seria x, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la Contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014, fiind obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să-i plătească reclamantei A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, suma de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 16.05.2016 și până la data de 05.02.2018.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate

A fost obligată apelanta - pârâta S.C. B. S.R.L. să-i plătească apelantei - reclamante A. S.R.L. cheltuieli de judecată parțiale în apel, în cuantum de 14559 RON.

S-a constatat că apelanta - pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta S.C. B. S.R.L..

În cadrul recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, urmând ca aceasta, în rejudecare să dispună: în legătură cu acțiunea în revendicare, să respingă apelul formulat de S.C. B. S.R.L. și, în principal, să se mențină, în parte, hotărârea instanței de fond ca fiind temeinică și legală în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii în revendicare, respectiv de obligare a societății pârâte să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul stație de betoane x, seria x, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la Contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014; în subsidiar, în situația în care bunul nu va mai fi găsit la societatea B. S.R.L., aceasta să fie obligată către reclamantă la plata sumei de 358.785 RON reprezentând contravaloarea stației de betoane, în conformitate cu dispozițiile art. 566 alin. (1) C. civ. în legătură cu capătul de cerere privind acordarea lipsei de folosință, să se admită apelul formulat de apelanta-reclamantă, să se admită în tot solicitarea de a obliga societatea B. S.R.L. la contravaloarea lipsei de folosință în cuantum 24.916/lună și pentru perioada începând cu data de 05.02.2018 până la momentul la care intimata-pârâtă îi va restitui efectiv stația de betoane ce îi aparține sau contravaloarea acesteia; acordarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în fond, apel și recurs.

O primă critică formulată de recurenta - reclamanta, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea de admitere a apelului formulat de S.C. B. S.R.L. și de respingere a acțiunii în revendicare este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563, 566 și 917 C. civ.

Sub acest aspect, s-a arătat că, deși a reținut corect situația de fapt, instanța de apel a aplicat aceste dispoziții în mod greșit; considerând că, pentru simplul motiv că intimata nu mai deține în mod fizic bunul revendicat, nu mai poate fi considerat posesor întrucât posesiei îi lipsește elementul corpus.

Elementul corpus se exercită de intimată prin intermediul altei persoane, respectiv prin D. S.R.L., care nu deține niciun titlu asupra stației de betoane, odată ce contractul încheiat cu recurenta-reclamantă a încetat fără a produce niciun efect, iar D. S.R.L. nu a prezentat noi documente atunci când intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L. i-a predat stația de betoane.

Atâta vreme cât pârâta a cunoscut faptul că D. S.R.L. nu este proprietar asupra stației de betoane și, în același timp, se afla în litigiu cu recurenta-reclamantă, care a arătat și a dovedit că este proprietarul stației, predarea bunului mobil s-a făcut în mod abuziv, fără nicio justificare, doar cu scopul de a invoca faptul că acțiunea în revendicare împotriva sa nu ar mai putea fi primită.

În acest context, consideră recurenta-reclamantă că pârâta S.C. B. S.R.L. are în continuare calitatea de posesor, posesia fiind exercitată corpore alieno, atâta vreme cât predarea bunului către D. S.R.L. s-a făcut vădit neîntemeiat, iar prin menținerea apelului declarat de S.C. B. S.R.L. exact în forma în care a fost formulat, prevalându-se în continuare de calitatea sa de proprietar asupra stației de betoane și după data de 05.02.2018, există în mod evident atât elementul corpus, exercitat corpore alieno, cât și elementul animus.

Consideră recurenta - reclamanta că o astfel de conduită, în care intimata predă în mod nejustificat bunul către D. S.R.L. și, probabil, aceasta din urmă îl predă mai departe către alte persoane, astfel încât societatea recurentă, proprietar de drept al bunului, nu mai poate intra în posesia bunului său, nu poate fi validată de nicio instanță de judecată, fiind în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 563 și 917 C. civ.

Cea de-a doua critică, subsumată de recurenta - reclamanta aceluiași motiv de casare, vizează faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a textului art. 566 alin. (1) C. civ., fiind necesar ca, în subsidiar, dacă bunul nu va mai fi găsit în posesia intimatei, aceasta să fie obligată să îi plătească contravaloarea stației, evaluată la suma de 358.785 RON (suma la care intimata a înstrăinat în mod pretins bunul către D. S.R.L., aceasta fiind o valoare pe care pârâta nu ar putea să o conteste în mod pertinent).

În susținerea acestei critici, se arată că instanța de apel a respins în mod nelegal aceasta solicitare subsidiară a reclamantei, fiind necesar ca, în ipoteza în care nu va mai putea găsi bunul, intimata să fie obligată să îi achite valoarea de circulație a bunului.

Instanța de apel a considerat, în mod eronat, că aceste dispoziții nu sunt aplicabile întrucât predarea bunului fără niciun motiv către o terță persoană nu s-ar circumscrie celor două ipoteze prevăzute de lege, în condițiile în care predarea bunului către o altă persoană este o situație cu atât mai justificată, în care cel împotriva căruia s-a formulat acțiunea în revendicare are obligația de a achita proprietarului contravaloarea bunului revendicat.

Textul de lege citat are scopul de a-1 proteja pe proprietarul care a formulat o acțiune în revendicare de situația în care pârâtul nu mai deține bunul revendicat, astfel încât proprietarul să nu fie nevoit să se îndrepte împotriva noului deținător care, la rândul său, poate transmite bunul către altă persoană.

Consideră recurenta că cele reținute de instanța de apel sunt absolut nelegale, în sensul că solicitarea sa ar fi inadmisibilă întrucât ar fi formulată direct în apel, contextul factual care a generat solicitarea sa subsidiară ivindu-se în apel.

Cea de-a treia critică formulată de recurenta-reclamantă, în cadrul aceluiași motiv de casare, vizează faptul că soluția de respingere a cererii de obligare a intimatei la plata lipsei de folosință pentru perioada ulterioara datei de 05.02.2018, până la momentul restituirii bunului mobil sau achitării contravalorii acestuia, este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 563 alin. (1) și 1385 alin. (1) și (2) C. civ.

Se arată că, potrivit dispozițiilor art. 563 și 1385 C. civ., proprietarul are dreptul la despăgubiri în cazul promovării acțiunii în revendicare, prejudiciul urmând a fi acoperit în mod integral.

Instanța de apel a acordat societății recurente lipsa de folosință datorată de pârâtă exclusiv pe durata cuprinsă între 16.05.2016 și 05.02.2018, aceasta din urmă fiind data la care S.C. B. S.R.L. a predat stația, în mod nejustificat, către un terț, respectiv către D. S.R.L..

Consideră recurenta că, în situația în care se va admite recursul său, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare, lipsa de folosință este datorată până la momentul la care fie i se restituie stația de betoane, fie i se achită contravaloarea acesteia. Drept urmare, arată recurenta, plecând de la premisa eronată a caracterului neîntemeiat al acțiunii în revendicare, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 566 și 1385 C. civ., cel puțin parțial, în mod nelegal.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă impută instanței de apel că hotărârea de admitere a apelului formulat de S.C. B. S.R.L. și de respingere a acțiunii în revendicare este nelegală, cuprinzând motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Instanța de apel a fost învestită de pârâta S.C. B. S.R.L. cu un apel prin care i s-a solicitat să analizeze titlul său de proprietate, să constate că are calitatea de proprietar asupra stației de betoane, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare formulate de reclamantă. Acestea au fost limitele apelului cu care pârâta a învestit instanța de apel și în cadrul cărora aceasta avea obligația de a se pronunța.

În acest sens, instanța de apel a reținut în mod expres faptul că S.C. B. S.R.L. nu are calitatea de proprietar al stației de betoane, dar, în același timp, a admis apelul promovat de aceasta societate, apel întemeiat pe pretinsa calitate de proprietar al bunului revendicat.

Precizează recurenta, prin raportare Ia limitele trasate de apelant prin apelul promovat, că instanța de apel avea obligația exclusivă de a analiza titlurile de proprietate invocate de ambele părți și de a-i acorda câștig de cauză acelei părți care deținea titlul preferabil, că această analiză reprezintă cu atât mai mult o chestiune ce este străină de pricină, de apelul cu care instanța a fost învestită, în contextul în care, chiar dacă a pierdut posesia, hotărârea prin care este admisă acțiunea în revendicare este opozabilă, în temeiul art. 39 C. proc. civ., oricărei persoane căreia intimata i-ar fi transmis, cu sau fără vreun titlu, bunul aflat în proprietatea sa.

Consideră recurenta că, prin admiterea apelului promovat de S.C. B. S.R.L. pentru alte motive decât cele învederate în mod expres de această societate, instanța de apel a nesocotit și principiul disponibilității prevăzut de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., nerespectarea acestor principii atrăgând sancțiunea nulității, ceea ce înseamnă că hotărârea instanței de apel este dată inclusiv cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Recurenta - pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, invocând motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că motivarea soluției date cuprinde doar expunerea parțială a stării de fapt din apel și întâmpinarea depusă de intimată, după care, fără a face o analiză a motivelor de fapt și de drept indicate, fără o corelare și o interpretare unitară a dispozițiilor aplicabile în speță, instanța, foarte sumar, reține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, deși la o primă vedere s-ar părea că decizia atacată este amplu motivată, în esență instanța de apel nu a argumentat în niciun fel în ce ar consta reaua - credința a pârâtei, cu toate că întreg raționamentul instanței se bazează pe existența relei-credințe. În concret, deși în cauză nu s-a dovedit niciun moment că recurenta ar fi cunoscut prevederile contractului de vânzare - cumpărare nr. x/08.02.2017, încheiat între intimata S.C. A. S.R.L. și D. S.R.L., toată construcția logică a hotărârii se bazează pe faptul că recurenta ar fi cunoscut acest aspect.

Precizează recurenta - pârâtă că instanța de apel nu a motivat în concret modul de stabilire a prejudiciului în condițiile cerute de art. 1385 alin. (3) din C. civ. și nu a avut în vedere relațiile existente între reclamanta S.C. A. S.R.L. și S.C. E. S.R.L..

Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că, în pofida actelor juridice existente la dosarul cauzei, precum și a restului probatoriu administrat, instanța de control judiciar a constatat, în mod nelegal, că în prezenta cauză sunt incidente normele de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

În cauză, nu se poate reține în sarcina recurentei-pârâte o conduită culpabilă care să antreneze răspunderea delictuală pentru fapta proprie, având în vedere următoarele aspecte:

Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. x/09.02.2017, D. S.R.L. a vândut către S.C. B. S.R.L., la prețul de 67.000 Euro, stațiea de betoane, aceasta garantând prin prevederile aceluiași contract (art. 4.2. din contractul de vânzare - cumpărare) că bunul se află în proprietatea sa și nu face obiectul vreunui alt litigiu sau al vreunui contract de vânzare - cumpărare.

Cu privire la transferul dreptului de proprietate al bunului înstrăinat, recurenta și D. S.R.L., părțile au stabilit (art. 3 din contractul de vânzare - cumpărare) că acesta să aibă loc la data la care cumpărătorul încasează prețul întreg, fiind emisă în acest sens factura nr. x/14.02.2017. Astfel cum rezultă din extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, factura a fost achitată de cumpărător în totalitate, ultima plată fiind realizată la data de 15.04.2017.

În acest context, prezintă relevanță și faptul că, la termenul de judecată din 02.05.2017, reclamanta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare - cumpărare nr. x/08.02.2017 încheiat între aceasta și D. S.R.L., contract de a cărui existență recurenta - pârâta nu a avut cunoștință până la acel moment.

Toate aceste acte juridice nu prezintă nicio notă de ambiguitate, astfel încât nu era necesară interpretarea lor într-un fel sau altul de către instanța de judecată, iar raportat la aceste aspecte este cert că nu se poate reține nici cea mai ușoară culpă în conduita recurentei.

Nefiind astfel întrunită cerința vinovăției, instanța de apel a constatat în mod greșit incidența dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, în prezenta cauză, instanța de apel a stabilit în sarcina recurentei plata unor despăgubiri către intimată pentru lipsa de folosință stației de beton, în temeiul principiilor răspunderii delictuale.

Raportat la acest aspect, recurenta - pârâta mai arată că, la data de 30.01.2017, a transmis o notificare intimatei prin care a comunicat acesteia că se poate prezenta să ridice stația de beton la data de 01.02.2017, când va fi de față și un reprezentant al recurentei.

Astfel, în concret, titularul dreptului la acel moment nu a fost privat de posibilitatea exercitării folosinței asupra stației de beton x, seria x.

Se arată că, mergând pe același raționament, instanța de apel a reținut în mod greșit și incidența prevederilor art. 1381 alin. (2) C. civ., potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, instanța de judecată aplicând în mod greșit prevederile art. 14 C. civ. și neaplicând prevederile art. 15 C. civ., cu privire la abuzul de drept.

Prezentând cronologia raporturilor juridice, recurenta consideră că abuzul de drept fundamentează conduita procesuală a intimatei-reclamante și, cu toate acestea, instanța de judecată validează această atitudine.

Cu privire la reaua credință reținută de instanța de apel, recurenta-pârâtă precizează că instanța de apel include din nou în sfera ilicitului și a relei credințe încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu D. S.R.L. fără a aduce măcar un motiv în sprijinul acestei afirmații.

Prevederile art. 1683 C. civ. stipulează că "Dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractual este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător."

Prin urmare, se arată, C. civ. validează contractual de vânzare - cumpărare a bunului altuia ca fiind perfect valabil, chiar dacă vânzătorul nu este la momentul încheierii contractului proprietar al bunului.

Potrivit art. 937 C. civ., "Persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă".

Începând cu data de 09.02.2017, recurenta - pârâtă a exercitat o posesie de bună - credință asupra bunului revendicat de reclamantă, aspectul reținut de instanță, în sensul că recurenta ar fi trebuit să cunoască calitatea de neproprietar a S.C. D. S.R.L. S.R.L. prin faptul că intimata nu a renunțat la acțiunea formulată împotriva sa, fiind lipsită de logică și de fundament juridic.

Critică recurenta - pârâtă faptul că instanța de judecata nu a făcut aplicarea prevederilor art. 17 alin. (2) C. civ., cu privire la teoria aparenței de drept, în ceea ce privește dobândirea proprietății de către recurentă prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 09.02.2017 cu S.C. D. S.R.L. și a procesului-verbal de predare primire nr. x din data de 15.04.2017, despăgubirile pentru perioada 09.02.2017 - 05.02.2018 fiind eronat acordate.

De asemenea, se invocă greșita neaplicare a prevederilor art. 2495 C. civ., cu privire la dreptul de retenție pe care recurenta era în drept să îl invoce față de S.C. E. S.R.L., și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1349, 1357 C. civ., cu privire la răspunderea civilă delictuală, și prevederile art. 1385 C. civ., cu privire la întinderea reparației, recurenta-pârâtă concluzionând în sensul că în mod eronat instanța de la fond a acordat despăgubiri si pe perioada 16.05.2016 - data primirii cererii de chemare in judecată.

Recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului recurentei-pârâte, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.

De asemenea, recurenta - pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinarea recurentei - reclamante.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor,

Prin încheierea de ședință din data de 31 ianuarie2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurentul pârât S.C. B. S.R.L., invocată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. și a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 20 martie 2020, cu citarea părților.

Prin încheierea din 20 martie 2020, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

În ședința publică din 10 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea pe rol a cauzei și reluarea judecății recursurilor.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că ambele instanțe de fond au reținut în mod concordant situația juridică a bunului ce face obiectul acțiunii în revendicare și circumstanțele factuale ale cauzei.

Astfel, s-a reținut că între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator, și F. S.A., în calitate de finanțator, s-a perfectat contractul de leasing financiar nr. x/18.03.2014, având ca obiect stația de betoane x seria x. Mai apoi, în baza contractului de vânzare-cumpărare x, din data de 01.04.2014, între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator, F. S.A., în calitate de cumpărător și G. S.R.L., în calitate de vânzător, s-a încheiat convenția de vânzare-cumpărare x, cu privire la aceeași stație de betoane. Ca urmare a plății, de către reclamantă a comisionului de închidere contract și a valorii reziduale de vânzare a bunului, la 15.04.2016 a operat transferul dreptului de proprietate asupra stației de betoane, de la societatea de leasing către reclamantă.

Prin contractul nr. x/01.05.2014, reclamanta a închiriat societății E. S.R.L. stația de betoane aflată în proprietatea sa, pe care cea din urmă avea să o folosească în localitatea Beiuș, jud. Bihor. E. S.R.L. a încheiat cu C. Sucursala București contractul privind furnizarea de materiale de construcție nr. x/11.02.2014, prin care se obliga să livreze către C., materiale de construcții - betoane, pe șantierul acesteia, situat în Grădinari, Beiuș, stația de betoane fiind transportată și montată pe acest șantier.

Terenul pe care era amplasat șantierul C. a fost înstrăinat către S.C. B. S.R.L., fiind deținut și în prezent de pârâta din cauza de față.

Deși contractul de închiriere încheiat între E. S.R.L. și reclamanta a încetat la data de 01.05.2016, prin ajungerea la termen, reclamanta nu a intrat în posesia stației de beton, amplasată pe terenul S.C. B. S.R.L..

Ca urmare a depunerii, la termenul din 21.03.2017, de către apelanta - pârâtă a facturii nr. x/08.02.2017, emisă de reclamantă, în calitate de furnizor, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017 încheiat cu D. S.R.L., actul adițional nr. x la acest contract și un ordin de plată nr. x/27.04.2017, acte pe baza cărora s-a reținut că reclamanta a încheiat cu D. S.R.L. contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017, prin care a înstrăinat celei din urmă stația de betoane x, seria x, la prețul de 67.000 euro plus TVA, la art. 3.1 din contract stabilindu-se că dreptul de proprietate al bunului, se transmite către cumpărător la data la care vânzătorul încasează întregul preț. Potrivit actului adițional nr. x/20.04.2017, la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017, părțile au convenit rezoluțiunea acestuia și restituirea avansului achitat vânzătoarei de către cumpărătoarea D. S.R.L., lucru care s-a și realizat, prin ordinul de plată nr. x/27.04.2017.

S-a mai reținut că, la o zi după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017 cu S.C. A. S.R.L., cumpărătoarea D. S.R.L. a vândut stația de betoane către pârâta S.C. B. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2017, la prețul de 67.000 euro plus TVA, garantându-i noului cumpărător că bunul este în proprietatea sa și nu face obiectul vreunui litigiu sau al vreunui contract de vânzare-cumpărare.

Pe baza înscrisurilor depuse de pârâtă în apel și a declarațiilor de martor, curtea de apel a reținut că, în cursul judecății căii de atac, D. S.R.L. i-a restituit pârâtei prețul bunului în litigiu, iar prin procesul-verbal de predare - primire încheiat la 05.02.2018, pârâta S.C. B. S.R.L. a predat celei dintâi stația de betoane.

Din cele mai sus expuse rezulta cu evidență că atât tribunalul, care de altfel a și admis acțiunea in revendicare, cât și curtea de apel au statuat asupra calității reclamantei S.C. A. S.R.L. de proprietară a stației de betoane x seria x, ce face obiectul acțiunii în revendicare deduse judecății.

De asemenea, instanța de apel a constatat reaua - credință a pârâtei, care, încă din data de 16.05.2016, anterior introducerii acțiunii, i-a interzis reclamantei accesul în vederea ridicării utilajului, iar mai apoi, prin modul în care a acționat constant, a zădărnicit redobândirea bunului de către S.C. A. S.R.L., neputând fi considerată posesor de bună - credință.

Unicul considerent care a stat la baza admiterii apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și la schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, a fost acela că "la momentul soluționării apelului, stația de betoane nu mai este în posesia S.C. B., fiind predată de acesta, către D., conform procesului-verbal de predare-primire, încheiat la 05.02.2018".

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a criticat hotărârea instanței de apel sub acest aspect, critici care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind parțial fondate.

Astfel, nu vor fi reținute susținerile recurentei - reclamante privind aplicarea greșită a prevederilor art. 566 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constatând că instanța de apel a stabilit în mod corect că nu poate fi primită cererea precizatoare, formulată de S.C. A. S.R.L. în apel, prin care se solicită obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând prețul de circulație al stației de beton predate în cursul procesului către D. S.R.L..

Rațiunea textului de lege sus - menționat, prin care sunt reglementate efectele acțiunii în revendicare în ipoteza pieirii sau înstrăinării bunului, este, într-adevăr, aceea de a-1 proteja pe proprietarul care a formulat o acțiune în revendicare de situația în care pârâtul nu mai deține bunul revendicat, astfel încât proprietarul să nu fie nevoit să se îndrepte împotriva noului deținător care, la rândul său, poate transmite bunul către altă persoană.

Dar, sub aspect procesual, neexistând vreo dispoziție derogatorie de la principiul disponibilității, reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., obligarea pârâtului la despăgubiri, în ipoteza înstrăinării bunului în cursul procesului, se poate face doar cu respectarea dispozițiilor procesuale în materie, ceea ce presupune fie că reclamantul a formulat o acțiune prin care a solicitat condamnarea alternativă (în principal, restituirea lucrului în natură, iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii lucrului), fie a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ. sau, după caz, art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., transformând acțiunea în revendicare într-o acțiune în despăgubiri.

De asemenea, sunt lipsite de suport, în raport cu situația de fapt reținută prin hotărârea atacată, alegațiile recurentei - reclamante privitoare la faptul că, deși a predat stația de betoane către D. S.R.L., pârâta S.C. B. S.R.L. a continuat să exercite posesia asupra bunului, realizând elementul material al acesteia corpore alieno.

Însă hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 563 C. civ. și sub acest aspect recursul reclamantei este fondat.

Art. 563 alin. (4) C. civ. prevede că "hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile C. proc. civ..".

Prin această soluție legislativă, opozabilitatea - ca regulă, relativă - a efectelor hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea în revendicare este extinsă și în privința unor persoane care - prin ipoteză - nu au avut în proces calitatea de pârâte (terți dobânditori), scopul reglementării fiind, și în acest caz, aceea de a-1 proteja pe proprietarul care a formulat o acțiune în revendicare de situația în care pârâtul posesor al bunului revendicat transmite bunul către o altă persoană, ceea ce ar lipsi de eficiență apărarea dreptului de proprietate pe calea acțiunii în revendicare.

Textul legal mai sus redat este pe deplin aplicabil în cauza de față, având în vedere că acțiunea în revendicare a fost introdusă înainte ca pârâta să predea stația de betoane către D. S.R.L., terțul dobânditor fiind chiar societatea care a încheiat cu reclamanta actul adițional nr. x/20.04.2017 la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/08.02.2017, prin care s-a convenit rezoluțiunea contractului având ca obiect stația de betoane revendicată în cauză.

Ținând seama de limitele caracterului devolutiv al apelului formulat de pârâta S.C. B. S.R.L., instanța de apel avea obligația de a analiza valabilitatea titlului prin care pârâta a dobândit bunul mobil, de care acesta se prevala, și buna - credință în exercitarea posesiei, ceea ce s-a și realizat, împrejurarea pierderii posesiei de către pârâtă neputând conduce la respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, în condițiile în care hotărârea prin care este admisă o acțiune în revendicare este opozabilă oricărei persoane căreia intimata i-ar fi transmis, cu sau fără vreun titlu, bunul revendicat.

Art. 39 C. proc. civ., pe care recurenta - reclamantă îl invocă, prevede, referitor la situația procesuală a înstrăinătorului și a succesorilor săi, în alin. (2), că succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului, sau poate fi introdus în cauză, la cerere sau din oficiu, iar în alin. (3), că hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

Împrejurarea că, în cauză, nu a fost încheiat un act translativ de drepturi cu terțul căruia pârâta i-a predat bunul revendicat (SC D. fiind chiar societatea care în cursul procesului a vândut stația de betoane către pârâta S.C. B. S.R.L., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2017), nu este de natură să determine inaplicabilitatea dispozițiilor art. 563 alin. (4) C. civ., respectiv a art. 39 C. proc. civ., căci în materia revendicării mobiliare posesia bunului valorează titlu de proprietate.

Dezlegarea dată acțiunii în revendicare apare, în aceste condiții, ca fiind în contradicție cu situația de fapt stabilită, cu situația juridică a bunului revendicat, cu posesia exercitată pârâtă asupra bunului, caracterizată chiar de instanța de apel ca fiind de rea-credință, și cu dispozițiile legale mai sus evocate, cărora trebuia să li se dea eficiență.

De asemenea, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel nu relevă, în raport cu prevederile art. 1385 alin. (1) și (2) C. civ., pe care recurenta - reclamantă își întemeiază critica, raționamentul în baza căruia pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor numai până la data la care pârâta a predat stației de betoane către un terț pe care însăși instanța îl consideră neproprietar (D. SRL). O motivare întemeiată exclusiv pe faptul că pârâta nu mai are posesia bunului, fără examinarea circumstanțelor predării bunului și a dispozițiilor amintite privind întinderea reparației, este de natură a împiedica exercitarea controlului judiciar al hotărârii sub acest aspect.

Prin urmare, pornind de la cele statuate de instanța de apel sub aspectul calității reclamantei de proprietar al bunului mobil revendicat și al relei - credințe a pârâtei S.C. B. S.R.L. în exercitarea posesiei asupra stației de betoane, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pierderea posesiei stației de betoane de către pârâtă, în urma predării acesteia, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la 05.02.2018 cu D. S.R.L., nu poate fundamenta legal nici soluția de respingere a acțiunii în revendicare deduse judecății, nici pe aceea de limitare a despăgubirilor reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință a utilajului la data de 5 februarie 2018, data la care s-a reținut că a avut loc predarea.

Trecând la examinarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând argumentele de fapt și de drept (art. 937, art. 938 C. civ.) care au condus la concluzia că pârâta a fost un posesor de rea-credință.

Reținând incidența prevederilor art. 1381 alin. (2), art. 1385 alin. (1) și (2), art. 1386 alin. (1) și (2) din C. civ., din Secțiunea referitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, precum și dispozițiile art. 1357 alin. (2) C. civ., curtea de apel a verificat fiecare cerință prescrisă de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate, vinovăția autorului prejudiciului) și a conchis, în urma analizei coroborate a probelor administrate, că acestea sunt îndeplinite cumulativ în ceea ce o privește pe pârâta S.C. B. S.R.L., întrucât a cunoscut lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului (D. SRL) și situația litigioasă a stației de betoane, răspunzând pentru cea mai ușoară culpă, ca autor al prejudiciului suferit de reclamantă, constând în fructele civile pe care aceasta le-ar fi obținut în urma exploatării normale a stației de betoane,

Viziunea diferită pe care o are recurenta - pârâtă asupra stării de fapt și asupra consecințelor juridice trase din aceasta, nu poate da suport criticii de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând lipsa motivării sau caracterul insuficient al motivării hotărârii, astfel că acest motiv de casare nu va fi primit.

Înalta Curte constată nefondate și criticile subsumate de pârâtă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, cu referire la dispoziția de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a utilajului ce face obiectul revendicării, începând cu data de 16.05.2016 și până la data de 05.02.2018.

Dintru-început trebuie precizat că recursul, cale extraordinara de atac, poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu și pentru motive de temeinicie, instanța de recurs fiind limitată la cercetarea aspectelor de nelegalitate.

Or, cea mai mare parte a aspectelor invocate de recurenta - pârâta în cadrul acestui motiv de recurs are în vedere situația de fapt reținută de instanța de apel și aprecierea probelor administrate, solicitându-se, practic, ca, în urma reinterpretării întregului material probator administrat în cauză, să se constate că pârâta S.C. B. S.R.L. nu a acționat cu rea-credință atunci când a refuzat să predea reclamantei stația de betoane.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor și administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

În recurs nu se poate cenzura modul în care instanța de apel a evaluat poziția procesuală a pârâtei și reaua - credință a acesteia în exercitarea posesiei și în chestiunea restituirii bunului despre care cunoștea că este proprietatea reclamantei, în condițiile în care această evaluare se întemeiază pe analiza coroborată a probelor administrate de părți, așa cum s-a arătat anterior.

Cât privește normele de drept material care se susține de către recurenta - pârâtă a fi fost încălcate la pronunțarea hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acestea fie au fost avute în vedere de instanța de apel, fie sunt invocate H. sau sunt inaplicabile litigiului dedus judecății.

Astfel, recurenta-pârâtă se prevalează de dispozițiile art. 937 alin. (1) C. civ. și susține că, începând cu data de 09.02.2017, când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.02.2017 cu D. S.R.L., a exercitat o posesie de bună-credință asupra stației de betoane.

Potrivit art. 937 alin. (1) C. civ., "Persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă."

Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut această dispoziție legală, dar, în examinarea bunei-credințe pe care norma o cere, a dat în mod corect eficiență prevederilor art. 938 C. civ., care, la alin. (1), statuează că "este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului", iar la alin. (2), arată că "buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului".

Or, în cauză, instanța de apel a apreciat că pârâta nu se poate apăra invocând buna credință, având în vedere că, încă anterior introducerii acțiunii, respectiv din data de 16.05.2016, S.C. B. S.R.L. i-a interzis reclamantei accesul în vederea ridicării utilajului, iar mai apoi, prin modul în care a acționat constant, a zădărnicit redobândirea bunului de către reclamantă.

De asemenea, s-a apreciat că nici la momentul cumpărării bunului de la D. S.R.L. pârâta nu poate fi considerată de bună credință, ținând cont de faptul că reclamanta nu a renunțat la procedura judiciară declanșată împotriva sa, tocmai pentru că transferul dreptului de proprietate nu s-a produs față de D. S.R.L..

Cât privește faptul că hotărârea atacată ar include în sfera ilicitului și a relei - credințe încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu un neproprietar, contrar prevederilor art. 1683 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel nu a invalidat contractul de vânzare - cumpărare prin care pârâta S.C. B. S.R.L. a cumpărat stația de betoane de la un neproprietar, respectiv de la D. S.R.L., și nici posibilitatea vânzării bunului altuia, așa cum susține recurenta - pârâtă, ci s-a pronunțat cu toată îndrituirea asupra bunei-credințe a pârâtei la dobândirea acestui bun mobil. Căci valabilitatea operațiunii juridice de vânzare a bunului altuia nu este determinată de buna-credință a cumpărătorului dintr-un astfel de act juridic, în timp ce dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință da.

Invocă recurenta - pârâtă și dispozițiile art. 1554 C. civ., cu referire la faptul că obligația D. S.R.L. de restituire a bunului s-a născut doar la data la care a intervenit rezoluțiunea contractului încheiat cu reclamanta, însă această apărare este lipsită de relevanță sub aspectul bunei-credințe a pârâtei, în condițiile în care s-a reținut că transferul dreptului de proprietate de la reclamantă către D. S.R.L. nu a operat, precum și că pârâta a deținut suficiente elemente pentru a cunoaște lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului și situația litigioasă a bunului.

H., sunt invocate de către recurenta-pârâtă prevederile art. 1624 C. civ., privind confuziunea, dreptul de retenție reglementat de art. 2495 C. civ. și teoria aparenței în drept (art. 17 alin. (2) C. civ.).

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", aceste critici nu vor fi analizate.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, constatând că prin criticile recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul acesteia, ca nefondat.

De asemenea, apreciind întemeiate parte dintre criticile invocate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., criticile circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., și în temeiul dispozițiilor art. 496 și 497 din C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă împotriva aceleiași decizii și va casa, în parte, decizia atacată, urmând a trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și a apelului reclamantei S.C. A. S.R.L. în ceea ce privește cererea de plată a contravalorii lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 5 februarie 2018 și până la restituirea acestuia.

Vor fi menținute dispozițiile deciziei recurate referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantei apelante S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând prețul de circulație al stației de beton, formulată în apel, la admiterea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și la obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 16 mai 2016 și până la data de 5 februarie 2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 296/C/2018 - A din 08 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia atacată.

Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și a apelului reclamantei S.C. A. S.R.L. în ceea ce privește cererea de plată a contravalorii lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 5 februarie 2018 și până la restituirea acestuia.

Menține dispozițiile deciziei recurate referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantei apelante S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând prețul de circulație al stației de beton, formulată în apel, la admiterea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și la obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L., cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 16 mai 2016 și până la data de 5 februarie 2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iulie 2020.