ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1092/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.A. SEVILIA - Sucursala București, solicitând instanței obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie bunul stație de betoane, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014, precum și la plata de despăgubiri în cuantum de 24.916 RON pe lună, pentru lipsa de folosință a bunului menționat, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (10 iunie 2016) și până la data la care pârâții îi vor lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul revendicat.

Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. și-a completat capătul al doilea de cerere, în sensul că a cerut instanței obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata lipsei de folosință, începând cu data de 16 mai 2016 și până la data la care, pârâta îi va lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul ce-i aparține.

Prin încheierea de ședință din 01.11.2016, instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta S.C. C. S.A. SEVILIA - Sucursala București.

Prin sentința nr. 114/LP/2017 din 13 iunie 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. SEVILIA și în consecință: a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunul stația de betoane, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014; a respins celelalte pretenții ale reclamantei ca fiind neîntemeiate; a admis în parte cererea reclamantei cu privire la plata cheltuielilor de judecată și în consecință: a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 17.080,64 RON, din care 10.742,70 RON onorariu avocat, 6.306,52 RON cheltuieli de deplasare, 31,42 RON. cheltuieli de poștă; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 11.427 RON taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 296/C/2018- A din 8 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă solicitarea reclamantei-apelante privind obligarea pârâtei-apelante S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând prețul de circulație al stației de beton, formulată în apel; a admis apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta S.C. B. S.R.L.; a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. de a-i lăsa, în deplină proprietate și liniștită posesie, bunul - stația de betoane, cu toate specificațiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să-i plătească reclamantei, cu titlu de prejudiciu, suma de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 16.05.2016 și până la data de 05.02.2018; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a obligat apelanta-pârâta S.C. B. S.R.L., să-i plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată parțiale în apel, în cuantum de 14.559 RON; a constatat că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunțată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 296/C/2018 - A din 08 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii; a casat, în parte, decizia atacată; a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. și a apelului reclamantei S.C. A. S.R.L., în ceea ce privește cererea de plată a contravalorii lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 5 februarie 2018 și până la restituirea acestuia; a menținut dispozițiile deciziei recurate referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantei apelante S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând prețul de circulație al stației de beton, formulată în apel, la admiterea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și la obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L, cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 16 mai 2016 și până la data de 5 februarie 2018.

Prin decizia nr. 126/C/2021- A din 16 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de S.C. B. S.R.L.; a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 114/LP din 13 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei, cu titlu de prejudiciu, suma de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului stație de betoane, începând cu data de 05.02.2018 și până la data restituirii bunului; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei și cheltuielile de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în primă instanță, în cuantum de 9.384 RON; a fost menținut restul dispozițiilor sentinței atacate; a fost obligată intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. să plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată în apel și în recurs în cuantum de 16.126,13 RON, în limitele solicitate de apelanta - reclamantă.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

Motivele de recurs sunt în esență următoarele:

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a refuzat să judece în concret cauza sub aspectul întinderii obligației de despăgubire, reținând în mod nelegal puterea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1401/2020.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța nu a mai analizat apărările sale și a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, întrucât excepția puterii de lucru judecat a fost ridicată pentru prima dată de către instanța de apel direct prin hotărârea pronunțată, fără a o supune în prealabil discuției contradictorii a părților, aceasta a încălcat prevederile procesual civile privind dreptul la apărare - art. 13 și contradictorialitatea procesului civil - art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

În esență, recurenta-pârâtă susține că prin hotărârea criticată, s-a apreciat în mod nelegal că, în privința cuantumului de 24.916 RON/lună a prejudiciului stabilit pentru lipsirea de folosință, ar exista putere de lucru judecat, care decurge din decizia nr. 1401/20.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit recurentei-pârâtei, concluzia instanței de apel privind incidența puterii de lucru judecat este eronată și aduce încălcare prevederilor art. 431 alin. (2), art. 430 alin. (2) dar și art. 501 alin. (3) C. proc. civ. privind limitele rejudecării după casare.

Astfel, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel, reținând puterea de lucru judecat, a extins prin analogie considerentele Înaltei Curți asupra unei chestiuni cu care instanța supremă nici măcar nu fusese învestită.

Potrivit recurentei-pârâte, Înalta Curte a tranșat strict dacă subzistă dreptul la o anumită despăgubire, fără să cenzureze ori să valideze întinderea acesteia și a menținut hotărârea instanței de apel exclusiv sub aspectul existenței acestui drept.

Recurenta-pârâtă invocă și încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind limitele rejudecării după casare, în sensul că instanța de apel nu s-a conformat considerentelor Înaltei Curți, care la pag. 12 ultimul paragraf, a reținut că se impune casarea pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, dispozițiile de drept material la care s-a făcut trimitere fiind cele prevăzute de art. 1.385 C. civ., care reglementează despăgubirea pentru lipsirea de folosință.

Raportat la decizia Înaltei Curți, concluzia recurentei-pârâte este în sensul că, urmare a casării parțiale și trimiterii spre rejudecare, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra a două chestiuni: acțiunea în revendicare și întreaga cerere de plată a contravalorii lipsei de folosință a stației de betoane, începând cu data de 05.02.2018 și până la restituirea bunului.

Practic, în rejudecare, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de apel a contravenit scopului hotărârii de casare parțială întemeiată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că a omis din nou să cerceteze împrejurările privind momentul predării și, mai mult, s-a degrevat de analiza dispozițiilor legale privind întinderea reparațiilor.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, în rejudecare, a constatat în mod nelegal că în prezenta speță sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Interpretarea viciată a instanței vizează, astfel cum susține recurenta-pârâtă, condiția vinovăției sale prin raportare la momentul predării bunului la data de 05.02.2018.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă expune exhaustiv situația de fapt și face trimitere la înscrisurile aflate la dosarul cauzei și la proba testimonială.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității și a admis în principiu recursul.

La data de 13.21.2021 recurenta a formulat o ofertă reală de plată, sens în care s-a format dosarul nr. x/2016. Prin cererea formulată recurenta a solicitat instanței, în temeiul art. 1011 alin. (1) C. proc. civ., să pună în vedere intimatei S.C. A. S.R.L., să procedeze la primirea sumei de 358.785 RON, reprezentând contravaloarea indicată de către aceasta pentru stația de betoane revendicată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor.

Prin încheierea din 11 mai 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2016 s-a dispus conexarea cererii de ofertă reală de plată cu prezenta cauză.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6), art. 13 și art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., susținând în esență că instanța de apel a refuzat să judece în concret cauza sub aspectul întinderii obligației de despăgubire, reținând în mod nelegal puterea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1401/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 20 iulie 2020, fără a mai analiza apărările sale, încălcând astfel prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Sub acest aspect susține că excepția puterii de lucru judecat a fost ridicată pentru prima dată de către instanța de apel direct prin hotărârea pronunțată, fără a o supune în prealabil discuției contradictorii a părților, astfel fiind încălcat dreptul la apărare și contradictorialitatea procesului civil.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Cu privire la criticile referitoare la încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța supremă constată că acestea sunt nefondate. Potrivit acestui text de lege, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Deși recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, criticile sale vizează în realitate efectele deciziei de casare nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016, asupra prezentei cauze, astfel cum au fost analizate de către instanța de apel. Astfel, instanța de apel a analizat conform deciziei de casare circumstanțele predării bunului de către pârâtă din perspectiva stabilirii prejudiciului suferit de reclamantă după data predării lui de către pârâtă și sub aspectul acțiunii în revendicare în ceea ce privește analizarea bunei credințe a pârâtei și a terțului dobânditor la momentul predării bunului.

Totodată, criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 13 și art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte. Conform art. 13 C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat. Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Totodată, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Înalta Curte constată că din încheierea de ședință de la data de 2 aprilie 2021 la care au avut loc dezbaterile, și care face parte integrantă din decizia recurată nr. 126/16/04.2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, rezultă fără echivoc că ambele părți și-au exprimat poziția procesuală, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte și s-au respectat drepturile și garanțiile procesuale ale părților. De asemenea, Înalta Curte reține că prin concluziile scrise depuse pentru termenul de pronunțare din 16.04.2021, reiese că pârâta a formulat apărări pe aspectul întinderii prejudiciului.

Faptul că instanța de apel în rejudecare a ținut seama de efectele deciziei de casare și a reținut că în ceea ce privește cuantumul prejudiciului în sumă de 24.196 RON lunar, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a utilajului începând cu data de 16 mai 2016 și până la 05.02.2018, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 1401 din 20 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu înseamnă că au fost încălcate principiile contradictorialității și a dreptului la apărare, din moment ce părțile litigante au fost autoarele căii de atac în primul ciclu procesual, iar în al doilea ciclu procesual au avut posibilitatea să combată argumentele invocate.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că în decizia recurată în al doilea ciclu procesual s-a reținut de către instanța de apel că, urmare a faptului că în decizia de casare s-a menționat cu putere de lucru judecat că, cuantumul prejudiciului în sumă de 24.916 RON pe lună reprezintă contravaloare lipsă de folosință a utilajului începând cu data de 16 mai 2016 și până la 05.02.2018, susținerile pârâtei cu privire la întinderea prejudiciului sub aspectul cuantumului nu mai pot fi primite.

Într-o altă exprimare, rezultă că aspectele cu privire la întinderea prejudiciului au fost invocate atât în cadrul dezbaterilor orale de către intimata-reclamantă, cât și în cadrul concluziilor scrise depuse pentru termenul de pronunțare din 16.04.2021, când recurenta-pârâtă a formulat apărări sub acest aspect.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat sentința recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 22, art. 13 și 14 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, al dreptului la apărare și al contradictorialității.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentă-pârâtă invocă și încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind limitele rejudecării după casare, în sensul că instanța de apel nu s-a conformat considerentelor Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:

"În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Recurenta a susținut, în esență, că deși Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente că se impune casarea pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, dispozițiile de drept material la care s-a făcut trimitere fiind cele prevăzute de art. 1.385 C. civ., care reglementează despăgubirea pentru lipsirea de folosință, iar urmare a casării parțiale și trimiterii spre rejudecare, instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra a două chestiuni: acțiunea în revendicare și întreaga cerere de plată a contravalorii lipsei de folosință a stației de betoane, începând cu data de 05.02.2018 și până la restituirea bunului, Curtea de Apel nu a ținut cont de indicațiile obligatorii ale instanței de recurs și a omis din nou să cerceteze împrejurările privind momentul predării și, mai mult, s-a degrevat de analiza dispozițiilor legale privind întinderea reparațiilor.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât, conform considerentelor și dispozitivul deciziei nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016, prin care s-a respins recursul recurentei-pârâte, s-a admis recursul reclamantei, s-a casat în parte decizia atacată și s-a trimis cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta și a apelului reclamantei, în ceea ce privește cererea de plată a contravalorii lipsei de folosință a utilajului, începând cu data de 5.02.2018 și până la restituirea acestuia, instanța de apel a stabilit corect limitele rejudecării apelului, pronunțând o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Prin decizia de casare nr. 1401 din 20 iulie 2020, Înalta Curte, examinând criticile formulate de către recurentă a constatat că sunt parțial întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., statuând:

"pierderea posesiei stației de betoane de către pârâtă, în urma predării acesteia, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la 05.02.2018 cu D. S.R.L., nu poate fundamenta legal nici soluția de respingere a acțiunii în revendicare deduse judecății, nici pe aceea de limitare a despăgubirilor reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință a utilajului la data de 5.02.2018, dată la care s-a reținut că a avut loc predarea."

Ca atare, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată să țină seama de dezlegările date de instanța de recurs și să analizeze circumstanțele predării bunului în raport de stabilirea prejudiciului suferit de către intimata-reclamantă după data de 5 februarie 2018, precum și în ceea ce privește acțiunea în revendicare, doar sub aspectul analizării bunei credințe a recurentei-pârâte și a terțului dobânditor la momentul predării bunului.

Or, examinând decizia recurată, instanța supremă constată că s-au respectat întocmai îndrumările instanței de recurs. Astfel, instanța de apel a răspuns aspectelor tranșate de instanța de casare și a constatat în mod corect că este întemeiată atât acțiunea în revendicare formulată de intimata-reclamantă, cât și cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, calculate de la data refuzului de restituire și până la predarea efectivă.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate în primă instanță și în apel, în rejudecare nefiind solicitate și administrate alte probe, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, stabilind pe de o parte că nici recurenta-pârâtă și nici terțul de la care a cumpărat bunul vândut de intimata-reclamantă și căreia i l-a predat ulterior, nu sunt cumpărători de bună credință pentru a se putea reține dobândirea dreptului de proprietate asupra stației de betoane prin posesia de bună credință, iar pe de altă parte, față de prejudiciul suferit de către intimata - reclamantă, a stabilit că intimata-pârâtă este îndreptățită la despăgubiri până la predarea efectivă a bunului.

Procedând astfel, instanța de apel a respectat pe deplin dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, pronunțând o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., analizând raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, stabilind în mod corect și complet situația de fapt și răspunzând clar argumentelor părților.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la argumentele expuse în susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, recurenta-pârâtă făcând trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisuri și proba testimonială.

Instanța supremă reține că prin expunerea acestor critici, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

În ceea ce privește oferta reală de plată formulată de recurenta-pârâtă, instanța supremă constată că este inadmisibilă.

Prin decizia de casare nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte și Casație și Justiție, s-a stabilit că cererea în revendicare formulată de intimata-reclamantă este întemeiată, sens în care recurenta-pârâtă are obligația predării în natură a bunului, care presupune predarea stației de betoane, astfel încât, schimbarea obligației invocată de către recurentă prin intermediul ofertei reale de plată în această etapă procesuală este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 126/C/2021- A din 16 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și ca inadmisibilă, cererea formulată de S.C. B. S.R.L. privind cererea de ofertă reală de plată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 126/C/2021- A din 16 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de S.C. B. S.R.L. privind cererea de ofertă reală de plată, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.