ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1787/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă, la 16.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanții CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA și MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, reprezentați de Primar, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei totale de 588.586,70 RON, calculate până la 01.02.2021, din care suma de 452.759 RON reprezintă contravaloarea lipsei de folosință, iar suma de 135.827,70 RON reprezintă majorări de întârziere aferente, pentru ocuparea fără titlu a 7 (șapte) amplasamente cu panouri publicitare: în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, în apropiere de stația CTP Bucium; în Cluj-Napoca, str. x; în Cluj-Napoca, la intersecția str. x cu str. x; în Cluj-Napoca, P-ța Mihai Viteazu, în fața B.; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 453 din C. proc. civ., art. 1349, art. 1357 alin. (1), art. 1385 din C. civ., precum și toate celelalte acte normative la care au făcut referire în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

La termenul din 15 octombrie 2021, Tribunalul Cluj, secția Civilă a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a secției civile a Tribunalului Cluj în soluționarea litigiului, având în vedere că se invocă o răspundere delictuală a unui profesionist generată de activitatea economică a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 681/2021 din 15 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 25.10.2021.

La termenul din 12 ianuarie 2022, Tribunalului Specializat Cluj a pus în discuție o eventuală inadmisibilitate a cererii, prin raportare la tipul de răspundere civilă de care se prevalează reclamanții, respectiv răspunderea civilă delictuală, aspect relevat atât în motivarea în fapt a cererii, cât și prin invocarea art. 1349 din C. civ.

Prin notele scrise depuse la 02.02.2022, reclamanții au arătat că temeiul răspunderii civile în baza căruia pârâta datorează sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată este cel delictual.

Prin sentința civilă nr. 388/2022 din 23 februarie 2022, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a luat act de intenția pârâtei de a-și recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului și anularea hotărârii apelate, iar judecând procesul prin evocarea fondului, admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 662/2022 din 08 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA și MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA împotriva sentinței civile nr. 388/23.02.2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj.

A anulat în tot sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În considerarea motivului de casare invocat, autoarea căii de atac a precizat că recursul declarat se limitează la soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității privind antrenarea răspunderii civile delictuale pentru șase din cele șapte panouri publicitare.

Detaliind, a învederat că, folosința terenurilor proprietate publică a UAT a Municipiului Cluj Napoca, pe care au fost amplasate cele șase panouri publicitare în discuție, s-a făcut în baza unor contracte de închiriere a căror durată a fost prelungită prin relocațiune tacită, astfel că dreptul de folosință al acesteia a avut la bază un temei contractual, considerentele instanței de apel privind incidența răspunderii civile delictuale fiind, așadar, nelegale.

În continuare, cu privire la situația celor șase parcele de teren, pentru care intimatele-reclamante au încheiat, inițial, contracte de locațiune cu societatea C. S.R.L., a arătat că, la 30.01.2012, a încheiat cu societatea menționată Contractul de cesiune nr. x prin care i-au fost transmise toate drepturile și obligațiile locatarului din contractele de închiriere în discuție.

A precizat că cesiunea contractelor și, implicit, dobândirea de către aceasta a drepturilor și obligațiilor locatarului, a fost comunicată locatorului, UAT Cluj Napoca, de către cedentul C. S.R.L., la 31.01.2012, prin Notificarea înregistrată sub nr. x/45, precum și faptul că termenul de valabilitate a celor șase contracte de locațiune cesionate a expirat ulterior datei la care locatorului i-a fost comunicată cesiunea.

În contra celor afirmate de intimatele-reclamante, a susținut că aprobarea sau nu a cesiunii printr-o Hotărâre a Consiliului Local este irelevantă, întrucât lipsa unei atare hotărâri de validare a cesiunii nu poate constitui temei al invalidării dreptului său de folosință, dobândit odată cu semnarea contractului de cesiune.

În raport de conținutul adresei nr. x/19.01.2021 emisă de UAT Cluj Napoca, potrivit căreia "Contractele de închiriere sus-mentionate (referitoare la cele 6 panouri publicitare) au încetat în cursul anului 2012, după care locațiile au fost expoatate în regim de relocațiune tacită." a învederat că intimatele-reclamante fac trimitere la exploatarea panourilor publicitare în regim de tacită relocațiune, fiind în prezența unei recunoașteri extrajudiciare, în sensul art. 350 C. proc. civ., a acordului privind cesiunea locațiunii.

Față de cele reținute de instanța de apel, respectiv că, în lipsa unui act adițional la contractele de închiriere nu se poate susține că cesiunea contractelor a produs efecte juridice, a subliniat că, din punctul său de vedere, lipsa agrementului locatorului nu afectează eficacitatea acordului de cesiune a locațiunii.

În susținerea acestei ipoteze, a redat dispozițiile art. 1418 din C. civ. din 1864 și a susținut că, de la data notificării cesiunii, aceasta produce efecte, în sensul că devine opozabilă locatorului, conform art. 1393 C. civ., iar locatarul fiind înlocuit cu cesionarul, preia toate drepturile și obligațiile acestuia.

A subliniat că sancțiunea care intervine în situația încălcării interdicției stipulate prin contract este rezilierea contractului de locațiune, iar nu ineficacitatea/inopozabilitatea contractului de cesiune, întrucât este vorba despre o eventuală încălcare a dispozițiilor contractuale de către locatar și nicidecum inopozabilitatea/ineficacitatea actului de cesiune.

Prin urmare, a punctat că, atât timp cât cesiunea contractelor de închiriere a fost semnată și comunicată locatorului înainte de expirarea termenului contractual, prelungirea valabilității acestora, prin intermediul relocațiunii tacite, a produs efecte față de locatarul cesionar, A. S.R.L., și nu față de locatarul cedent, C. S.R.L., cum, nefondat, au susținut intimatele-reclamante.

A concluzionat în sensul că, în opinia sa, între UAT Cluj Napoca și aceasta au existat raporturi contractuale de locațiune, care au reprezentat titlul în baza căruia a exercitat folosința cu privire la parcelele de teren aferente celor șase panouri publicitare în discuție, motiv pentru care eventualul prejudiciul pe care proprietarul l-ar fi suferit ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate de aceasta în calitate de locatar, nu pot face decât obiectul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Cu privire la capătul de cerere prin care intimatele-reclamante au solicitat obligarea acesteia la plata unei sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a parcelelor de teren în discuție (formată din prețul chiriei calculată la valoarea de piață și din taxa pe teren) și a unor majorări de întârziere de 0,5 % pe zi, a susținut că plata acestor majorări nu poate fi solicitată în temeiul Hotărârii Consiliului Local nr. 284/2010 care presupune existența unui raport contractual, cât timp, în speță, majorările de întârziere au fost calculate asupra unor sume reprezentând despăgubiri ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite de natură delictuală.

A mai precizat că, includerea în cuantumul despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosință a contravalorii taxei de utilizare a terenului, infirmă susținerea intimatelor-reclamante, potrivit căreia folosința terenurilor ar fi fost una abuzivă.

În acest sens, a susținut că, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2489/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, impunerea plății unei taxe în sarcina contribuabilului presupune existența unui serviciu prestat de autoritatea publică și, implicit, a unui acord al părților cu privire la prestarea serviciului, care exclude ipoteza unei ocupări abuzive a bunurilor reclamantei or, acordul UAT Cluj Napoca de punere la dispoziția sa a parcelelor de teren aflate în proprietatea sa publică, a fost făcută prin intermediul contractelor de închiriere.

În încheiere, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat și menținerea deciziei recurate.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate în recurs de către recurenta-pârâtă vizează, în esență, soluția dată de instanța de control excepției inadmisibilității privind antrenarea răspunderii civile delictuale, pentru șase din cele șapte panouri publicitare, prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează cesiunea contractelor, reținându-se că, în cauză, nu există un raport contractual între părți, ocuparea terenurilor destinate amplasării panourilor publicitare, ulterior expirării perioadei de valabilitate a contractelor de închiriere fiind făcută fără a avea la bază un raport contractual, precum și nesocotirea prevederilor legale în baza cărora operează tacita relocațiune.

Procedând la analiza criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat drept cauză a acțiunii răspunderea civilă delictuală, generată de ocuparea de către pârâtă a suprafețelor de teren aferente celor șase panouri publicitare, în lipsa acordului locatorului Municipiul Cluj Napoca privind transcrierea contractelor de închiriere, care au încetat cu locatarul C. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 388/23.02.2022, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, reținând că între Municipiul Cluj Napoca și pârâtă au existat raporturi contractuale de locațiune, fără termen, având ca obiect terenurile în discuție.

Prin cererea de apel, reclamanții au criticat soluția pronunțată, susținând că în mod greșit a fost admisă excepția inadmisibilității pornind de la o stare de fapt greșit reținută, întrucât pârâta nu a avut un raport contractual cu reclamanții pentru a-i putea fi angajată răspunderea civilă contractuală, ci a deținut cele șapte amplasamente fără a avea un titlul opozabil Municipiului Cluj Napoca și Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca, precum și faptul că în mod greșit s-a reținut că pârâta A. este identică cu persoana juridică denumită inițial A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 662/2022 din 08 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj a invalidat soluția instanței de fond asupra excepției inadmisibilității privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei și, procedând la analiza criticilor apelantelor-reclamante cu privire la contractele de închiriere, a constatat că acestea au avut ca părți pe Municipiul Cluj Napoca, în calitate de locator, și pe societatea C. S.R.L., ca ultim locatar, intimata A. S.R.L. fiind străină de aceste raporturi contractuale. A mai constatat că, în raport de clauza inserată la art. 4 lit. h) din fiecare contract de închiriere și în lipsa acordului scris al autorității locale cu privire la transferul dreptului de locațiune de la C. S.R.L. către pârâtă, nu pot fi primite afirmațiile acesteia potrivit cărora ar fi dobândit dreptul de folosință odată cu semnarea contractului de cesiune nr. x/30.01.2012, întrucât cesiunea nu a devenit opozabilă Municipiului Cluj Napoca, în absența încheierii unui act adițional în formă scrisă la fiecare contract de închiriere. Și motivele de apel care au vizat tacita relocațiune au fost apreciate ca nefiind fondate, toate aceste aspecte conducând la admiterea apelului formulat de reclamanți, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Revenind la criticile formulate în recurs de pârâtă, care se referă, astfel cum s-a arătat, la soluția dată de instanța de apel excepției inadmisibilității privind antrenarea răspunderii civile delictuale, prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează cesiunea de contract și nesocotirea prevederilor legale în baza cărora operează tacita relocațiune, Înalta Curte apreciază aceste critici nefondate pentru considerentele ce succedă.

Este de necontestat faptul că cele două tipuri de răspundere, atât cea contractuală, cât și cea delictuală au la bază obligația de reparare a prejudiciului rezultat în urma săvârșirii unui fapt ilicit prejudiciabil. În cazul răspunderii contractuale acest fapt este reprezentat de neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligații asumate printr-un contract, iar în cazul răspunderii delictuale de fapta ilicită în general sau delictul civil.

Instanța de apel avea a determina dacă, în raport cu datele speței, se impunea obligarea pârâtei la plata unor sume de bani pentru acoperirea prejudiciului creat ca urmare a ocupării fără titlu a unor suprafețe de teren destinate amplasării panourilor publicitare ale pârâtei, în raport de dispozițiile art. 1349 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

În baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, s-a constatat că pentru contractele de închiriere încheiate pentru amplasamentele ocupate fără titlu de către pârâtă nu a operat cesiunea de contract și, pe cale de consecință, nici tacita relocațiune în persoana pârâtei.

În ce privește cesiunea de contract, instanța supremă notează că aceasta este, în sine, un contract înțeles ca o manifestare a voinței concordante a cel puțin două părți, cu scopul de a produce efecte juridice. Astfel, acest tip de contract poate fi încheiat exclusiv între cedent și cesionar, iar eficacitatea sa depinde de acordul cocontractantului, legiuitorul legând efectele cesiunii de contract de exprimarea consimțământului contractantului cedat (1315 și urm.- C. civ.).

Așa fiind, față de contractantul cedat, convenția de cesiune nu produce niciun efect în lipsa acordului acestuia, efectele cesiunii fiind subordonate acordului său.

De asemenea, legiuitorul, prin dispozițiile art. 1805 C. civ. privind dreptul de a subcontracta sau de a ceda contractul de locațiune, a instituit prezumția legală a dreptului de subînchiriere/cesionare, care poate fi înlăturată prin voința părților, expres exprimată. În plus, dacă imobilele ce fac obiectul locațiunii/închirierii au fost închiriate cu aprobarea unei autorității, cesiunea va fi și ea condiționată de avizul autorității.

Plecând de la aceste considerații teoretice, în cauză, se reține că prin contractele de închiriere, părțile au convenit în mod expres în sarcina locatarului obligația de a nu cesiona drepturile dobândite prin contract altor persoane fizice sau juridice decât cu acordul prealabil, scris al autorității contractante (art. 4).

În raport de dispozițiile art. 1418 din C. civ. din 1864, invocate de recurenta-pârâtă, și de convenția părților, se constată că în mod corect a reținut instanța de control că cesiunea de contract nr. x/30.01.2012 nu a devenit opozabilă locatorului, Municipiul Cluj Napoca, prin notificările înregistrate sub nr. x/31.01.2012 și sub nr. x/04.04.2012, în absența încheierii unui act adițional în forma scrisă în cazul fiecărui contract de închiriere, atât timp cât transferul dreptului de locațiune de la C. S.R.L. către pârâtă nu a fost aprobată în prealabil de către proprietarul terenurilor în discuție.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei-pârâte prin care se susține că lipsa agrementului locatorului în privința contractului de cesiune nu afectează eficacitatea acordului de cesiune a locațiunii, de vreme ce, în cauză, s-a încheiat o cesiune de contract și nu o cesiune de creanță. Diferența dintre cele două tipuri de cesiuni o reprezintă faptul că, spre deosebire de cesiunea de creanță care nu presupune consimțământul debitorului cedat, deoarece se cedează doar drepturile cedentului derivate din contractului inițial, în cazul cesiunii de contract, când sunt cedate atât drepturile cât și obligațiile derivate din contractul inițial, lipsa acordului contractantului cedat face ca o astfel de cesiune să nu producă niciun efect față de acesta.

Cum, în cauză, demersurile efectuate de către locatarul C. S.R.L. nu s-au finalizat cu obținerea acordului scris al debitorului cedat, Municipiul Cluj Napoca, la transferul dreptului de locațiune către A. S.R.L., nu se poate susține că recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de folosință asupra terenurilor destinate amplasării panourilor publicitare odată cu semnarea contractului de cesiune și nici că a devenit noul locatar în cadrul contractului de locațiune inițial încheiat. Prin urmare, invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 1393 din C. civ. din 1864 și a argumentației dezvoltate în jurul acestora vizând cesiunea de creanță și nu de contract sunt nepertinente și nefondate.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, în contextul lipsei acordului scris al autorității contractante la transferul dreptului de locațiune către recurenta-pârâtă, respectiv al absenței încheierii unor acte adiționale în formă scrisă pentru fiecare contract de închiriere, nu se poate reține că cesiunea contractelor de închiriere, nr. x/30.01.2012, ar fi produs efecte juridice, critica potrivit căreia lipsa agrementului locatorului nu ar afecta eficacitatea acordului de cesiune a locațiunii, urmând a fi înlăturată.

Înalta Curte nu va primi nici critica ce privește nerespectarea, de către curtea de apel, a prevederilor legale ce reglementează tacita relocațiune.

Conform dispozițiilor art. 1809 alin. (1) C. civ., contractul de locațiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părți sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înștiințare prealabilă.

Prin conținutul său, art. 1810 alin. (1) C. civ. prevede că, "Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor.".

Din cuprinsul contractelor de închiriere se deduce că acestea au avut valabilitate până la 21.07.2012, respectiv 09.08.2012, când au încetat avându-l ca locatar pe C. S.R.L., nefiind încheiat niciun act adițional privind transcrierea contractelor de închiriere în favoarea A. S.R.L.

De asemenea, din economia speței reiese că manifestarea de voință a C. S.R.L. nu s-a concretizat într-o transpunere a dreptului de locațiune către recurenta-pârâtă, aceasta neavând niciodată calitatea de locatar în contractele de închiriere.

Cum dispozițiile privind tacita relocațiune, impun condiția ca același locatar să continue să dețină bunul, iar societatea A. S.R.L. este străină de contractele de închiriere în discuție, nu se poate reține ipoteza prelungirii perioadei contractuale, extinderea duratei acesteia prin tacita relocațiune fiind împiedicată prin lipsa calității de locatar al recurentei.

Prin urmare, Înalta Curte constată legalitatea deciziei instanței de apel din perspectiva neaplicării în cauză a dispozițiilor art. 1810 C. civ.. În acord cu instanța de control, instanța supremă reține calitatea de terț a recurentei-pârâte față de contractele de închiriere încheiate între Municipiul Cluj Napoca și C. S.R.L., cu consecința excluderii incidenței în cauză a textului legal menționat și a unei răspunderi contractuale a recurentei de vreme ce între părțile litigante nu există un contract generator de efecte juridice.

Ultima critică invocată, vizând plata majorărilor de întârziere de 0,5% pe zi, solicitată în mod greșit în temeiul Hotărârii Consiliului Local nr. 284/2010, nu va fi analizată de Înalta Curte având în vedere că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a menționat în mod expres că recursul se limitează la soluția dată excepției inadmisibilității privind antrenarea răspunderii civile delictuale.

Pentru toate considerentele mai sus arătate, Înalta Curte reține că nu le este opozabil intimaților-reclamanți contractul de cesiune nr. x/30.01.2012, faptul că nu își găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 1810 C. civ. privind tacita relocațiune, respectiv faptul că ocuparea de către recurenta-pârâtă a terenurilor destinate amplasării panourilor publicitare ulterior expirării perioadei de valabilitate a contractelor de închiriere s-a făcut fără a avea la bază un raport contractual, hotărârea atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de intimații-reclamanți.

Așa fiind, instanța supremă reține că soluția pronunțată de instanța învestită cu soluționarea apelului, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererea de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii.

Pe cale de consecință, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 662/2022 din 8 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 662/2022 din 8 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.