ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2256/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 07.11.2016, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 2.797.095,21 RON, incluzând TVA, cu titlu de daune-interese și să achite accesoriile aferente debitului principal, calculate de la data efectuării plăților nedatorate și până la restituirea lor, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a precizat că debitul pretins este compus din suma de 294.954,64 RON, plătită nedatorat, suma de 2.447.417,21 RON, încasată necuvenit, ca urmare a neaplicării corecte a Normelor de deviz republicane, conform caietului de sarcini și din suma de 54.723,36 RON, reprezentând contravaloarea orelor de manoperă facturate peste cele care reies din aplicarea Nomelor de deviz republicane RKLS09. Cu privire la accesorii, a precizat că acestea urmează a se calcula asupra sumelor indicate mai sus, dar și asupra sumei de 74.728,22 RON, nedatorată, dar restituită de pârâtă.

Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2667/29.10.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 743/A/10.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea ei spre rejudecare, admiterea apelului și reformarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii.

În motivare, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 998-999 din C. civ. de la 1864, art. 2.528 C. civ., art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, a afirmat că, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, în speță erau incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, evocând dispozițiile art. 2.528 C. civ., autoarea căii de atac a precizat că acțiunea sa a avut ca temei de drept principal îmbogățirea fără justă cauză/plata nedatorată și numai în subsidiar, răspunderea civilă delictuală.

Cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, a arătat că și în reglementarea anterioară, și în concepția noului C. civ., termenul de prescripție începe să curgă de la data când cel interesat a luat cunoștință ori trebuia, după circumstanțe, să ia cunoștință de existența dreptului la acțiune și nu de la nașterea lui.

În aceste condiții, a afirmat că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși atrage nașterea dreptului la acțiune, nu marchează și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele ilicite de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască și nici nu trebuia să-l cunoască pe cel care răspunde de prejudiciu.

De asemenea, recurenta a menționat că prin această regulă legiuitorul a încercat să evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte să fi început să curgă, deoarece titularului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoașterii existenței dreptului sau a exigibilității acestuia ori a celui care ar fi ținut să răspundă, după caz.

Prin urmare, a apreciat că, deși dreptul subiectiv la reparație se naște în mod obiectiv la data cauzării prejudiciului, exercițiul dreptului la acțiune depinde de cunoașterea de către titularul dreptului a unui minimum de elemente pentru a acționa, respectiv obiectul, valoarea litigiului și persoana care răspunde.

Astfel, a susținut că, deși a reținut principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, instanța de apel l-a încălcat și nu a ținut cont de jurisprudența instanței supreme, respectiv de decizia nr. 879/05.03.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care a fost dezlegată o problemă de drept similară, decizie în care s-a reținut că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când paguba s-a produs, ci de când păgubitul a cunoscut paguba și persoana responsabilă de producerea ei sau de la momentul la care trebuia, după împrejurări, să le cunoască.

Potrivit recurentei, aceste elemente i-au fost cunoscute doar la finalizarea verificărilor interne sau cel mai devreme la terminarea controlului efectuat de Curtea de Conturi și nu la data "la care au fost acceptate la plată situațiile de plată/devizele de lucrări" ori la datele "la care au fost achitate facturile", astfel cum, în mod neîntemeiat, a reținut instanța de fond.

Sub acest aspect, a evocat considerentele deciziei nr. 418/06.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția a II-a civilă, într-un litigiu având ca obiect o contestație împotriva procesului-verbal de control al instituției finanțatoare, prin care s-au constatat plăți nelegal efectuate în temeiul unui contract de finanțare, în care instanța supremă a stabilit că termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în pretenții începe să curgă de la data soluționării irevocabile a contestației, deoarece la acel moment reclamantul a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

În continuare, recurenta a menționat concluziile reținute de Curtea de Conturi în rapoartele și deciziile emise ca urmare a verificărilor efectuate asupra situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului, precum și legalitatea realizării veniturilor și a efectuării cheltuielilor în perioada 2001-2012, precum și abaterile și măsurile dispuse de această instituție prin decizia nr. 37/09.12.2013, care au devenit obligatorii prin încheierea nr. 7/20.02.2014, emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi.

Potrivit recurentei, Curtea de Conturi a stabilit întinderea prejudiciului, în raport cu încălcările constatate și a dispus, în același timp, extinderea verificărilor și asupra altor contracte de prestări servicii, recuperarea prejudiciului, determinarea diferențelor cuvenite bugetului de stat și virarea acestora pe destinațiile legale, inclusiv accesoriile aferente, calculate până la data plății.

Recurenta a susținut că a cunoscut paguba și pe cei care răspund doar în urma extinderii verificărilor dispuse de această instituție, care au fost finalizate la 30.06.2015.

În acest context, a apreciat că este nelegală motivarea instanței de apel potrivit căreia izvorul obligației debitorului nu îl reprezenta actul de control al Curții de Conturi sau că trebuia să cunoască existența pagubei și a celor răspunzători de producerea ei cel târziu la momentul plăților, respectiv la 01.03.2013, data ultimei facturi, deoarece în acel moment nu avea cunoștință de constatările Curții de Conturi privind prejudiciul și persoanele vinovate.

A mai arătat că, în ipoteza în care s-ar aprecia că momentul cunoașterii existenței și întinderii pagubei nu ar fi cel al finalizării verificărilor Curții de Conturi și nici cel al emiterii deciziei nr. 37/09.12.2013, față de data celui mai vechi document prin care s-a constatat conduita cauzatoare a prejudiciului, acesta nu poate fi anterior raportului de control întocmit de auditorii Curții de Conturi, respectiv 06.11.2013.

În aceste condiții, recurenta a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și la data demarării procesului, 07.11.2016, acțiunea a fost promovată în termenul de prescripție, dat fiind că acesta se împlinea chiar la 07.11.2016, întrucât ziua de 06.11.2016 a fost nelucrătoare, fiind duminică.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, întrucât, în opinia sa, aceasta nu era incidentă în cauză, având în vedere că a fost pronunțată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii. În acest sens, recurenta a redat considerentele pe care le-a apreciat importante din această decizie pentru a releva lipsa legăturii cu prezenta speță.

Totodată, a afirmat că instanța de apel a reținut greșit că nu ar fi învestit prima instanță în mod direct și cu capătul de cerere privind penalitățile pentru sumele de 673.293 RON și de 74.728,22 RON, în condițiile în care în fața instanței de fond a indicat expres că acestea au fost restituite și că solicită doar accesoriile aferente lor.

De asemenea, autoarea căii de atac a precizat că solicitarea sa privind penalitățile a fost reiterată prin notele de ședință depuse pentru termenul din 15.10.2021, conform dispoziției instanței de fond, care, de altfel, au fost ignorate de instanța de apel.

Recurenta a mai susținut că plățile efectuate de intimată aveau valoarea unei recunoașteri a datoriei, astfel că, în opinia sa, și accesoriile aferente debitelor erau datorate de intimată.

Totodată, evocând dispozițiile 2.537 alin. (1) și ale art. 2.506 alin. (4) C. civ., a apreciat că plățile efectuate de intimată au întrerupt cursul prescripției extinctive și că de la data efectuării lor a început să curgă un nou termen.

În acest context, a arătat că prin achitarea sumelor sus-menționate, în speță au devenit aplicabile și prevederile art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, respectiv prevederile art. 2.537 și art. 2.538 C. civ., prescripția întrerupându-se la data plății acestora, în mai 2014, moment de la care a început să curgă o nouă prescripție de 3 ani, care s-a fi împlinit în anul 2017, ulterior datei promovării acțiunii de față.

În concluzie, recurenta a afirmat că instanța de apel nu a aplicat aceste prevederi legale, aspect ce atrage nelegalitatea deciziei recurate.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 14.07.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante.

La termenul din 21.06.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, dispunând ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a prevederilor legale privind începutul și întreruperea termenului de prescripție extinctivă, atât în reglementarea Decretului nr. 167/1958, cât și în cea a noului C. civ., precum și omisiunea instanțelor devolutive de a soluționa cererea sa privind acordarea accesoriilor pentru sumele recunoscute și restituite de către intimată.

Cu privire la chestiunea prescripției extinctive, disputa litigioasă poartă asupra determinării momentului de la care se calculează termenul de 3 ani, recurenta susținând că acesta nu poate fi decât unul subiectiv, strict legat de constatările Curții de Conturi, respectiv cel al finalizării verificărilor acestei instituții de control sau cel al emiterii deciziei nr. 37/09.12.2013, însă în niciun caz anterior datei raportului de control întocmit de auditorii Curții de Conturi, respectiv 06.11.2013.

Față de aceste argumente, Înalta Curte reține că, în speță, fața de perioada în care au fost efectuate plățile de către recurentă, 24.08.2011 - 01.03.2013, devin incidente atât prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și cele ale art. 2.528 alin. (1) C. civ., în ambele reglementări, legiuitorul stabilind două momente alternative care marchează momentul de debut al cursului prescripției extinctive și anume cel subiectiv, al cunoașterii pagubei și persoanei care răspunde de ea și cel obiectiv, al datei la care păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Pe baza probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive, s-a stabilit că momentul de la care curge termenul de prescripție în cauză este cel obiectiv, al datei la care recurenta trebuia să cunoască paguba și persoana responsabilă de producerea ei, în concret cel al efectuării plăților către intimată.

Cum aceste constatări sunt atașate stării de fapt și nu mai pot fi cenzurate în recurs, Înalta Curte, examinând incidența normelor legale ce reglementează începutul prescripției dreptului la acțiune, constată că instanța de apel a aplicat corect aceste prevederi, reținând și raționamentul deciziei nr. 19/03.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că nu actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control marchează momentul de debut al curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului.

Distinct de materia în care a fost pronunțată respectiva decizie de unificare a jurisprudenței, argumentele expuse în cadrul ei își păstrează relevanța pe deplin și în speța de față, în care problema de drept supusă dezlegării este, în esență, aceeași.

De aceea, având în vedere perioada în care recurenta a efectuat plățile pretins necuvenite către intimată, 24.08.2011-01.03.2013, Înalta Curte reține că dreptul la acțiune al acesteia privind restituirea sumelor achitate s-a născut în acest interval, la momentul efectuării fiecărei plăți, când trebuia să cunoască eventualul caracter nedatorat al acestora, întrucât avea obligația de a fi diligentă și de a verifica, anterior achitării, modul de îndeplinire de către intimată a obligațiilor asumate prin contractele încheiate; astfel, prin prisma dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2.517 C. civ., incidente în speță, rezultă că termenul de prescripție s-a împlinit în intervalul 24.08.2014-01.03.2016, anterior învestirii instanței, la 07.11.2016.

Din această perspectivă, nu pot fi reținute argumentele recurentei, potrivit cărora numai în urma controlului Curții de Conturi și a extinderii verificărilor dispuse de această instituție a cunoscut paguba, deoarece o asemenea ipoteză i-ar permite ca, prin propria pasivitate, să modifice unilateral momentul de început al termenului de prescripție; or, prescripția extinctivă are rolul de a sancționa tocmai pasivitatea persoanei care nu a acționat, în termenul legal, pentru apărarea dreptului sau interesului său legitim.

Totodată, Înalta Curte, confirmând statuările instanței de apel, înlătură și criticile recurentei privind efectul întreruptiv pe care l-ar fi produs restituirea de către intimată, în luna mai 2014, a sumelor de 673.293 RON și 74.728,22 RON, întrucât, pentru a întrerupe prescripția, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie trebuie să fie neechivocă.

În prezenta cauză, recunoașterea ca necuvenite și restituirea de către intimată a unor sume care nu au făcut obiectul acțiunii nu are niciun efect asupra celor pretinse de recurentă și contestate de partea adversă; așadar, plata sumelor recunoscute nu a întrerupt termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune pentru valorificarea celorlalte.

Ultima critică vizează chestiunea accesoriilor aferente sumelor restituite de către intimată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține, spre deosebire de instanțele de fond, că din petitul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata accesoriilor pentru suma de 74.728,22 RON, restituită de aceasta din urmă în 31.05.2014 (nu și pentru suma de 673.293 RON, însă).

Din această perspectivă, instanța supremă subliniază că recurenta ar fi fost îndreptățită să primească accesorii aferente sumei de 74.728,22 RON, calculate pentru perioada 07.11.2013-31.05.2014.

Cu toate acestea, validând sentința primei instanțe, care a aplicat în mod nelegal sancțiunea derivată din incidența prescripției pentru întreaga acțiune, curtea de apel a apreciat că autoarea demersului judiciar ar fi avut deschisă calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., iar această dezlegare nu a fost criticată în recurs, după cum reprezentantul recurentei a și confirmat astăzi, în ședință publică; în considerarea naturii de ordine privată a prescripției în reglementarea noului C. civ., Înalta Curte nu a invocat din oficiu niciun motiv de recurs.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 743/A/10.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.