ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2420/2023

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a Civilă, ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Sectorului 1 București, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D., E. și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x (fost 78) - 84 (fost 80), compus din teren în suprafață de 778 mp și construcții: casă de paiantă construită în anul 1972, cu suprafața construită la sol de 93 mp (C1), casă de paiantă construită în anul 1970 și renovată în anul 2004 cu suprafața construită la sol de 87 mp (C2), magazie de lemn construită în anul 1972 cu suprafață construită la sol de 8 mp (C3), wc din lemn construit în anul 1975 cu suprafața construită la sol de 2 mp (C4), magazie din zid construită în anul 2004, cu suprafața construită la sol de 11 mp (C5) prin efectul uzucapiunii de 30 de ani și joncțiunea posesiei reclamantelor de la data decesului autorilor lor, Angheluță Aurel și F., cu posesia autorilor începută la data achiziționării terenurilor - 11.05.1969 și cu a cumpărătorului vânzător G.. S-a solicitat, de asemenea, să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin efectul accesiunii imobiliare.

Prin sentința civilă nr. 1759 din 28 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului E. și a respins, în consecință, acțiunea față de acesta; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți.

Prin decizia nr. 247A din 17 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață 795 mp, situat în București, str. x - 84, cu următoarele vecinătăți stabilite prin raportul de expertiză tehnică întocmit de doamna expert H.: N-pe o lungime de 25,78 m cu imobilele din str. x și 83, E-pe o lungime de 30,86 m cu imobilul din str. x, S-pe o lungime de 25,69 m cu str. x, V- pe o lungime de 30,86 m cu imobilul din str. x.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A păstrat dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul E. și la respingerea cererii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară.

Împotriva deciziei nr. 247A din 17 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantele A. și B..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește capătul de cerere care vizează constatarea intervenirii accesiunii imobiliare asupra construcțiilor existente pe terenul situat în București, str. x (fost 78) - 84 (fost 80).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele au arătat că pentru pronunțarea soluției de respingere a acestui capăt de cerere privind accesiunea imobiliară, instanța de apel a avut în vedere dezlegarea obligatorie expusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 13/2019, fără a se avea în vedere că această dezlegare este valabilă numai cu privire la construcțiile edificate după data de 1 august 2001.

Recurentele au considerat că atâta timp cât au făcut dovada că aceste construcții au fost edificate de autorii lor în perioada 1970-1975, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că a golit de conținut dispozițiile C. civ. atât cel din 1864 - cele ale art. 492 - cât și cele ale noului C. civ., prevăzute la art. 579 alin. (1) și art. 577.

Drept urmare, având în vedere dispozițiile C. civ. invocate, precum și interpretarea per a contrario a pct. 91 din Decizia nr. 13/2019 rezultă, în opinia recurentelor, că sunt admisibile cererile privind accesiunea imobiliară pentru imobilele edificate anterior datei de 1 august 2001.

Au mai arătat recurentele că, tot în Decizia nr. 13/2019, la pct. 66, Înalta Curte a reținut că actualul cadru normativ în materia urbanismului și al regimului juridic al construcțiilor este rezultatul unor intervenții legislative succesive și că la momentul adoptării C. civ. din 1864 nu se punea problema existenței unui regim juridic clar cu privire la edificarea și autorizarea construcțiilor, prezumția de proprietate instituită prin art. 492 fiind, la acea dată, suficientă pentru recunoașterea dreptului de proprietate, astfel că, în raport de dispozițiile textelor de lege în vigoare anterior anului 1989, cele două construcții în litigiu sunt legal edificate, sunt recunoscute de autorități, sunt înregistrate pe rolul fiscal și sunt achitate taxe și impozite pe acestea.

Totodată, s-a susținut că hotărârea prin care se constată dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin efectul accesiunii imobiliare, prevăzută de C. civ., constituie titlu de proprietate, pe când înscrierea în cartea funciară nu dă și nu stabilește un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate anterior anilor 1989.

În continuare, recurentele au arătat că versiunea actuală a art. 37 din Legea nr. 50/1991 privește construcțiile edificate după adoptarea legii, iar art. 59 din Normele de aplicare ale Legii 50/1991, respectiv Ordinul 3454/31.12.2019 publicat în Monitorul Oficial 4/6.01.2020 la care a făcut trimitere instanța de apel se referă la lucrări construcții executate fără autorizație de construcții și nu cuprinde dispoziții de înregistrare în cartea funciară a construcțiilor edificate anterior anului 1990.

De asemenea, și art. 37 alin. (1) din Legea 7/1996 actualizată nu cuprinde dispoziții și nu obligă Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să înregistreze în cartea funciară construcțiile edificate fără autorizație de construcție anterior adoptării Legii 50/1991.

Prin urmare, recurentele consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 7/1991 în detrimentul dispozițiilor C. civ. privind accesiunea imobiliară, prevăzută de art. 492 C. civ. din 1864 și art. 579 alin. (1) și art. 577 noul C. civ.

Prin ultima critică formulată, recurentele au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-a pus în discuția părților incidența în speță a deciziei nr. 13/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, situație în care nu au putut formula apărări și nici nu și-au putut exprima opinia având în vedere situația de fapt.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Pentru examinarea motivului de casare pe care reclamantele s-au întemeiat - aplicarea greșită a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8) - Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond.

Prin demersul lor judiciar, recurentele-reclamante au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în București, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani și joncțiunea posesiei reclamantelor de la data decesului autorilor lor, Angheluță Aurel și F., cu posesia autorilor începută la data achiziționării terenurilor (11.05.1969) și cu a cumpărătorului vânzător G.. Totodată, au solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin efectul accesiunii imobiliare.

Prima instanță a respins acțiunea ca nefondată, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Totodată, a reținut că atâta vreme cât s-a constatat că, asupra terenului pe care s-au edificat construcțiile, reclamantele nu au putut dobândi dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă, nu pot beneficia nici de efectul retroactiv al unei astfel de prescripții prin dobândirea unui drept de proprietate în temeiul accesiunii imobiliare artificiale reglementate de dispozițiile art. 645, cu raportare la art. 482, 489 și 492 C. civ.

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, însă a păstrat dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară.

În motivarea soluției de respingere a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară, instanța de apel a reținut că potrivit dezlegărilor obligatorii date prin decizia nr. 13/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, construcțiile realizate înainte de 1 august 2001 (cum sunt cele din prezenta cauză) se pot întabula în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale.

Drept urmare, stabilind că reclamantele își pot realiza dreptul pe cale administrativă, instanța de apel a păstrat soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind accesiunea imobiliară.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele au reclamat o aplicare greșită a dezlegărilor obligatorii statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 13/2019, precum și o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 50/1991 și Legii nr. 7/1996, precum și a dispozițiilor art. 492 C. civ. de la 1864 și ale art. 579 alin. (1) și art. 577 C. civ.

Critica este fondată.

Cu titlu prealabil, se impune a preciza că pârâții nu au declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de curtea de apel, astfel încât dispozițiile privind constatarea dobândirii de către reclamante a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin efectul uzucapiunii de 30 ani sunt definitive și beneficiază de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, Înalta Curte reține că, în cazul concret dedus judecății, reclamantele au solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra a două construcții, edificate de autorii lor, prima în anul 1970, iar cea de-a doua în anul 1974.

Potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Fiind vorba de un fapt juridic supus legii în vigoare la data săvârșirii sale, tot data lucrării este relevantă și în cazul în care accesiunea imobiliară nu presupune un drept de opțiune, față de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Conform dispozițiilor art. 492 C. civ. de la 1864, aplicabil în speță, "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pămînt sau asupra pămîntului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pămînt cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, pînă ce se dovedește contrariul."

Prin decizia nr. 13/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că instanța învestită cu cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate de proprietarul terenului cu materialele sale nu se poate rezuma la verificarea și constatarea împrejurării de fapt a existenței construcției pe teren, ci trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru a opera prezumția de proprietate, inclusiv existența și respectarea autorizației de construire.

Înalta Curte și-a continuat raționamentul arătând, prin paragraful nr. 92, că în ceea ce privește construcțiile edificate după data de 1 august 2001, fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia, precum și în privința construcțiilor care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, dispozițiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 împiedică recunoașterea dreptului de proprietate pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, instanța neputând să valideze prin hotărâre judecătorească precaritatea unei situații juridice create printr-o conduită contrară legii.

Per a contrario, rezultă că pentru construcțiile edificate înainte de data de 1 august 2001, dispozițiile legale nu împiedică recunoașterea dreptului de proprietate pe cale judiciară în cadrul acțiunii în constatare. Cu alte cuvinte, în aceste cazuri, dacă construcțiile respectă legislația aplicabilă în momentul edificării lor, dreptul de proprietate poate fi recunoscut pe cale judiciară într-o acțiune în constatare.

În cauza pendinte, instanța de apel, deși a reținut statuările instanței supreme, totuși a respins capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, ca nefondat, reținând că, fiind vorba de construcții edificate înainte de 1 august 2001, reclamantele își pot intabula dreptul de proprietate asupra construcțiilor pe cale administrativă, fără a fi necesară intervenția instanței de judecată. Însă, este de observat că, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011:

"Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Așadar, la acest moment, întrucât lucrările de cadastru la nivel de unitate administrativ-teritorială nu au fost finalizate, în situația în care reclamantele ar uza de calea oferită de dispozițiile art. 37 din Legea nr. 7/1996 sau ale art. 37 alin. (6) din Legea 50/1991, republicată, astfel cum a reținut instanța de apel, nu le-ar conferi acestora și un titlu de proprietate asupra acestor imobile construcții, înscrierea în cartea funciară nefiind constitutivă de drepturi reale, ci având efecte doar de opozabilitate față de terți.

Or, în cauza pendinte, finalitatea demersului judiciar al reclamantelor, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, îl reprezintă nu doar înscrierea construcțiilor în cartea funciară, ci însăși recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

În aceste condiții, având în vedere că reclamantele nu dețin un titlu în privința dreptului de proprietate asupra construcțiilor, iar conform dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 13/2019, conform cărora respectivele dispoziții legale din Legea nr. 7/1996 și Legea 50/1991 nu împiedică recunoașterea dreptului de proprietate pe cale judiciară în cadrul acțiunii în constatare, instanța de recurs reține că reclamantelor trebuie să li se asigure posibilitatea reală de a obține recunoașterea acestui drept prin intermediul justiției.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa în parte decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară.

Urmează ca instanța de trimitere, în limitele indicate, să se pronunțe asupra raportului juridic litigios, ținând seama și de celelalte critici formulate.

Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de recurentele-reclamante, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele A. și B. împotriva deciziei nr. 247A din 17 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată, în ceea ce privește soluția de păstrare a dispoziției sentinței referitoare la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2023.